Ce-mi atârnă în trening e rădăcina. Românească. Pe autostradă.

Oricât de mult m-aş americaniza şi aş aprecia binefacerile capitalismului care mă trimite acasă cu marfa în plase de la ei, nu mă pot da complet pe brazdă. De fapt am (uneori) impresia că am alunecat între brazde, că să nu recunosc toată măreţia adevărului că am luat-o complet pe arătură. De ce acest post cu tentă agricolă?

Pe drumul plat ca palma care leagă Chicago de St Louis am avut cândva o revelaţie care încă e cu mine. Fugeam pe asfaltul de septembrie, în habitaclul maşinii noastre, o musculiţă amuzantă ce îşi croia drum bun prin seriozitatea bolizilor de pe autostradă. Mai discutam, mai mergea muzica, mai măturam cu privirea recoltele grase şi nesfîrşite de porumb adiacent.

Şi mergând noi aşa liniştiţi, ca rezidenţii permanenţi pe şoseaua generoasă a patriei de împrumut, vedem la un moment dat cum o altă maşină circulă în rând cu noi, parbriz lîngă parbriz, ba şi mai şi, maşina respectivă îşi lasă geamurile în jos şi din ele apar capete agitate. Acuma dacă eram într-un film, probabil gangsterul scotea puşca şi ori ne lua cu el în speranţa unei răscumpărări grase (aici mă opresc să râd) ori greşisem ceva şi sosise clipa socotelii. De greşit am greşit de atât de multe ori... însă sper că nu aşa de grav încât să necesite măsuri ca mai sus.

Poate ar fi bine să lămuresc că la noi la Statele Unite nu te opreşti pe şosea să ceri cuiva ajutorul, să povesteşti, şi dacă te opreşti e treaba ta, dar nimeni altcineva nu va opri la rândul său să-ţi împrumute un cric, de exemplu. Poate nici acasă nu mai opreşte nimeni acum, că toţi se grăbesc, sânt bizi, a venit peste ei capitalismul şi toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opreşti, suni la maşina de tonare (care te ia pe sus şi de depune la un atelier specializat de reparat damblaua). Toată lumea cunoaşte şi respectă aceast algoritm (şi multe altele dar poate revenim ulterior la ele).

Revenind la asediatorii noştri, ei şi-au manifestat zgomotos entuziasmul punându-ne întrebarea retorică sânteţi români, nu-i aşa?. Noi avem pe maşină steguleţul tricolor, lipit (cam) lângă număr, cine ştie, pricepe. Cuprinsă de fiorii plăcuţi ai recunoaşterii naţionale în oceanul de naţii al Americii pe patru roţi, am încins un mini-dialog geam-la-geam cu conaţionalii noştri motorizaţi.

Sântem români, le-am confirmat eu, crescându-mi inima cât nemărginirea lanurilor de cucuruz. De unde sânteţi, de unde veniţi, unde mergeţi. Erau din Texas, locaţia din care se presupune că ne conectam şi noi în anii alb-negri ai comunismului la complicaţiile profesionale şi personale ale petroliştilor cu ranch.

Am călătorit mai departe cuprinsă de o încântare care din când în când îşi atingea maximul, cînd îi repetam soţului (sătul de entuziasmul meu repetitiv): ai văzut, erau din România. Şi tot aşa, din 15 în 15 mile.

***
Acum aş îndrăzni să spun că toată întâmplarea de mai sus a fost apă de poaie internaţională, pe lângă întâlnirea de duminica trecută. Veneam iaraşi pe autostradă, iarăşi în maşinuţa noastră, se repetă (aproape) tot scenariul, numai că de data asta, cei cu care ne-am întâlnit la viteza de 70 de mile pe oră (105 km pe oră) erau chiar persoanele care ne-au aşteptat la aeroport, când am descălecat în America. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, mult mai aproape. Şi am dat nas în nas, geam la geam, pe o şosea cu câte patru benzi pe sens, aglomerată şi năucitoare, de parcă ne-am fi întâlnit pe uliţa comunală din Prejboi. Ne-am făcut cu mîna, ne-am agitat, apoi am apucat-o fiecare cum a putut mai bine, că era un trafic de toată îngrămădeala. Coincidenţă, făcut, sau o lume mult mai mică decât pare?