Buimăcitoarea cale întoarsă spre America, via Italia (şi Italia e vie, da), episodul 4

Pentru că anul acesta ne-am câcâit, că alt termen academic nu pot să folosesc, n-am fost în vacanţă decât în Michigan, la Ann Arbor. Dar am rămas datoare cu finalul aventurii de reîntoarcere din Romania spre America (via Italia, şi da, Italia e vie) de anul trecut. Primele trei bucăţi sânt tot sub eticheta drumurile noastre poate.

Pe la ora 1 pm am ajuns în aeroport şi am aflat că zborul se mutase de la 18.40 la ora 20.00. Poate cu o zi înainte ne-ar fi marcat chestia asta, dar în nici un caz după ce trăisem în ajun. Ne-am dus la un ghişeu de la business, căci se umflase îndrăzneala în noi şi erau şi ghişeele libere, am dat bagajele mari, ne-am luat permisele de îmbarcare şi voucher-ele pentru masă şi am pornit să alimentăm burticile. După care am luat autocarul spre Milano (aeroportul e cam la 50 de km de oraş) şi am mers să vizităm Domul. Drumul cu autocarul a durat o oră, pe urmă am mai mers patru staţii cu metroul. Între limba engleză pe care o ştim şi italiana pe care nu o ştim ne-am descurcat perfect în româneşte, de la un capăt la altul: cameriste în hotel, şofer de autocar, îndrumări prin oraş.

Domul e.... mult prea frumos şi copleşitor ca să încerc eu o descriere acum, aici. Răsfăţul masiv al dantelelor de piatră albă, descoperirea, respiraţia tăiată, acceptarea, uimirea, neîncrederea, a doua acceptare – pe exterior.

Atmosfera, mirosul şi vibraţia, ceva-ul de neprins în cuvinte, lumina curcubeu de miere a vitraliilor, tulburarea grea a muzicii de orgă, fumul de tămâie lenevind printre arcadele gotice, oameni, oameni, mulţi oameni şi multe lumânări – pe interior.

Între minutele zgârcite ale unei singure ore n-am putut face mai mult decît să respirăm Domul de câteva ori. Nu l-am putut cunoaşte şi înţelege. Aşa au fost împrejurările, însă simpla întâlnire cu frumuseţea contează şi hrăneşte. La ieşire am făcut câteva poze, era duminică după-amiază şi o fremătare extraordinară de oameni. Şi de porumbei.

Am pornit retur spre aeroport şi am admirat în trecere oraşul, cu o menţiune specială admirativă pentru blocurile de diferite culori, cu 5-6 etaje şi cu balcoane de fier forjat peste care se răsfaţă flori. Mi-au dat impresia calm, de pace, de viaţă trăită (nu doar lucrată) în contrast cu conspiraţia zgârâie norilor care îmi zgârâie umanitatea metrului şi ceva pe care îl măsor. Paranteză:

Un nor milanez povestea cu un nor american (urban):

Cum eşti? zice milanezul.

Îngrijorat! răspunde americanul. Văd metale şi sticle şi împreunările lor aţintite spre mine şi nu mai pot zări oamenii şi când iî zăresc sânt mici şi grăbiţi şi nu mai ştiu dacă sânt oameni. Tu?

Sânt puţin trist pentru tine dar în afară de asta mă simt minunat. Văd oameni mulţi şi veseli, dragul meu. Îi văd cu ochiul liber. Discută mult, râd în cafenele şi îşi udă cu grijă florile. Dacă ar uita să le ude într-o zi aş ploua eu repede cu drag peste ele.

Dar revenind pe pământ şi închizând paranteza, am ajuns cu bine înapoi la aeroportul pe care îl ştiam de acum ca pe propria noastră ogradă. Şi care chiar a fost propria noastră ogradă aproape două zile. Aici ne aştepta o surpriză plăcută în persoana unui avion funcţionabil, care pleca la ora 20.00. Îmi dau seama că e greu de crezut, dar pleca.

Ne-am îmbarcat primii pentru ca eram cu Ada, şi am confimat zicala cei din urmă (pe Otopeni) vor fi cei dintâi (pe Milano-Malpensa). Am aterizat cu bine la Chicago, unde ne pândea ultima bucăţică de aventură. La controlul actelor am dat peste o mutră neprietenoasă care ne-a spus că e o problemă cu Adelina şi ne-a întrebat dacă copilul nostru e al nostru. Ne-au verificat într-o încăpere separată şi am avut un sentiment neplăcut, deşi am una din cele mai curate conştiinţe posibile (bine, cu mici abateri amuzante, fără ecou internaţional). Ne-au controlat doi americani get-beget: un asiatic şi un mexican. Dupa vreo 10-15 minute s-au convins că totul e în regulă şi am ieşit pe uşile aeroportului în noapte. Să ieşi de la O’Hare în noapte e o senzaţie ciudată. Sânt aşa de multe lumini şi totul e mare, mare, imens, întins, nu ştiu câte cuvinte cu acelaşi sens să folosesc ca să descriu nemărginirea structurilor împrăştiate peste generozitatea câmpiei de Illinois.

Am urcat în taxi. La radio era o poveste tristă despre un el şi ea care navetau între America, Nepal şi propriile lor incertitudini, mai complicate decât toate distanţele. Pentru că distanţele le învingi cu avioane. Incertitudinile le învingi cu hotărâri care muşcă greu din alternativa la care renunţi. Mi-a venit puţin să plâng. Pentru ea? Pentru el? Pentru Nepal? Pentru mine? Pentru tine? N-am răspuns.

Cu bune şi cu rele, asta a fost povestea întoarcerii. Am râs, am plâns, ne-am mirat, am văzut Domul, am promis că o să ne întoarcem la el, mai liniştiti şi mai atenţi, aşa cum merită. Rămâne să ne ţinem de promisiune.

Extrem de scurtă continuare a teoriei potrivirii

Aceasta este fosta extrem de scurtă introducere în teoria potrivirii, rebotezată în urma unui comentariu primit de la To-morrow. Mi-am dat seama că are dreptate. Lucrurile se leagă.

Mă tot gîndesc şi mă macină o chestie. Zicala cu omul potrivit la locul potrivit. Şi mă întreb ce şanse reale are omul potrivit să ajungă la locul potrivit. La şcoală (facultatea de economişti, subdiviziunea marketing) ni s-a pus în vedere (într-o dimineaţă de marţi, cînd eram foarte obosite după chefurile de joi pînă luni) că produsul potrivit trebuie să ajungă la locul potrivit, la preţul potrivit şi la momentul potrivit. Nu-mi amintesc să ni se fi dat detalii mai concrete. Oricum, atît de multe potriviri pot copleşi un individ cu talent mediu, plus că l-ar durea genunchiul dacă i s-ar cere să le şi sincronizeze. Dar omul de marketing, să nu uităm, trudeşte într-un context care este şi ştiinţă şi artă, aşa cum a aspus domnul profesor Philip Kotker de la mal de Michigan.

Îmi amintesc că strânsesem şi eu câţiva bănuţi în studenţie (mâncând biscuiţi şi nu mâncare caldă) şi pe când urcam bucuroasă dealul Haşdeului cu dânşii în buzunar (cu bănuţii adică, biscuiţi nu mai aveam), ajunsă în vârf, în cameră, am aflat că a apărut o carte grea şi groasă, despre marketing. Fiind numai anul de graţie 1995 (cred) eu nu aveam cum să ştiu ce e aia abundenţa produselor, opintirea de a le vinde, muzica (pe alocuri uşor îndobicitoare) a reclamelor sforăite în calupuri dese. Mă gîndeam, ce i-o fi venit domnului profesor să scrie, şi ce înseamnă adică activitatea de consultant de marketing, dînsul fiind consultant la multe companii, toate sonore, toate cu ştaiful fruntaş al Americii. Pe scurt, m-am despărţit repede de banii din batistă şi am plecat acasă cu cartea. Acasă la cămin adică, unde am păstrat cartea ascunsă două zile, ca să nu se specializeze şi alţi colegi în marketing pe banii mei de biscuiţi.

Dar revenind (la mine cuvântul revenind ţine loc de deci), ce se întâmplă dacă, să zicem, locul potrivit stă gol sau, mai rău, stă ocupat de un om nepotrivit iar omul potrivit hoinăreşte înciudat, bombănind cui nu s-a plictisit (încă) de el: domnule, am şi eu locul potrivit, există, o simt, îl caut, dar nu-l găsesc, îţi spun cinstit. Dacă omul potrivit se descurajează ca un prost (bou?) şi se aşează mai bine cu fundul pe un loc nepotrivit, zicînd că lasă, e bine şi aşa? Sigur că datoria lui e să se agite, să caute, să dea din aripi, din coate, din vîsle şi din pix, dar ce faci dacă procesul se lungeşte spre infinit, fără să fii măcar sigur dacă spre infinitul cu plus sau cel cu minus? Asta-i întrebarea.

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea

Domnule, decât să mă integrez de-a binelea (?) mi se pare mai blând doar să teoretizez integrarea. Iar integrarea într-o societate străină e o combinaţie uşor perversă de integrare şi dezintegrare. Trebuie să te urci bucuros în patul unui Procust cu alte reguli clare, recomandabil când Procust e întors cu spatele la pat, aşa încât atunci când revine să aibă impresia falsă că măsurai de la început exact cât salteaua lui aruncată aiurea pe hartă. În tine apar două voci, două jumătăţi ale căror zimţi în general nu se mai potrivesc iar astfel între ele apar un fel de goluri hâde.

Golurile se pot umple cu câlţi, cu un zero în plus la salar, cu un blog, cu un câine, cu o excursie la mol sau cu plimbări la pădure. Deşi călătoreşti pe aceeaşi planetă cu cei de pe glia de origine, în multe cazuri dimineţile şi serile nu vi se mai potrivesc, relativitarea timpului şi spaţiului coboară din caietul de fizică şi devine o realitate prin care colinzi cu stomacul pocnind de întrebări. Există norocoşi care au nimerit unde trebuia, pentru că au fost de fapt nu mai norocoşi ci mai pregătiţi, mai lucizi, mai umblaţi, mai informaţi. Există şi alţii care au nimerit unde nu trebuia pentru că nu au fost nimic din cele de mai sus.

Acum mă întreb: să stau aici, unde autostrada are 6-8 benzi, vânzătorul merge acasă numai cât să facă pipi şi apoi e înapoi la magazin, să vândă, unde civilizaţia e civilizaţie până la proba contrarie şi unde câinii vagabonzi sânt o amintire tristă care îmi mai înfiorează turul pantalonilor numai în nopţile de insomnie, dar niciodată pe stradă? Asta-i întrebarea. Ce Hamleţi, ce a fi sau a nu fi. A fi sau a nu fi e o dilemă demodată, terminată şi care nu mai provoacă Dunări de cerneluri pe internetul secolului meu.

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea. Graniţele şterse de guma vizei americane sau a integrarii în UE dau naştere unor ciorchini de întrebări pe care mai bine le ignor decât să mă aplec în groapa cu lei şi dolari a răspunsurilor. Să merg la cei 15 kilometri noi de autostradă născuţi dintr-un travaliu de ani de zile, scuze, nu 15 km , numai 6, (mi se spune azi la televizor)? Pentru că pe nişte idioţi absoluţi nu îi interesează autostrăzile, nici ţara în general. Am urmărit ce s-a făcut bine în România şi aş vrea să văd că se face mai mult. Nu m-am rupt de ţară ca mulţi care ajung în America, pentru că în general te rupi, America fiind depaaaarte, dragii mei.

Declar: aş vrea să ajung şi eu să strâmb din nas prelingându-mă cu dificultate pe culoarul unui avion, spunându-i stewardesei: o, şenvişul ăsta nu e românesc, atunci nu vreau, mulţumesc, aşa cum fac elveţienii (cu şenvişurile eleveţiene, să nu se producă neînţelegeri). Aş vrea să fiu totuşi acolo, între ai mei, cu menţiunea că maneliştii, hoţii şi nasoii nu sânt ai mei, chiar dacă au paşaport românesc.

Nu neg că este posibil ca eu să fi greşit doar ţara (America), uneori mă amăgesc că în Tirolul lui Lucian sau în Roma pe care o vizitează zilele astea Dennda ar putea să-mi fie mai bine. Mă amăgesc că aş învăţa şi italiana şi poate germana (?????) şi aş putea trăi acolo. Că poate la Zurich... Sau în nordul Italiei... Sau în Grecia, unde îmi tot vorbeşte Mihaela de pensie... Că măcar ar fi mai frumos, ar fi mai aproape de prăpădeaua mea de suflet european care nu-şi găseşte liniştea pe coordonatele americane, chircindu-se ca un aluat îngrijorat de apropierea tigăii. Am părăsit mereu cu stomacul strâns Europa, am prins o rădăcină ameţită în America, o rădăcină care nici nu mă ţine aici, nici nu mă lasă să-mi încarc traistele într-o Lufthansă cu destinaţia Timişoara.

Acolo să mă aştepte ai mei, să merg sorbind drumul cu două benzi până la Deva (aviz autostrăzilor), sorbind casele, Lugojul, oamenii, cloţele şi balegile, până acasă. Să-mi dau un răgaz, să fac drumuri de drag în Retezat, la Cluj (la Cristina :) şi poate la colegii ei care au citit dar n-au comentat niciodată :)), la Bulci, în jud. Arad (de unde bunica n-a putut pleca definitiv în timpul vieţii şi unde are acum mormântul pe care nu l-am mai văzut de 6 ani), la Sibiu (de care m-am îndrăgostit anul trecut, tocmai în luna mai), la mănăstirea de la Radna şi cine mai ştie pe unde. A, la Sighişoara prin gara căreia am trecut de multe ori ca o curcă şi unde nu m-am dat jos niciodată, ca acum să colind în neştire albumul Denisei şi să-mi promit că la prima ocazie merg şi eu la festival, mă urc în turn şi mă împodobesc cu o gentuţă nouă, de la meşterii populari.

Apoi să-mi mut roţile de pe faţă ale sufletului pe spate (pentru că sânt mai tocite) iar pe faţa sufletului să-mi pun o pereche de roţi noi. Să mă întreb refăcută: şi acum încotro? Asta-i întrebarea. În rest pilaful se coace de la sine în cuptor, avioanele decolează la fiecare treizeci de secunde de la O’Hare şi dimineaţa se apropie încet de Europa, suflată în ceafă de noaptea americană pe care o observ la geamuri.

Cireşarii

Am citit de câteva ori Cireşarii. De la cap la coadă, toate cele cinci volume. Prima dată le-am împrumutat de la vărul meu de la Mediaş (mi-e dor de Mediaş), pentru că nu erau de găsit în librării. Nu se găsea nimic, fir-ar să fie. Iar mie îmi plăceau Cireşarii şi doream să îi am în biblioteca mea. Mi-am amintit despre ei când am scris despre Ulpia pentru că de acolo i-am cumpărat în final.

Îmi amintesc că într-o zi am văzut toate cinci volumele, la pachet cu nu ştiu câte alte cărţi, cum se proceda la vremea respectivă. De bucurie am început instantaneu să plâng iar doamna de la librarie (o doamnă extraordinară, am fost prietene o vreme, o vizitam la librăria de la Ulpia dar acum am pierdut legătura, mare păcat) mi-a promis că îmi ţine cărţile până mergem acasă să luăm bani şi să le cumpărăm.

Am mers cu mama acasă, ne-am întors şi din secunda aceea toate cele 5 volume au fost ele mele, să le devorez la discreţie, iar şi iar. Şi poate curând încă o dată. Abia aştept.

Cavalerii florii de cireş
Castelul fetei în alb
Roata norocului
Aripi de zăpadă
Drum buni, cireşari!

(poza este de la http://www.librariabucuresti.com/cgi-bin/Carti-Ciresarii-5-vol-0-211-21-.htm)

La mol, la stroll şi la librărie

Hai la mol, la mol, la mol, că mi s-a făcut de-un stroll (stroll = a se plimba tacticos, a rătăci, a cutreiera). Pentru că sânt (nu ştiu ce am, nu pot spune sunt) campată la domiciliul din suburbie cu nimic precis de concluzionat pe ziua de azi, mă duc iar, inevitabil la mol. Şi apoi, evident, la librărie, unde o să îmi cumpăr o carte despre China. Am început să-mi iau cărţi de călătorie dar le vânez pe cele scrise cu haz, nu pe cele înţepenite în descrieri care îmi provoacă dureri în fălci de la căscaturile repetate.

Citesc acum A Town Like Paris, de Bryce Corbett. Cartea e nemaipomenită, omul are un stil care vine mănuşă pe plăcerea mea ce a citi. Are şi un mic defect dar nimic nu e perfect. Autorul povesteşte cum şi-a găsit un job bănos în Paris, lucra 35 de ore pe săptămână, avea 6 (şase/six) săptămâni de concediu (plătit, ca să înţeleagă şi americanii) pe an, locuia central în Paris şi aici sugrumarea de nervi şi de invidie mă împiedică să continui descrierea. Dar trecând peste aceste sentimente umane şi sincere, cartea e foarte reuşită. Am început-o luni şi sânt (nu ştiu ce am, nu pot spune sunt) cam pe la jumătate.

Dar acum gata cu lectura, cu intelectualismul, hai la mol, la mol, la mol, că mi s-a făcut de-un stroll. Mă duc să îmi înec dorurile cu un parfum de la Givenchy, că am observat că le îneacă foarte bine. Pe moment. Apoi efectul de mediator psihic dispare, însă rămâne un miros plăcut. Mi-ar surâde şi mie să scriu o carte de călătorii, dacă mi-ar spune oglinda că sânt (nu pot spune sunt) în stare. Dar să vedem cum se vede lumea după ce revin de la mol. Unde o să fac un stroll. Printre poşete, pantaloni, pantofi, reduceri, deduceri. Dar ca să dovedesc că nu sânt o consumeristă mică şi cu creierul spălat o să trec şi pe la librărie. Ba nu, o trec pe la librărie din impuls interior. Unul din cele mai puternice. Cu bine şi-am trântit în trecere uşa.

Pupile în burta avioanelor

Uneori mă întreb dacă o să cresc şi eu vreodată mare. Şi în caz că răspunsul este da, ce vreau să fiu atunci, ce să lucrez. Ce vrei să fii când o să fii mare, Ami, mă întreba lumea pe când eram o copiliţă cu ochelari greuţi, mereu cu părul lung şi în pricipiu cu o personalitate de treabă. Păi, tanti, doctoriţă sau profesoară sau poliţist sau cântăreaţă. În ciuda anilor culcuşiţi în vârstă, mai mulţi şi mai mulţi la fiecare final de ianuarie, parcă nu mi se pune nimic pe neuroni şi nici pe foarte importanta calitate de a trimite din când în când anumiţi oameni la dracu.

Stăteam pe gânduri dacă să îmi lipesc de încheietură eticheta de sentimental sau cea de cretin absolut, apoi mi-am dat seama că n-are importanţă, ambele denumesc acelaşi lucru. Astăzi sentimentalii sânt în general nişte cretini inutili şi vă rog să nu vă înghesuiţi să ocupaţi cea mai înaltă treaptă a podiumului pentru că acolo deja m-am instalat eu, fără nici o intenţie de a mai face loc şi pentru alţii.

Ce să faci cu un sentimental? Ăsta are mereu ochii uzi, amintindu-şi permanent de mă-sa, de tac-su, de salcia pe care şi-a scrijelit cu briceagul numele şi love you Vio for ever, de căţelul bunică-sii, de gara de unde lua trenul să meargă la târg în scopul aprovizionării cu bomboane pe băţ şi mere caramelizate. Nu poate convesa de suspine şi când nu plânge e îngândurat şi îşi pocneşte degetele la intervale pe care matematicienii nu au putut pune încă şaua determinării. Ba mai mult, se uită toată ziua după avioane, crezând că toate se duc şi vin din urbea naşterii sale, ignorând sistematic riscul important de a se trezi cu un motor în gură.

Rust Angel

Şi pentru că m-am pornit, acum sânt pornită. Tot în plimbarea de duminică m-am întâlnit cu o altă formă de artă modernă, aşa de modernă că am plecat de acolo nervoasă şi revoltată. Tot la Millennium Park, tot pe Michigan Avenue, a răsărit un spaţiu drăguţ unde se aduc lucrări de artă de prin lume adunate. Aşa suna promisiunea. Ce se găseşte acum acolo e altă poveste. Foarte pe scurt, se găsesc nişte chestii, între timp mă mai gândesc cum să le spun şi dacă se aude un baaaaang înfundat înseamnă că m-a lovit inspiraţia, dacă nu, nu.

Se găsesc câteva piese metalice, dintre care una este botezată Rust Angel. Acuma eu cu arta nu sântem chiar străini, străini, nici cei mai dulci prieteni, în sensul că probabil nu ştiu despre ea cât ar fi frumos şi bine să ştiu. Poate îmi pot acorda o bilă albă că mă străduiesc să aflu mai mult ori de câte ori am ocazia şi când nu mestec în oala de pe aragaz. Dar acest înger ruginit nu e artă. Poate nu înţeleg bine engleza. Mă duc repede la biblia Englezo-Română a domnului Andrei Bantaş şi caut. Rust înseamnă a rugini sau mai există şi sensul a se prosti din cauza lenei. Care s-o fi aplicând acestui înger?

Textele explicative ataşate expoziţiei mă (ne)lămuresc cum că lucrarea comunică mişcare şi monumentalitate. Mişcare da, adică mişcarea copiilor care sar de colo colo peste metalul îngerului, cu gând de a-l folosi ca topogan. Monumentalitate, să-mi scot puţin batista de şters ochelarii, poate apare şi pe ecranul meu monumentalitatea. Nu, n-a ţinut nici aşa. Nu, stimaţi cititori, privitori şi telespectatori, acesta nu e un înger, e o bucată de metal văcsit la repezeală şi pus pe barja de Chicago, să se mire iubitorii de fiare de acolo ce artă abisală a putut genera domnul Mark di Suvero. Un pionier în utilizarea oţelului în artă, acest domn Suvero e, cred eu, doar un simplu pionier. Oţelul în artă e probabil din altă cronică de film. Mi se explică faptul că această artă combină expresionismul abstract cu constructivismul în artă. Posibil. Dar dă cu virgulă.

Mi se mai pune în vedere că monomentul are culoarea roşu vibrant iar eu continui să insist că are culoarea portocalie, care se obţine din combinarea culorilor galben şi roşu, dacă ai chef să îţi pui la treabă paleta. Dar cine vede aici un roşu vibrant eu aş spune că are o problemă iar o vizită la medicul oftalmolog ar putea fi primul pas în remedierea ei. Merită încercat.

Recunosc că votez oricând cu coapsele, torsurile şi pleoapele statuilor renascentiste dar nu sânt total închisă manifestărilor moderne în artă. M-am uitat şi eu când am avut ocazia la sculpturile lui Brâncuşi şi am înţeles că în arta modernă, în sculptura modernă, se caută exprimarea ideii din spatele obiectului, nu neapărat redarea cât mai fidelă a obiectului. Asta pot să înţeleg, cel puţin teoretic şi pot să şi admir. Însă dacă aşa merg lucrurile atunci acest înger e un melc. Părerea mea.

Iată încă două exponate din galeria în aer liber.

Şi încă unul. Mă scuzaţi. Astea sânt şinele de tren. Am crezut că e tot o plezneală de artă modernă.

Art Institute Chicago - vechi şi nou

Ieri am părăsit pentru câteva ore uliţele pustii ale suburbiei pentru a ne deplasa în metropolă, cu gând să o gâdilăm chiar la buric. Am hoinărit prin Millennium Park, încolo, încoace, cum se face când vii de la ţară la oraş. Una din priveliştile care mă liniştesc, mă îmbogăţesc şi îmi curăţă de pe retină vastitatea casnică a gazoanelor este imaginea Institutului de Artă de pe Michigan Avenue. Muzeu mare şi renumit, Institutul de Artă sau Art Institute adăposteşte tablouri de valoare, artă aleasă care te cheamă ori de câte ori te poţi desprinde din ghearele treburilor lumeşti. Clădirea muzeului este frumoasă, elegantă, exact cum trebuie să fie o casă a sufletului. Adică aşa:

Pentru că probabil exponatele deja depăşesc capacitatea spaţiilor disponibile, de câtva timp s-a început lucrul la o nouă aripă a muzeului. Am zărit-o de câteva ori în timpul construcţiei şi mi-am dat seama că nu o să îmi placă ce o să văd la final. Acum se apropie de final. Ce am văzut ieri acolo seamănă cu o gară, o seră sau (în cel mai bun caz) cu o casă de cultură a sindicatelor. În nici un caz nu aduce cu o clădire care ar putea avea cinstea de a se numi aripa nouă a Institutului de Artă. Oare modernismul ăsta chiar trebuie să arate aşa? Nu mai sânt materiale, nu mai există arhitecţi, nu se mai vrea să se construiască ceva de calitate? Nu este oraşul destul de sugrumat de zgârâie nori? De ce nu se putea construi măcar încă un ansamblu cu prestanţă, aşa cum este Art Institute cel original?

Mie această aripă nouă îmi inspiră pofta de a o lua la fugă, de a fugi cât mă ţin puterile, apoi de a mă întoarce şi de a mă culca sub burta unuia din cei doi lei verzi din faţa Art Institute – varianta originală. Totul în speranţa că, enervat, leul se va repezi şi va muşca de turul pantalonilor toată echipa arhitecţilor care au puiat această seră cu aere de muzeu şi de asemenea, toată echipa edililor de la primărie care şi-au pus sigiliile importante pe încă o cutie cu obraji de sticlă. Parcă nu erau destule.

2000 de lovituri

Bang, bang, bang, 2000 de lovituri în buza blogului. Jur că eu n-am dat mai mult de 500, restul probabil le-au dat ceilalţi. Să intrăm aşadar în noul mileniu de prăpădele cu o cafea, un soare de dimineaţă de august şi un week-end de sărbătoare în faţă.

Silicon în neuron

Vă amintiţi cântecul acela: da, recunosc, ziua-ncep surâzâââând, o primăvară mă-nconjoară, daaa, recunosc, mă îndeamnă să cââânt... Da, recunosc şi eu, arunc zilnic un ochi pe Cancan şi citesc puţinele posturi care mă interesează. Curiozitate omenească, e mai simplu aşa, să arunc vina în cârca gârbovită a naturii umane. Azi însă găsesc marea ştire că iubitul Andreei Spătaru şi-a făcut implant de silicon în ... da, exact acolo, pentru că era nemulţumit de performanţele sale sexuale. Acuma eu nu mă leg de performanţele şi în general de viaţa nimănui dar şarpele bârfitor pe care îl am într-un buzunar s-a foit şi s-a crăcănat de râs.

Mi-a spus să scriu pe blog că operaţia în sine a fost bună şi nu actul medical i-a stârnit lui (şarpelui) râsul ci locaţia operaţiei. Mai bine îşi băga domnul silicon într-un neuron, în speranţa că acela este neuronul funcţional. Am bănuiala că aşa se rezolvau dintr-o singură lovitură chirurgicală şi problemele culturale, şi cele de respect de sine şi cele sexuale. Dar prin metoda întrebuinţată s-au rezolvat numai cele sexuale. Restul... neuronul (singur şi neoperat) cu mila.

Goooouuuuu

Mărturisesc public (dacă e pe internet e public, nu?) că sâmbătă am făcut un gest de un curaj nebun. Pot să se zduduie de râs Americile, Europa şi posibil tot mapamondul (uneori mă întreb cine mă poate citi pe mine din Taiwan) la aşa o mărturisire puerilă (şi sinceră) dar o să risc şi o să povestesc. Vara asta am mai mers după-amiezele pe la bazin, aici într-un parc aproape de unde stau. Bazinul respectiv (destul de mare, foarte curat şi cu intrare gratuită) are un topogan din acela mare, cam ca în parcurile acvatice. Adică nu chiar aşa de mare, dar oricum, are câteva curbe bune, posibil vreo cinci.

În ziua în care am fost acolo prima dată cu o prietenă şi cu fetiţele noastre ele trei (prietena şi fetiţele) au plecat şnur să se dea pe topogan. Au mers până sus, în timp ce eu am stat potolită la locul meu, ştiind că n-am ce căuta la înălţimea aia şi cu atât mai mult pe toboganul acvatic. Amintirile mele legate de topogane sânt puţine şi nu de foarte bună calitate, cea mai dureroasă fiind una în care m-am oprit din cursă sub topoganul de la grădiniţa de lângă şcoala numărul 8 pe care o frecventam la vremea respectivă (grădiniţa adică, şcoala nr. 8 am frecventat-o mai târziu, în calitate de elevă la arte plastice; dar să nu ne îndepărtăm de la subiect).

Aşadar nu m-am dus pe topogan. Am stat în apă, cu mâinile pe margine şi rotind din picioare, aşteptând. Curajoasele mici s-au întors plângînd, prietena mea s-a întors şi ea de nevoie cu ele. Ne-am bălăcit fără senzaţii tari, asta a fost tot pe ziua respectivă. Dar sâmbăta trecută am mers din nou acolo şi Adelina a vrut să meargă sus şi chiar a mers şi de data asta s-a dat pe topogan cu o bucurie şi o încântare şi un entuziasm molipsitor. Aşa că m-am urnit şi eu în urma fetei mele de 6 ani, am ţupăit pe scări în sus, am aşteptat să-mi vină rândul, m-am aşezat în fund şi gooouuuuu. În 30 de secunde am trăit cam o sută de senzaţii.

Cea mai puternică a fost cea de victorie. Asupra mea, desigur. Apoi bucuria alunecării pe apă, stânga, dreapta, cine mai ştie încotro, dar ce contează. La sosire am plonjat ca un glonţ mai mare direct la fundul bazinului, am luat o gură şi un nas de apă, am chiuit, m-am recules şi am pornit în grabă spre scări să repet isprava. A doua oară a fost şi mai bine, a treia oară am izbutit chiar să-mi controlez viteza, pentru că am studiat mişcările celorlalţi combatanţi şi am realizat că mai pot şi controla câte ceva. Am aterizat absolut elegant, m-am uitat să văd dacă a leşinat cineva de admiraţie la vederea performanţei mele, dar n-am văzut decât copii preocupaţi să urce din nou şi am zis că nu-i nimic, victoria rămâne victorie, chiar şi neconsemnată în istoria contemporană.

Şi iar m-am gândit (încerc să scap de obicei, dar uneori e mai puternic) de câte ori nu stăm să ne bălăcim în zona sigură a existenţei, unde viaţa ne vine numai până la brâu şi unde putem atinge cu picioarele toată siguranţa ne-încercărilor riscante. Cât ne ia să ne înfuriem, să urcăm scara şi să pornim la semnalul goooooouuuu spre ceva care este mai aproape de ceea ce ştim că sântem şi vrem. Sincer.

... ... şi Doamne, cât de mult doreai....

.... să cânte Johnny Răducanu...

Azi am avut iar norocul să deschid televizorul exact când începea emisiunea Profesioniştii, locul în care Eugenia Vodă ia nişte interviuri delicioase unor oameni importanţi ai României. Discuţiile au un farmec boem, un ritm alert, ca un meci de tenis între maeştri, numai că între paletele lor nu circulă mingi ci vorbe cu har. În emisiunea de azi a fost invitat Johnny Răducanu, îmbrăcat cu papion şi o eşarfă portocalie, iar subiectul pe marginea căruia s-a discutat a fost cartea lui de memorii Singurătatea, meseria mea.

Am reţinut câteva replici, m-am străduit, pentru că interviul era atât de dens încât mereu urma altă şi altă vorbă interesantă iar memoria, se ştie, are numai şapte lăcaşe pentru ce înregistrezi din mers.

Unii oameni îmbătrânesc şi devin ma înţelepţi, restul îmbătrânesc degeaba.

Nu trebuie să cânţi ca un funcţionar. Mi-a plăcut expresia asta, să cânţi ca un funcţionar. Poate şi mai grav decât să cânţi ca un funcţionar e să trăieşti ca un funcţionar, şi pe majoritatea dintre noi cam asta ne învaţă noile societăţi capitaliste multilateral lăbărţate: să trăim ca nişte funcţionari, între încrâncenări şi drumuri cu maşina, de colo colo.

Am văzut un butoi de rusoaică... rusoaica anunţa cât mai poate să vândă din marfa care era, la o vreme la care cozile existau în URSS, nu încă şi în Romania.

Pentru că mi-a plăcut tot ce am auzit am început să caut mai mult şi am găsit alte interviuri dintre care două sânt aici.

http://www.graiul.ro/?p=348

http://stiri.sexyme.ro/stiri_mondene-Johnny_Raducanu_isi_plange_fosta_sotie-uoap.html
(de pe acest site am luat şi poza)


Apoi am avut un atac de utopie, de îndrăzneală împinsă la extrem, poate de puţină nebunie: cum ar arăta prăpădita asta de lume dacă proporţia între oamenii ca Johnny Răducanu şi trăitorii mecanici s-ar inversa?

Caleidoscop

Primeneală electronică

Siteul consulatului României la Chicago a făcut duş, s-a spălat pe dinţi şi şi-a tăiat unghiile. A ieşit din proces mai arătos, mai dens şi mai bine organizat. Cel dinaintea lui îmi dădea impresia de încercare semi-nereuşită a unui individ proaspăt şcolit în ale designului web, care nu are (încă) viziune. Era aşa slab, copilăresc, prăpădit chiar, aş putea spune, dacă aş fi mai rea decât sânt.

Azi dimineaţă am descoperit cu plăcere că lucrurile s-au mai schimbat, ba mai mult, a apărut şi o prezentare animată cu nişte peisaje din România. Plus că au apărut mai multe rubrici şi la fiecare rubrică există mai multe detalii. Păi aşa ar fi şi cazul pentru consulatul nostru într-un oraş important, oraş care s-ar putea să ţină în braţe chiar olimpiada din 2016.

Acuma nu ştiu cum mai sunt serviciile pe acolo, că nu am avut de a face cu ele decât în 2004 când am fost la vot, cu soţ, cu prunc şi părinţi, cu toată lumea. Am ajuns chiar când se transmitea ştirea şocantă că Năstase şi Băsescu alergau gât la gât, 50%, 50%. Oricum, revenind, site-ul reprezintă un pas înainte.

http://chicago.mae.ro/

qpkm(sau n?)r(sau s?)virlasa-ma-n pace

Gata, eu una le-am scos. Ştiu că sunt proiectate cu bune intenţii, să mă ferească de spam (şi eventual şi de alte belele?) dar dacă mă feresc numai de spam, atunci le scot. Dacă nu se poate fără ele, le pun la loc. Să vedem. Mai apucam să scriu vreun răspuns inteligent (care mă caracterizează, alături de răspunsurile modeste) şi pe urmă mă dureau ochelarii până descifram plrm(sau n?)gfl(sau i?). Aşa că în seara asta am luat cârnaţii ăştia ilizibili de coarne, i-am aruncat peste gardul blogului şi am ieşit cu pieptul gol în calea spamului.

Ann Arbor, Michigan

Am fost în Michigan, la Ann Arbor. Oraşul e relativ aproape de noi (relativ, adică după standarde americane), la 4 ore de condus. Aici deplasările serioase încep cam de pe la 10 ore de condus în sus, aşa că noi am fost abia în vecini, într-o mică plimbare. Nu punem la socoteală adevărul că deplasarea a fost mai lungă decât Deva - Cluj sau Deva - Timisoara, o considerăm, pentru simplificarea introducerii, scurtă. Practic am făcut 5 ore şi ceva, cu opriri pentru benzină, pentru masă şi pentru dezmorţire. Pe drum am văzut panouri publicitare cu "Salvaţi Michigan-ul", pentru că, într-adevăr, e în proces de decădere datorită fabricilor închise cu grămada şi outsursate la chinezi. Sau la indieni?

Oraşul e în mare tipic american, cu o foarte importantă excepţie, pentru care merită să baţi autostrada I-94 până acolo. Oraşul are centru, centru aşa cum îl ştim noi, cu clădiri, cu lume care se plimbă pe jos. Şi nu chiar orice fel de lume, ci majoritatea studenţi la University of Michigan, care are campusul exact în centrul despre care povestim noi acum. Există o faţadă de clădiri vechi, construite pe timpul când se (mai) construia la fel ca în Europa. Faţada ascunde o curte mare, un dreptunghi mărginit de clădiri în acelaşi stil (stil după care personal suspin des). Aşa arată curtea în care am pătruns.

În centrul oraşului se desfăşura în zilele respective un festival anual de artă, cu multe, multe picturi, divese statui, obiecte din sticlă, diverse aranjamente şi o anumită proporţie de kitch (nu mare, dar nici mică). Am colindat printre toate astea până am obosit şi apoi am luat masa la un restaurant (nu bufet) chinezesc.

Aici e un domn artist care avea un tablou cu coasta Amalfi, nu îmi dau seama de ce nu am pozat mai de aproape.

Şi da, erau şi câteva locuri în care se găseau genţi din piele, unicate. Miroseau aşa de frumos a piele că te intoxicau. Mie îmi place enorm mirosul articolelor din piele, iar dacă sânt genţi, cu atât mai bine.

Astea erau nişte instalaţii luminoase, le-am fotografiat pe cele mai drăguţe.

Şi nişte tablouri care mi-au plăcut. N-am făcut poze de foarte aproape pentru că, nu ştiu, mă jenez să umblu cu aparatul foto agresiv pe lângă picturi, ele trebuie privite de aproape şi savurate, când e cazul. Mi-am călcat totuşi un pic pe jenă, dar nu mult.

Adelina încerca să discute cu o veveriţă. Veveriţa încerca să nu dicute cu nimeni.

Aici e în centrul oraşului, la intersecţia străzilor State cu Liberty. Se vede intrarea teatrului şi sigla Michigan.

Din nou centrul, dădea impresia de plimbare prin localităţile unde profesa Dr Quinn - Medicine Woman atunci când vindeca ea pe toată lumea. Era un fel de vechi, dar alt fel de vechi decât cel din curtea despre care am poveestit la început. Ăla era vechi de tip englezesc, ăsta e vechi de tip stradă principală într-un orăşel american.

Maşinuţe din lemn, erau multe dar am preferat să se vadă câteva foarte bine. Erau foarte frumuşele, lucrate, cred, cu drag.

Şi din nou miros plin de piele prelucrată, din nou poşete.

Clădirile faţadei englezeşti, cum am botezat-o eu repede.

Cele trei zile petrecute acolo au meritat din plin, am avut şi vreme bună şi a fost frumos.

Înainte şi după

Mie nu-mi plac mall-urile. Adică nu ştiu dacă nu-mi place ideea de mall sau mai degrabă ideea de spaţiu închis, fără ferestre, unde eşti izolat într-o oarecare măsură de realitate şi pricipalul impuls care rămâne e să cumperi. Mă uitam la poze la cum era pe timpuri Ulpia şi pot să spun că o prefer cum era atunci faţă de cum e acum, ca o cutie de pantofi uriaşă, acoperită cu nişte plăci la drept vorbind urâte. Dar asta e acum, aşa se înţelege modernizarea, mai mult în sensul prost. Probabil nu se poate sau nu se vrea să se reziste acestor tendinţe, n-aş putea să dau momentan verdicte.

Iar acuma vine şi mall-ul cel mare peste Deva, o altă pleaşcă gri, fără ochi şi urechi. Am înţeles însă că va fi o terasă la ultimul etaj de unde se vede oraşul. Dacă e adevărat, atunci terasa e o idee foarte bună, nemaipomenită aş spune. Oricum un mall (când e fără geamuri) strică faţa oraşului. America e plină de mall-uri din astea, aici majoritatea însă nu sânt înalte ci numai pe un nivel sau maxim două, însă sânt enorme ca întindere. Majoritatea sînt în plin câmp şi, evident, poţi să ajungi acolo numai cu maşina. Aici e aşa de multă marfă că înainte de a o vedea nu mi-am putut-o închipui. De asta e şi presiunea aşa de mare, tot felul de oferte, să se vândă cumva, să nu stea cu stocuri prea mari.

Probabil că la Deva lucrurile vor fi mai scumpe la mall, că e la mall. Dacă e aşa, atunci rămân la ideea că aceşti comercianţi nu au înţeles încă modul în care se face comerţ. Se face în aşa fel încât omul să-şi permită să cumpere, nu să se uite ca la muzeul de istorie sau muzeul de artă. Sânt curioasă cum o să fie la Deva. Partea bună a mall-ului e, în opinia mea, că poate fi un loc de socializare, de întâlnire cu prietenii, în condiţiile în care există pizerii, cofetării, cafenele, restaurante. Dar parcă tot mai mult îmi place o terasă în aer liber, eventual cu umbreluţe şi cu flori.

M-am uitat pe site-ul Deva Mall şi am văzut griul decorat cu nişte pete de culoare şi am simţit o adiere de speranţă: dacă totuşi o să-mi placă? Să vedem. Am eu ce am cu clădirile din oţel şi sticlă, cu aspect metalic. Când umblu printre ele mă apucă nici mai mult nici mai puţin decât depresia temporară. Dacă mă plimb printre clădiri drăguţe sânt ca un fluturaş. Am aici poze comparartive cu Ulpia şi îmi menţin părerea: se putea decora în stilul în care a fost, cu geamuri mari, lumină naturală şi altele asemenea. Văd că pe site-ul Deva Mall unul din motivele de laudă e că oferă iluminare artificială. Gata, rămâne de văzut la faţa locului.

Caut şef mişto. Găsitorului, un angajat model

Ups, I did it again. Numai că azi am făcut-o mai lungă şi mai lată. Muncind, muncind, muncind cu spor, m-am oprit cu greu şi am comutat de la Excel la Word ca să scriu o aripioară de eseu despre cum aş vrea să fie şefa/şeful meu. Ziarele, internetul şi reţelele de cunoştinţe personale sânt/sunt pline de anunţuri de slujbe, de joburi (locuri de muncă – pentru cine nu-şi poate aminti acum traducerea). Se cere să fii bun, să ai experienţă, nu te încurcă nici dacă ai terminat o facultate, trebuie să vorbeşti engleza (dar asta nu e o problemă, că acum engleza se suge direct de la ţâţa mamei, e anul 2008), eventual să-ţi poţi contorsiona limba şi în germană (asta poate fi o problemă pentru că ţâţele cu substanţă nemţească sânt mai rare şi mai dificile), să fii asta, să fii aia. Dacă se poate să fii şi subţire şi pe tocuri sau (alternativ) să ai cravată şi pantofii curăţaţi.

Anunţurile astea sânt aşa de stereotipice că mă doare burta. De fapt (cu mici excepţii) sânt chiar identice. Toate oferă posibilitatea de creştere bazată pe rezultate, posibilitate care pe mine mă încântă (pentru că niciodată n-am putut să stau pe fundul meu simplu) dar mă şi îngrijorează (pentru că dacă creştem toţi atât de mult, unde mai încăpem pe planetă). Sânt flexibilă, pot presta overtime, sânt plină de energie, de entuziasm (în parte prostesc), de vibraţii pozitive, de tot ce vrei. Dar ce se oferă la schimb? De salar nu vorbim, că ăla (din inerţie) se oferă (cel puţin teoretic) peste tot. Se mai oferă un mediu dinamic, tineresc şi teambuildinguri din alea unde te caţări pe dealuri şi transpiri. Dintre toate aspectele cel mai mult mă interesează calităţile şi cantităţile şefei mele/şefului meu. În primul rând îmi doresc să nu zbiere. Dacă rage la mine ca un animal îmi uit instantaneu şi experienţa şi engleza pe care o ştiu, şi germana pe care n-am apucat să o învăţ, uit tot. Uit unde mi-am pus dosarele după ce am venit din delegaţie, uit că am fost în delegaţie şi nu-mi mai amintesc că am negociat câteva contracte bunicele. De ce au unele exemplare umane impresia că dacă zbiară coboară din pod eficienţa? Tot ce coboară sânt eventual nişte ulcere, pe ici, pe colo, pe la burţi.

Aşadar caut şef civilizat, fără toane, în fruntea unui colectiv muncitor dar şi cu simţul umorului, să-mi zică şi mie bravo când fac bine şi e reparabil când fac pe dos, să mă trezesc dimineaţa nu cu plăcere (nu împing utopia aşa de departe că e grea şi mă dor braţele) dar măcar cu un vârf de cuţit de voie bună, că, uite, astăzi am ceva de realizat, de efectuat, de dus la bun sfârşit. Asta în condiţiile în care nimeni nu-şi latră plămînii pe coridoare iar în bucătăria firmei cafeaua miroase mai tare decât ţigările. E (aproape cel mai) mare lucru să lucrezi cu oameni faini, treaba să meargă bine şi toată lumea să fie (relativ) relaxată, pentru că în definitiv unde îţi trăieşti viaţa, în afară de pat şi piaţă? La servici.

Ce-mi atârnă în trening e rădăcina. Românească. Pe autostradă.

Oricât de mult m-aş americaniza şi aş aprecia binefacerile capitalismului care mă trimite acasă cu marfa în plase de la ei, nu mă pot da complet pe brazdă. De fapt am (uneori) impresia că am alunecat între brazde, că să nu recunosc toată măreţia adevărului că am luat-o complet pe arătură. De ce acest post cu tentă agricolă?

Pe drumul plat ca palma care leagă Chicago de St Louis am avut cândva o revelaţie care încă e cu mine. Fugeam pe asfaltul de septembrie, în habitaclul maşinii noastre, o musculiţă amuzantă ce îşi croia drum bun prin seriozitatea bolizilor de pe autostradă. Mai discutam, mai mergea muzica, mai măturam cu privirea recoltele grase şi nesfîrşite de porumb adiacent.

Şi mergând noi aşa liniştiţi, ca rezidenţii permanenţi pe şoseaua generoasă a patriei de împrumut, vedem la un moment dat cum o altă maşină circulă în rând cu noi, parbriz lîngă parbriz, ba şi mai şi, maşina respectivă îşi lasă geamurile în jos şi din ele apar capete agitate. Acuma dacă eram într-un film, probabil gangsterul scotea puşca şi ori ne lua cu el în speranţa unei răscumpărări grase (aici mă opresc să râd) ori greşisem ceva şi sosise clipa socotelii. De greşit am greşit de atât de multe ori... însă sper că nu aşa de grav încât să necesite măsuri ca mai sus.

Poate ar fi bine să lămuresc că la noi la Statele Unite nu te opreşti pe şosea să ceri cuiva ajutorul, să povesteşti, şi dacă te opreşti e treaba ta, dar nimeni altcineva nu va opri la rândul său să-ţi împrumute un cric, de exemplu. Poate nici acasă nu mai opreşte nimeni acum, că toţi se grăbesc, sânt bizi, a venit peste ei capitalismul şi toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opreşti, suni la maşina de tonare (care te ia pe sus şi de depune la un atelier specializat de reparat damblaua). Toată lumea cunoaşte şi respectă aceast algoritm (şi multe altele dar poate revenim ulterior la ele).

Revenind la asediatorii noştri, ei şi-au manifestat zgomotos entuziasmul punându-ne întrebarea retorică sânteţi români, nu-i aşa?. Noi avem pe maşină steguleţul tricolor, lipit (cam) lângă număr, cine ştie, pricepe. Cuprinsă de fiorii plăcuţi ai recunoaşterii naţionale în oceanul de naţii al Americii pe patru roţi, am încins un mini-dialog geam-la-geam cu conaţionalii noştri motorizaţi.

Sântem români, le-am confirmat eu, crescându-mi inima cât nemărginirea lanurilor de cucuruz. De unde sânteţi, de unde veniţi, unde mergeţi. Erau din Texas, locaţia din care se presupune că ne conectam şi noi în anii alb-negri ai comunismului la complicaţiile profesionale şi personale ale petroliştilor cu ranch.

Am călătorit mai departe cuprinsă de o încântare care din când în când îşi atingea maximul, cînd îi repetam soţului (sătul de entuziasmul meu repetitiv): ai văzut, erau din România. Şi tot aşa, din 15 în 15 mile.

***
Acum aş îndrăzni să spun că toată întâmplarea de mai sus a fost apă de poaie internaţională, pe lângă întâlnirea de duminica trecută. Veneam iaraşi pe autostradă, iarăşi în maşinuţa noastră, se repetă (aproape) tot scenariul, numai că de data asta, cei cu care ne-am întâlnit la viteza de 70 de mile pe oră (105 km pe oră) erau chiar persoanele care ne-au aşteptat la aeroport, când am descălecat în America. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, mult mai aproape. Şi am dat nas în nas, geam la geam, pe o şosea cu câte patru benzi pe sens, aglomerată şi năucitoare, de parcă ne-am fi întâlnit pe uliţa comunală din Prejboi. Ne-am făcut cu mîna, ne-am agitat, apoi am apucat-o fiecare cum a putut mai bine, că era un trafic de toată îngrămădeala. Coincidenţă, făcut, sau o lume mult mai mică decât pare?

Cincinală (tentativă de bilanţ)

Tovarăşe Nicolae, scuze, domnule Giorgi, acum, la împlinirea unui cincinal de convieţuire democratico-capitalistico-nebunistico-ciudată, am onorea şi plăcerea să raportez: mi-am făcut planul. Nu-mi mai amintesc exact care era planul, dar am, aşa, o certitudine inexplicabilă că mi l-am făcut. Cinci ani e mult. E de la frageda vârstă de 28 de ani veseli până de complicata vârstă de 33 de ani gânditori. 1825 de zile, de dimineţi departe, de seri la fel, de întrebări şi de tentative de răspuns împărţite între minte şi inimă.

Aşa cum spune şi filmul care merge la televizor dar la care nu mă uit, pentru că scriu, aici e bine, mâncărica mâncărică, căldurica căldurică, jupânica jupânică. E bine, aşa cum am mai spus, şi am fost uneori lăudată, uneori certată, uneori nebăgată în seamă. Singura chestie neplăcută este că nu pot să-mi dau răspunsul la întrebarea clasică: dacă e bine, atunci de ce e rău?

M-am surprins din nou întrebându-mă (când credeam că nu mă uit la mine) cea mai periculoasă întrebare din repertoriul internaţional şi personal: de ce am plecat? Răspunsul a venit repede. Am plecat din greaţă şi din curiozitate, în această ordine. Din greaţă faţă de anumite aspecte subliniate foarte bine de comentariul domnului Dan Terteci şi din curiozitate faţă de un vis, întâmplător american şi ulterior (cam) nepotrivit. Sigur că mă poate acuza oricine că am venit cu aşteptări (eventual nerealiste?) dar mă scuz de pe acuma, înainte de lansarea rachetelor acuzatoare, că pe mine nu m-a plimbat mama şi tata prin lume, ca să decid, a, nu dragă, nu America, poate Franţa, poate Italia (mai sigur Italia, că măcar acolo am pus piciorul).

Aşa s-a întâmplat, aşa a fost norocul. Venit pe 20 mai 2002, într-un final de primăvară. Procesat şi ştampilat vreme de încă un an şi jumătate, după toate tipicurile celei mai gogonate democraţii. Revenind, tovarăşe, pardon dragă, domnule Giorgi, mi-am făcut planul. N-am adunat sticle şi borcane, nici frunze de potbal, nici n-am sortat morcovii după circumferinţă, pentru că nu aşa lucrăm aici. Aici ne exploatăm într-un mod muuuult mai subtil, mai fin, mai plăcut portofelului. După ce ne exploatăm după această reţetă, cei care au fibră tare reuşesc şi pentru ca să se simtă şi mai bine îşi fac (era să zic îşi trântesc, dar să menţin totuşi un limbaj mai elevato-necăutat) câte o fundaţie. Din care împart, după bunul plac conjugat cu aparenţa necesităţilor, dolarii strânsi cu greu, în principal din munca altora. Dacă stai să judeci, în istorie nu s-a schimbat nimic de mult, în afară de faptul că ne-am tăiat fustele şi ne arătăm unghiile din flip-flopi.

Revenind la cincinală, e bine, aşa cum începusem să spun dar n-am putut termina că m-am luat cu altele.

Rochiile de pe Michigan Avenue

E bine că au decorat Michigan Avenue-ul cu rochii, îmi amintesc de o vreme cînd fusese decorat cu vaci. Chit că vacile nu le-am văzut, am citit despre ele. Lucrurile merg (spre) bine.

Not bad

Azi, stînd cu mîna stîngă în păr şi cu dreapta pe un raport de vînzări, am auzit (peste toate gîndurile mele) şi conversaţia unor colegi de clădire, adică a unora care lucrează în acelaşi building dar nu în acelaşi birou cu mine. How are you, how are you (cum se spune aici la noi la şicago bună ziua) şi răspunsul vine: not bad.

Adică cum, not bad? Ce-ţi veni? Ai vreo durere? Dumetale ai uitat că sîntem în ţara unde spunem fine, thank you, good, great. Am realizat că în ultima vreme aud mai des răspunsul not bad în loc de mult mai optimistul I’m guuu(uuuu)d. Sincer, acum cîţiva ani nu auzeam deloc not bad. Dar mai recent bag de seamă că s-a mai schimbat ceva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Să fie benzina, să fie creditele, să fie o coincidenţă, cine ştie.

Oricum o să fiu atentă dacă fenomenul se repetă şi cu ce frecvenţă, ca să pot trage o concluzie (ceva mai) ştiinţifică. Uneori mă gîndeam şi la capacitatea asta de a spune că ţi-e bine (mai) tot timpul. Ştiu că aici I’m fine sau good sînt mai mult un salut, dar reprezină (cred) şi un fel de stare de spirit. Un fel de mască?

Îmi amintesc că la un moment dat venise la noi în birou o doamnă, arăta bine, era veselă, uite, mi-am spus, o femeie normală, puternică, emană atitudini şi energii pozitive, ce bine de ea. Ca să aflu după aceea că avea nu ştiu cîte necazuri simultane şi mari. Păi aşa ne fu vorba? Eu mă agit, plîng dacă e nevoie, ameninţ, dau vina pe mine, pe tine, pe cine pică norocul, dar îmi trăiesc drama mea. Nu spun, sînt fine, thank you. În fine, fiecare se manifestă cum simte, dar parcă şi dacă eşti tot fine de dimineaţa pînă seara ajungi să te muşte de fund plictiseala. Părerea mea.

Denisa, casă de piatră!!

Plus sănătate, fericire şi o grădină cu multe flori, uite, ca mai sus!

Cu drag,
Amalia