Iarba falsă de acasă

Citesc (prost obicei) ziarul. Mi-am făcut o regulă: să nu mă mai mir de nimic. Nu o respect. Un cetăţean (american) din Nutley, New Jersey, şi-a plantat în faţa casei o peluză/pajişte din iarbă artificială. Articolul din Wall Street Journal, secţiunea Personal Journal, May 29, 2008, explică pentru poporul cititior cum domnul Jude Albanese a eliminat o grămadă de îndeletniciri plictisitoare sau costisitoare, după caz, legate de cultivarea unui gazon perfect.

Poate trebuie să-mi lămuresc citittorul care n-a aflat, că peluza perfectă este parte integrantă a visului american, cea mai verde şi mai tunsă parte posibilă. E o chestiune de onoare să nu-ţi mişte firul de iarbă în post, să nu scape puişor de clorofilă nealiniat la armata disciplinată a fraţilor verzi. Pentru asta în general se apelează la companii deţinute de mexicani, pentru că ei şi-au stabilit un semi-monopol în domeniu sau poate e doar o coincidenţă că toate camionetele pe care scrie landscaping au desenat şi un nume terminat în ez.

Pe lîngă operaţiunile majore legate de desăvîrşirea gazonului personal mai apar mici griji zilnice, cum ar fi udatul ierbii cu nişte tîşnitori mascate în colţurile tarlalei. Acestea de multe ori emit jeturi mişcătoare, care te pot nimeri dacă nu-ţi bagi minţile în cap să circului numai cu maşina şi insişti ca un lunatic să umbli un zece minute pe jos. Cînd jetul îşi face treaba ai cîteva opţiuni: aştepţi şi sari cînd nu se uită la tine, cobori de pe trotuar pe carosabil, traversezi, treaba ta, te descurci.

Apoi există campionatul naţional de tuns iarba, la care participă tot proprietarul de case, ducînd de coarne maşinuţa docilă şi asurzitoare care îţi nivelează gazonul între vizitele mexicanului profesionist. Nu poate nici el să vină toată ziua. Şi poate nu poţi nici tu. Dar domnul Albanese a terminat cu toate aceste corvezi dătătoare de peisaj acceptabil social. Dînsul şi-a trîntit o pătură de iarbă falsă pe care trecătorii simt nevoia să îngenuncheze şi să o atingă. Ei neavînd la prima strigare habar că se holbează exagerat la un covor (cum spunea bunica) ţîpat în faţa casei.

Mă mănîncă nasul cînd mă gîndesc să ating iarba domnului despre care vorbim, ştiut fiind că am un pui la alergie care, fără o cantitate specială de atenţie, se poate generaliza. Cum o fi să stai în dormitorul tău în care poţi parca tractorul, cu mîinile sub cap, cu zîmbetul (satisfacţiei) pe buze şi cu ochii pe peluza ta moartă, altfel fără cusur.