Accounting show must go on

Ieri mi-am petrecut tinereţile la conferinţa regională a contabililor publici certificaţi din frumoasa şi voioasa regiune cunoscută sub denumirea de Midwest. Au venit ei cu mic, cu mare, de la oraş şi de la preerie, de la firme sole proprietorship şi de la firme multinaţionale, să asculte ce mai e nou pe arătura financiar – contabilă a celui de-al nouălea an al celui de-al treilea mileniu. La prima sesiune n-am ajuns, pentru că am fost ocupată să conving o tanti de la Registration ca eu uneori pot functiona si sub numele de Donald. Nu s-a convins, aşa că m-a pus să mă preumblu pe la manifestare cu numele din buletin. La a doua sesiune n-am intrat, pentru că în atâţia ani de participare glorioasă m-am prins şi eu ce e mai cuminte să eviţi, aşa încât pe certificatul tău de transhumanţă spre o lume mai bună să nu scrie mort de plictiseală. Am pătruns binişor la cursul de corporation taxation, unde, inteligentă cum sunt, mi-am dat repede seama că domnul care preda era acelaşi de la cursul pe care tocmai îl evitasem.

Asta îmi aminteşte o întâmplare din facultate, din anul întâi, când am ajuns, în sfârşit, pe la cursul de economie politică. Era programat dimineaţa foarte devreme, şi apoi, eu nici n-am simţit niciodată mai multă atracţie faţă de economia politică decât poţi să simţi pentru un ins decent, dar comun, care sta lângă tine în tramvai. Nu te superi că stă acolo, nici nu te bucuri, iei faptul ca atare şi cu asta basta. Da, şi la un moment dat am mers totuşi la curs, numai că, ghinion, nu am ajuns chiar de la început. Am intrat totuşi, mă rog, regulile erau destul de stricte, şi intrând, am avut surpriza totală să văd că profesorul, un domn care apoi mi-a fost printre cei mai simpatici dascăli, îmi părea cumplit de cunoscut. Eu ştiam sigur că n-am mai păşit în nici o incintă unde preda domnia sa, şi totuşi îl mai văzusem undeva. A mai durat un pic, până când mintea mea, care se culcase târziu şi se trezise devreme, a compilat pe circuite că profesorul respectiv mă supraveghease la admitere, în sala în care îmi desfăşuram măiestria la proba de matematică.

Dar să revin. La corporate taxation am simţit cum aţipesc de două ori pe scaun, senzaţia venea din stomac, loss carryover, căldură, lunecare, shareholders, capul cade uşor, plutire, încă o fracţiune de secundă, şi trezirea! Pe la a treia pătrime a cursului am zis că aşa nu se mai poate, mi-am luat plăsuţa cu mâncare de acasă, mi-am luat geanta (mi-am scos una din genţile bune pentru show) şi m-am transbordat cu căţel, cu purcel, pe o canapea moale, într-un hol înalt şi generos luminat. Am tras nişte duşti de apă plată şi mi-am scos din taşcă Bulgakov-ul, urmărind cu nesaţ povestea de a cărei jumătate mă apropii.

După o jumătate de oră de delectare autentică m-am deplasat spre spaţiul expoziţional, unde se afla şi locul de luat masa. Masă, masă, dacă ţi-ai adus de-acasă, cum spune un vechi proverb românesc. Dacă nu ţi-ai adus, puteai alege între un sandviş cu piept de curcan la 13 dolari bucata, un hot-dog ultra-pricăjit la 5 dolari sau nişte meniuri înţepenite de vreme, compuse din salată verde şi niscaiva şunci, la un preţ pe care nu am vrut să îl aflu.

Apoi m-am aliniat alături de alte zeci de contabili la pop-corn şi limonadă gratuite, din partea organizatorilor, cred. Coada conţinea, printre altele, domni serioşi cu cravată şi costun, tinerei mai relaxaţi, doamne venerabile, doamne nevenerabile şi domnişoare sofisticate, toată lumea aşteptând, în cea mai deplină ordine, să înşface punguţa cu pop-corn şi păhărelul cu limonadă. Cel mai mult mi-a sărit în ochi o contabilă în general bine îngrijită, dar încinsă cu o curea lată rău, care aducea mai mult a brâu de costum popular, după umila şi nesolicitata mea opinie.

Fericită şi relaxată, m-am prezentat la cursul de Business Ethics, unde m-a aşteptat o mare surpriză, de fapt două. Prima a fost că n-am mai găsit loc în sală, dar asta s-a rezolvat foarte repede, pentru că organizatorii au adus extra – scaune, să încapă tot cetăţeanul. Iar câţiva cursanţi s-au trântit de-a dreptul pe jos. A doua surpriză a fost că doamna care preda (vorba vine preda, făcea prezentarea) m-a captivat atât de tare cu subiectele propuse încât am ajuns să stau cu gâtul întins, numai ochi şi urechi şi suflet, să nu pierd nici un cuvânt. A intrat în subiecte precum diferenţele culturale şi influenţa lor asupra comportamnetului angajaţilor din multinaţionale, atitudini, motivaţii, ce să mai, chestii în faţa cărora mă topesc de interes. Aş fi vrut să nu mai plece şi cursul să nu se mai termine. Dar s-a terminat şi am trecut mai departe, la sesiunea despre tehnologie.

Aici am ascultat cu luare aminte, nu chiar ca la expunerea anterioară, dar nici n-am aţipit. Am aflat tot felul de drăcii despre tot felul de echipamente şi jucărioare electronice, din acelea care au avansat mult mai repede decât mine, şi dacă avansează tot aşa, chiar nu am idee unde o să ajungem. De fapt am un fel de idee, dar nu ştiu dacă să o mărturisesc sau nu. La finalul cursului ni s-a spus că în cinci ani toate bucătăriile vor conţine un computer care va integra activitatea frigiderului, aragazului, hotei şi a mai ce are fiecare prin incintă. Şi ni s-a pus în vedere că peste zece ani, ne vom uita la televizor cuplaţi la nişte dispozitive care vor reproduce în noi exact emoţia simţită de personajul din filmul la care ne uităm. Am plecat scuipând în sân, să mă bucur liniştită de viaţă, cât se mai poate, şi cât roboţii nu au pus încă laba complet pe noi.