(Şi) Pijamaua îl face pe om

Vă salut pe toţi cu drag (şi mă puteţi saluta şi voi, dacă vreţi), îmbrăcată în pijamaua mea nouă, made in Phillipine. E veselă, dintr-un material nici prea moale, nici prea tare, colorată în combinaţii de portocaliu, flori şi pătrăţele fără griji. Am întîlnit-o după patru luni de căutări, pentru că, deşi magazinele noastre sînt mari cît terenurile de fotbal, se poate întîmpla la anumite momente să-ţi pui în cap să-ţi iei ceva şi, incredibil şi indecent, să nu găseşti.

În februarie m-am despărţit de pantalonii lălîi ai vechii mele pijamale, într-un avînt puternic i-am înfundat în garbigi (sub această deghizare cunoaşte toată lumea de pe continent gunoiul, şi cu cît mai puţină engleză stăpîneşte fiecare, cu atît mai insistent foloseşte termenul garbigi – garbage cum de altfel ştim că se scrie).

Trecînd într-o zi în grabă printr-un magazin, am luat la ochi nişte pijamale noi, cu inimioare roşii şi cerculeţe roz şi am zis că data viitoare cînd mai ajung acolo mă opresc şi le cumpăr. Acasă am apucat de un crac vechiturile mele lărgite şi le-am depus, aşa cum începusem să vă povestesc, în lada de gunoi. Data următoare cînd am călcat magazinul cu pijamale m-am închis într-o cabină cu inimioarele şi cerculeţele şi am constatat, cu un amestec de sentimente mergînd de la furie la resemnare că, din motive obiective, eu şi acei pantaloni de pijama nu vom putea avea o relaţie armonioasă pe termen lung.

I-am dus frumos înapoi la raft şi i-am depus unde aparţineau, între alţi pantaloni de pijama, să nu se simtă singuri şi fără rost. Probabil de atunci şi-au găsit altă străpînă şi au deja mîncare şi cazare în vreo altă casă din astea cum vedem pe aici. Dar din această înlănţuire a evenimentelor eu, scriitoarea, am rămas, exact cum spuneţi, cu fundul gol. Această situaţie este inacceptabilă pentru că ele, pijamalele, sînt articole vestimentare esenţiale, mai ales sîmbătă dimineaţă, cînd le părăsesc abia la prînz.

Am căutat aşadar din februarie pînă duminica trecută, week-end de week-end, pijamale. Aţi înţeles că nu mă mulţumea orice, punîndu-mi în cap o anumită textură a nădragului, care uite, ca un făcut, nu vroia să se arate la lumina neonului de magazin. Dar duminică s-a întîmplat. Am dat peste cele mai frumoase pijamale din cariera mea, aranjate într-un stand cu reduceri, aşa cum e plăcut portofelului. Singurul necaz prezent era că, ele, pijamalele mai frumoase decît cele din vis, erau numai mărimi mari, 1x, 2xx, iar eu, deşi, haideţi să nu vorbim acum, totuşi, mă încadrez la mărimea m – mediu.

Am purces imediat la o acţiune de scurmare sistematică în vraful de pijamale, pentru că ştiam, simţeam, poate înţelegeţi cum e cînd ai premoniţii, că îmi voi găsi nădragul cincinalului, chiar acolo, în grămada de faţă. Aşa a fost. Am extras cu băgare de seamă marfa, am pipăit-o şi, da, am mirosit-o. Miros de bumbac nou, număr de reproşuri zero. În timpul acesta nici familia care mă însoţea nu a pierdut timpul, prezentîndu-mi victorioasă, aşa cum e şi de dorit, tricouţul, perechea pantalonilor mei pentru care v-am mîncat azi cinci minute din timpul liber.

Noapte bună. Cu scrisul pe piept,

Sweet Pea