Introducere în arta introducerii

Cam în urmă cu doi ani am copt o introducere la o carte pe care s-ar putea să nu o scriu niciodată. Am redescoperit-o acum prin foldere şi folderele şi o găsiţi mai jos, să vadă şi ea lumina nesănătoasă a monitorului.


Cartea astea n-o să apară niciodată. N-am bani s-o public. Nici curaj să merg să-i cer de la alţii. O să analizeze, cât costă, câte se vor vinde, cum ne rostogolim peste pragul de rentabilitate. Despre vânzare, pot garanta că se vor vinde trei. Una o cumpără Cristina, prietena mea din Cluj, măritată cu Florin, cu care şi-a construit o casă (la Cluj). Eşti superbă, ca de obicei, îmi spune ea. Am o rugăminte, continuă. Încearcă să mai scrii şi poate le aduni într-o cărticică. Prima o cumpăr eu, promite. Superbă? Foarte bine. Cu promisiunea ei fermă, de prima carte am scăpat.

A doua o cumpără Cristina, prietena mea din Deva, măritată cu Florin, cu care şi-a construit o casă (la Deva). Zău că ai talent, mă susţine ea. Apucă-te serios de scris. O să cumpere ea al doilea exemplar. Al treilea îl cumpără mama. Ai talent, declară mama, mai scrie când poţi. Talent? Asta nu poţi şti sigur. Partea cu “când poţi” e şi mai delicată. Când pot?

Oricum nu dimineaţa. Atunci sânt necesare răbdarea, delicateţea şi antrenamentul unui profesionist care să ştie să sape pe sub pături. Mi le-am tras peste cap şi mă ţin strâns de ele. Încleştat ar fi mai aproape de adevăr. Disperat? În jumătatea de oră scursă de la oprirea alarmei mi-am revizuit strategia. Nu merg nicăieri. Nu azi. Mâine, poimâine, mai vedem. Azi oricum a început, şi unde să mai ajung dacă n-am pornit din vreme? Mai bine mă mai odihnesc. E şapte cinzejdoi.

A plecat şi trenul. Trenul care mă duce de la halta unde urc până la suburbia plictisitoare unde cobor. Dar de obicei nici nu-mi vine să cobor. Mă simt de parcă aş fi sosit la Costineşti. Bate soarele şi n-am dormit destul. La birou mă aşteaptă nişte dosare parcă şi mai rânjite decât ieri. În cap mă aşteaptă un creier sătul de calcule, care vrea să îl anunţ că îmi schimb cariera. Sincer. Pe lumea asta toţi aşteaptă ceva de la tine.

Nu poţi fi ceva dacă eşti singurul care crede asta. Trebuie să-i convingi pe ceilalţi. Acesta este marele obiectiv al prezentării de sine: validare socială pentru identitatea reclamată. (Acesta este o concluzie de sfârşit de capitol din manualul meu de psihologie socială, materia pe care am iubit-o cel mai mult pe pământ). Dar n-am reclamat nici o identitate până acum. La o adică pot pune un anunţ pe uşă: aici domiciliază Amalia. Nu sunaţi. Momentan este plecată în căutarea validării sociale. Găsitorului recompensă. Găsitorul e în încurcătură: pentru ce se dă recompensa? Pentru Amalia sau pentru validarea socială? Pentru cel care le găseşte împreună. E complicat?

Aşa şi trebuie. Totul să fie cât mai complicat. Simplitatea naşte plictiseală şi plictiseala naşte uitat la televizor. Tipul are cinci personalităţi şi toate cinci funcţionale, decide vocea din ecran. Mă ridic de la masă, să verific dacă am auzit bine. Subtitrarea curge: tipul are cinci personalităţi şi toate cinci.... Un domn selectat din cine ştie câte mii, cu un costum selectat din cine ştie câte sute, trage concluziile. Ancheta a ajuns la final. Criminalul are cinci personalităţi şi într-o dimineaţă prostul s-a încurcat în ele.

Avea de mers să ia gâtul unei tinere frumoase şi deştepte, îmbrăcată a la purtător de cuvânt guvernamental. Ea cobora în grabă nişte scări (în spate se vedeau coloane) şi ducea sub braţ o geantă cu dosare esenţiale pentru securitatea naţională (americană, evident). El a ieşit din hol în mare grabă şi în loc să smulgă din cui personalitea numărul 2: psihopat cu ten de cetăţean normal, a nimerit-o pe cea cu numărul 4: bunic bătrân care îşi udă grădina. Astfel ordinea mondială a rămas aceeaşi, proastă cum era. Ca să vezi ce importanţă poate avea o încurcătură între cuie.

Şi în plus, dacă scriu, trebuie să pregătesc o pagină de mulţumiri, pentru cei care m-au inspirat şi m-au ajutat şi au contribuit la organizarea acestor însemnări răzleţe într-o carte cumsecade. Mulţumesc tuturor şefilor care m-au chinuit prin joburi, pentru că m-au impulsionat să şi fac ceva după ce am terminat de drăcuit. Mulţumesc părinţilor care nu m-au oprit să plec din ţară şi să fiu aşa de nefericită cum am fost. Mulţumesc soţului meu care nu m-a scos pe uşa afară când îi explicam ce eşec lamentabil sânt. A preferat să doarmă el de fiecare dată în maşină. Mulţumesc fiicei mele care nu m-a slăbit nici un moment cu cererile ei, apă, pop-corn, sendvici, Jerry, Thomas, iepuraşul, vulpea, Bambi, Pluto, dalmaţienii.

Mai rămân agentul, editorul (trei săptămâni mi-a luat să înţeleg diferenţa dintre ei) şi încă vreo câţiva colaboratori superbi, dragi, apropiaţi, înţelegători şi utili, pe care încă nu-i cunosc. Şi chiar dacă n-am să scriu cartea, măcar am o introducere mişto.