Mărunţişuri. Pierdute.

Pierdut câteva lucruri esenţiale. Găsit autostrăzi, turnuri şi suburbii. Dar nu ştiu unde le-am pierdut. Nici măcar zona. Latitudine. Longitudine. Chestii din astea. La care n-am fost bună niciodată. Şi nici la citit hărţi. Nu văd nimic pe ele. Oricum, când am urcat în avion aveam lucrurile esenţiale la mine. N-am coborât decât la Milano, să mă mut în alt avion, şi când am ajuns în America dispăruseră. La Chicago m-au descălţat, m-au puricat, m-au întrebat dacă am de gând să trăiesc din cele câteva mii de dolari de la brâu. Le-am zis că nu. Am venit să muncesc. Cu concediu de 10 zile pe an, cât să mă descheaunesc şi eu până la Ciudad de Mexico.

Câţiva m-au invidiat că am nimerit bine. Că sânt în domeniul meu. Că sânt contabil(ă). De fapt mai mult ă. Aşa cum Leo Gurski din Istoria iubirii a devenit lăcătuş, eu am devenit contabilă. Mă trezeam dimineaţa la cinci, ca să prind cele două autobuze şi trenul care mă depuneau la opt şi jumătate în birou. Aici socoteam fericită până la şase seara, când mă îmbarcam pentru retur. Un tren şi două autobuze mă depuneau la loc, în cuibul fără uşi în care mi-am trăit izbirea de realitate. Cine eşti urâto? Sânt realitatea frumoaso! Bine. Ce mă intrigă şi acum era veselia. Veselia mea de animal cultural cu cordonul ombilical la valiză. Scuturam de cordon, sunam acasă şi raportam cum arată la faţă noul.

Într-o dimineaţă m-am trezit şi m-am întrebat ce caută domiciliul meu pe Claremont (Avenue) când rădăcinica e pe Mărăşti? M-am întors de pe stânga pe dreapta, am privit cum se crăpau zorii prin perdeaua adusă de acasă şi am tras câteva concluzii realmente neplăcute. Deşi mă incita noutatea şi adidaşii vecinilor pe preşurile de la intrare, îmi era (deja) dor de tanti Tori. Ea vindea flori lângă blocul de acasă şi ştia ca un mecanism (elveţian) când ai plecat, când ai venit şi la a câta cheie ţi-a pornit maşina. Dacă nu pornea, avea ea un verişor, un pansament de băiat, care repara Dacii de când era la grădiniţă. Şi noii mei vecini aveau verişori, cel puţin la fel de de treabă, localizaţi în Mexic, Puerto Rico, Bosnia şi Heţegovina, precum şi (să nu uităm) Mumbai. Din această cauză relaţia mea cu verişorii lor a fost una în principiu vagă, însă plăcută, pentru că îmi întreţinea un sentiment rotund de aparteneţă la familia umanităţii.

So wild, wild, prieteni. Durerile sânt permanente? Vă întreabă domnul doctor.