Facă-se voia ta, Retirement-ule!

Bineînţeles că sunt conştientă că s-ar putea să prind pensia la un moment dat, şi sunt chiar îngrijorată pentru nişte chestiuni în care nu voi intra acum. Dar ce mă miră şi după şase ani de America este obsesia pentru retirement. Toată lumea trăieşte practic pentru a ajunge acolo. Este un fel de prepaid happiness, cu perfecţiunea căreia te poţi făli încă de pe acum. Atunci nu o să mai sune ceasul înainte de a se face lumină. N-o să te mai înghiontească pe sub pături cucoana personală ca să te ridici şi să pleci la office. N-o să mai stai în trafic. N-o să mai stai la calculator, căutând înnebunit varianta de buget aprobată în sfârşit de board-ul celor ambalaţi în costume închise la culoare şi la suflet.

N-o să mai mănânci înţepat în ficaţi de teama că deşi l-ai tratat pe clientul ăsta cu toată răbdarea care se poate cere unei fiinţe umane, tot nu o să încheie contractul cu tine, ci o să meargă la concurenţă, ca acum trei ani. Nu o să te mai gândeşti cât de autentic te-ai mirat ce nepoţi deştepţi are, şi ce noră fertilă. N-o să-ţi mai aminteşti complicatele tratamente pentru ulcer, inimă şi duoden, prin care ai trecut cu zâmbetul pe buze şi cu ochii pe umflăturile din facturile companiei de asigurări medicale. N-o să mai ţii cont de faptul că într-o sâmbătă fiică-ta ţi-a zis că ea nu are voie să intre în vorbă cu străinii, că aşa i-a spus mama ei. Aaaaaa, tu eşti tata, parcă i se părea ei că semeni cu el, dar totuşi ultima dată când te-a văzut păreai mai simpatic şi mai dezgheţat.

Auzi, când s-a măritat fata noastră cu individul ăsta puţintel arogant? Când am fost eu plecat la Shanghai? Aaaaaa, nu sunt căsătoriţi, mai bine. Mi-ai luat o piatră de pe suflet şi una din rinichi, da, cea mai mare. Poate ies şi celelalte până la pensie, că ar fi păcat să ne necăjească în timp ce ne vom tolăni, în sfârşit, sub vreun soare exotic, happily ever, că la after nu vreau să mă mai gândesc acum.