Cincinală (tentativă de bilanţ)

Tovarăşe Nicolae, scuze, domnule Giorgi, acum, la împlinirea unui cincinal de convieţuire democratico-capitalistico-nebunistico-ciudată, am onorea şi plăcerea să raportez: mi-am făcut planul. Nu-mi mai amintesc exact care era planul, dar am, aşa, o certitudine inexplicabilă că mi l-am făcut. Cinci ani e mult. E de la frageda vârstă de 28 de ani veseli până de complicata vârstă de 33 de ani gânditori. 1825 de zile, de dimineţi departe, de seri la fel, de întrebări şi de tentative de răspuns împărţite între minte şi inimă.

Aşa cum spune şi filmul care merge la televizor dar la care nu mă uit, pentru că scriu, aici e bine, mâncărica mâncărică, căldurica căldurică, jupânica jupânică. E bine, aşa cum am mai spus, şi am fost uneori lăudată, uneori certată, uneori nebăgată în seamă. Singura chestie neplăcută este că nu pot să-mi dau răspunsul la întrebarea clasică: dacă e bine, atunci de ce e rău?

M-am surprins din nou întrebându-mă (când credeam că nu mă uit la mine) cea mai periculoasă întrebare din repertoriul internaţional şi personal: de ce am plecat? Răspunsul a venit repede. Am plecat din greaţă şi din curiozitate, în această ordine. Din greaţă faţă de anumite aspecte subliniate foarte bine de comentariul domnului Dan Terteci şi din curiozitate faţă de un vis, întâmplător american şi ulterior (cam) nepotrivit. Sigur că mă poate acuza oricine că am venit cu aşteptări (eventual nerealiste?) dar mă scuz de pe acuma, înainte de lansarea rachetelor acuzatoare, că pe mine nu m-a plimbat mama şi tata prin lume, ca să decid, a, nu dragă, nu America, poate Franţa, poate Italia (mai sigur Italia, că măcar acolo am pus piciorul).

Aşa s-a întâmplat, aşa a fost norocul. Venit pe 20 mai 2002, într-un final de primăvară. Procesat şi ştampilat vreme de încă un an şi jumătate, după toate tipicurile celei mai gogonate democraţii. Revenind, tovarăşe, pardon dragă, domnule Giorgi, mi-am făcut planul. N-am adunat sticle şi borcane, nici frunze de potbal, nici n-am sortat morcovii după circumferinţă, pentru că nu aşa lucrăm aici. Aici ne exploatăm într-un mod muuuult mai subtil, mai fin, mai plăcut portofelului. După ce ne exploatăm după această reţetă, cei care au fibră tare reuşesc şi pentru ca să se simtă şi mai bine îşi fac (era să zic îşi trântesc, dar să menţin totuşi un limbaj mai elevato-necăutat) câte o fundaţie. Din care împart, după bunul plac conjugat cu aparenţa necesităţilor, dolarii strânsi cu greu, în principal din munca altora. Dacă stai să judeci, în istorie nu s-a schimbat nimic de mult, în afară de faptul că ne-am tăiat fustele şi ne arătăm unghiile din flip-flopi.

Revenind la cincinală, e bine, aşa cum începusem să spun dar n-am putut termina că m-am luat cu altele.