De grija altuia

Am limite. Spre deosebire de alţii care n-au. Una dintre ele este că nu înţeleg de ce, aici în ţara isterizaţilor de cumpărărturi, unde nu putem dormi de gemetele magazinelor care se surpă sub povara stocurilor de ţoleturi, în marea majoritate a cazurilor cetăţenii civili nu se sinchisesc mai departe decît de a-şi arunca pe propria persoană un trening gri.

Nu propun să ne trasformăm toate în fetele de la Vogue care pînă îşi potrivesc toate detaliile apariţiei extenuează trei stilişti, şapte coafeze şi minim zece păpucari cu ştaif, dar orişicît. De ce fetele astea de pe stradă, tinerele, frumuşele, nu-şi pun o bluziţă veselă cu un blug nou, în loc de şleampetele alea de fuste cu vedere la costiţă, asortate cu bluza de trening.

Că altfel văd că marfa cusută la Macao se vinde bine, dacă stai la coadă să-ţi plăteşti şi tu un chiloţ, durează. Tricourile se vînd, hainele se vînd, oamenii se vînd, totul se vinde. Şi atunci ce amarul meu fac cumpărătoarele astea ciudate cu cumpărăturile lor? Se duc acasă şi sapă o groapă, ca să le depoziteze acolo? De ce Doamne iartă-mă, în principiu nu le îmbracă niciodată, şi îşi solicită la nesfărşit acelaşi trening anxios şi deprimat, care, uite, să le spună şi lor cineva, nu mai poate!