Avertisment: azi nu e de glumă

Azi m-am înregistrat pe un forum şi mi-am dat seama că exact aşa cum am dat acolo accept fără să citesc condiţiile (plecăciuni cui le citeşte) exact la fel am dat accept şi celor mai importante alegeri în viaţă. Cum spune Milan Kundera, viaţa asta e un fel de schiţă rapidă de contururi şi în realitate nu prea mai apuci să te întorci niciodată asupra desenului, să-l migăleşti, să-l umpli de culoare. Ce mă miră cel mai tare, la mine şi la alţii, este că trăind în (foarte mare) viteză sperăm să ajungem undeva la adăpost, cândva, nu se ştie când. Atunci o să plesnim din degete şi o să spunem: a meritat, a meritat toată goana, uite unde am ajuns. Au meritat zilele chinuite în birou pe o sumă de dolari oarecare, totul a fost grozav. A meritat să moară bunicul fără să-l mai văd, fără să pot merge la înmormântare. Toate sunt grozave, uite unde am ajuns. Am sacrificat ceva dar acum sunt mare, tare, invincibilă, nimic nu mă mai poate atinge, nici nostalgia, nici sărăcia, nici dorul, nici amintirile. Le-am depăşit, le-am strâns de gât. Cine mai avea nevoie de ele? Am ajuns departe. Departe de mine şi de toată lumea. Sunt cineva.

Sunt numai paragrafe sincere şi triste de seară, aterizate să întrerupă temporar şirul de postări şugubeţe. Mâine ne pleacă bunica în România, o să mergem la aeroport, la aeroportul pe care îl iubeam, în care vedeam vise împlinite şi zboruri, bucurii, curiozitate ostoită. Acum îl urăsc, îl detest, îl resping. Urăsc terminalul unde o să ne luăm la revedere, urăsc drumul pe care o să ne întoarcem spre aşa zisa casă. Unde eşti, casa mea? În afară de Tango, de sala impresioniştilor de la Institutul de Artă şi în afară de visele mele, nu-mi mai găsesc casa nicăieri. Din ce ziduri o să-mi mai construiesc casă trainică, din ce iluzii, din ce speranţe? Şi unde? Am în gând trei oraşe, din fiecare iubesc ceva. Poate aşa sunt eu, iubesc câte ceva în oraşe şi câte ceva în oameni, nu tot, niciodată nu tot.

Am văzut un film românesc grozav, cu copii, filmat în 1990. Un băieţel bun şi sensibil (aşa de bun şi sensibil că dacă aş avea un băieţel ar trebui să fie ca el) pleacă de la casa bunicilor la oraş şi merge la o grădiniţă cu program săptămânal. Acolo îşi face prieteni, îi place, dar îl chinuie dorul de bunici, de căluţ, de câine, de căprioara crescută de bunicul lui. La final îi duce pe toţi prietenii de la grădiniţă în vizită la bunici. Şi există un mesaj: pentru omul vrednic există întotdeauna o cale. Dar filmul este din 1990. Iar noi suntem în 2009. Mi-e dor.

(Ridică-te dintre perne, zise drăcuşorul, şi pune un final mai vesel, că sperii lumea. Are sens? Drăcuşorule lasă-mă să sperii lumea, azi sunt tristă. Şi ce rezolvi, insistă drăcuşorul, sprijinindu-se mai bine în cot. Nu rezolv, dar când vine veselia o să fie şi mai grozavă, să vezi. Cu fiinţa asta nu te poţi înţelege, concluzionă pe drept cuvânt drăcuşorul şi îşi văzu mai departe de micile lui răutăţi simpatice.)

Album domestical

- Du gunoiul.
- L-am dus acum cinşpe minute.
- S-a umplut iar.
- Cum s-a umplut iar?
- Uite aşa. Îl duci, te rog?
- Nu mai duc nimic acum. Trebuie să luăm nişte saci mai mari.
- N-are importanţă. O să se umple la fel de repede.
- Bine. Lasă. Mai vedem. Ai mâncat?
- Am mâncat nişte struguri şi două eclere.
- Mai avem lapte? Aş bea şi eu o cană.
- Lapte? N-ai mai băut de trei ani.
- Da, dar acum vreau o cană.
- Nu mai este.
- L-ai băut pe tot?
- Da, mai era trei sfert de cană şi am aruncat bidonul.
- De-asta s-a umplut gunoiul.
- Mănâncă o sarma.
- N-am chef acum. Dă-o naibii. Nu mai avem nici apă.
- Azi am băut doi litri jumate, pentru frumuseţe.
- Hai să luăm nişte apă.
- Vin. Dar du gunoiul
- Nu duc nimic acum. Îl ducem când venim.
- Da, şi când venim îl găsim plin şi ştii că mă enervează.
- Lasă, îţi promit că îl duc. Nu mai avem nici plăcintă cu mere?
- Am servit-o pe Gina, a trecut pe aici.
- Nu mi-ai lăsat nici măcar o felie?
- Păi şi tu ai mâncat ultimul şoric din supiţa de fasole.
- Parcă ţineai ceva dietă, fără şorici.
- Păi ţin dar aş fi mâncat numai un colţ mic de şoric. De poftă.
- Am crezut că nu mai vrei. Mi-ai zis să mănânc tot ce mai era în oală.
- M-am răzgândit.
- Lasă, hai să mergem.
- Hai să luăm şi punga cu gunoiul.
- Bine, dar cum se umple aşa de repede eu tot nu pricep.
- Păi ambalajul de la struguri, de la eclere, bidonul de lapte, un carton de la ouă şi trei sticle de plastic. Asta e.
- O linguriţă de mâncare în şapte kile de plastic.
- Aşa e acum, ce vrei. Ce, le ambalez eu?
- Îţi dai seama, dacă numai noi doi facem atâta gunoi, cât se adună de la toată planeta.
- Tu şi vederile tale de ansamblu. Vrei să nu mai mâncăm?
- Nu, dar nu e în regulă.
- Nu e, dar las-o baltă. Du gunoiul şi mergem să luăm apă şi nişte croasanţi.
- Îl duc, încalţă-te până vin.

... el, pe scara de serviciu, aproape inaudibil: ...cului de civilizaţie, m-am săturat să duc gunoiul de şapte ori pe zi.

... ea, la uşă, o ideea mai sonor decât el: întotdeauna mănâncă ultima bucăţică, cine m-o fi pus să mă mărit, nu ştiu. Şi pantofii ăştia... să-i zic să-i ducă la reparat. Că singur nu vede niciodată. Ce viaţă!

Picătura de stil versus cracul de trening

Ieri prin gara mea mică a trecut o franţuzoaică. Da, chiar prin gara mea mică de suburbie. De unde ştii că era franţuzoaică şi nu canadiană din partea neengleză, m-a întrebat scotocitor soţul, vrând să mă încuie. Păi ştiu că era franţuzoaică, i-am spus. De unde ştii? De la ea. Aţi intrat în vorbă? Nu, n-am intrat dar am tras eu cu urechea şi am auzit-o cum explica în telefonul mobil că je suis tres fatiguee, parce que le vol du Pari au Şicago (accent pe go, nu pe şi) a durat vreo nouă ore. Deci, venea de la Paris, nu de la Montreal, deci era franţuzoaică. Sau aşa mi-a plăcut mie să cred, ca să mă simt bine că am văzut ceva de la mama stilului pe ziua de ieri.

M-am uitat la ea bine şi cât m-am priceput eu de pe furiş. Nu mai ştiu exact cu ce era îmbrăcată, nu mare lucru, un fel de pulover sau plovăr sau pull-over sau sper că aţi prins ideea şi îmi spuneţi şi mie cum să scriu data viitoare. O fustă, nici nu mai reţin culoarea, nişte cizme, se vedea şi un pic de picior gol, nu mult. Dar avea per total un aer atât de elegant, atât de nu ştiu cum, că m-am luptat să nu mă zgâiesc mai mult decât e firesc şi frumos, să nu creadă că oi fi vreun exemplar ciobit la cap de criză. M-am ţinut şi eu un pic mai ţanţoşă, în caz că mă observa şi ea deşi nu cred pentru că era foarte ocupată cu telefonul. Cum o fi ajuns ea la Arlington Heights, ce treburi presante o fi avut pe acolo, nu pot să ştiu, nici nu încerc să bănuiesc.

Dar mie îmi plac de mor franţuzoaicele, aşa pigulite, bibilite cum sunt ele, aranjate şi bine mirositoare. Chit că n-am ajuns la Pari decât în sala de aşteptare de la Charles de Gaulle unde o femeie de serviciu a fost foarte amabilă cu mine şi mi-a desferecat o budă mai ca lumea să schimb omeneşte fetiţa (care atunci era un bebeluş), dar lasă că mai ajung eu acolo. Ajung şi o să mă îmbăt de franţuzoaice şic, că una abia mi-a deschis apetitul de stil. Mie îmi plac femeile îmbrăcate frumos, nu pot să fiu invidioasă, le admir şi cu unele poticneli le şi imit. Ce poate fi mai frumos decât să ai grijă de tine, să te cultivi pe dinafară şi pe dinăuntru, să fii frumoasă, veselă şi dacă mai încape şi profundă. Şi să îţi foloseşti pantalonii lălâi de trening numai şi numai când te biciuieşte cheful nebun de a muta canapeaua şi a face zile fripte prafului de sub ea şi niciodată, niciodată în alte circumstanţe. Bine, se acceptă şi la jogging şi hai să zicem şi la coada ciorbei dar în nici un caz, în nici un caz, mai departe. Uite aşa.

St. Patrick's Bag

Nu înţeleg cum încăpem amândouă sub acoperişul aceleiaşi ţeste. Prima mea personalitate este una aproape raţională. Munceşte, plăteşte taxe, face mâncare, duce gunoiul (care naiba ştie cum se umple la fiecare zece minute), educă pe cât se pricepe de bine copilul, se spală pe dinţi, încearcă să bea doi litri de apă pe zi, citeşte, telefonează, admiră, critică, se enervează, râde. Zilele acestea am făcut şi un test din revista de psihologie şi după ce am răspuns la întrebări şi am adunat scorurile a reieşit că sunt de tipul înger. Categorisirea se bazează pe întrebări legate de trei chestiuni majore: respectarea regulilor, conştiinţă socială şi principii. Celelalte cinci categorii care mai puteau ieşi (în afară de înger, ca şi când s-ar fi pus problema) sunt: filosof, judecător, profesor, paznic şi cel care te obligă sau cum altfel să traduc enforcer. Dar nu, mie mi-a ieşit înger şi basta.

De aceea nici nu înţeleg de unde şi cum apare şi se manifestă cea de-a doua personalitate, cea impulsiv-compulsivă. Am păţit-o chiar ieri din nou. Spre seară am ieşit din casă şi ce să faci când eşti în America şi ieşi din casă, te urci în maşină. Şi ce să faci când te urci în maşină, mergi la magazin. Şi ce să faci când mergi la magazin, te uiţi la genţi. Şi ce să faci când te uiţi la genţi, îţi place una. Două. Trei. Patru. Suspini. Îţi aminteşti că eşti de tipul înger, bun, pâinea lui Dumnezeu şi că mai ai acasă nşpe genţi şi că deja e nesimţire să-ţi mai cumperi. Dai raite printre rafturi, da, îţi place asta sau cealaltă dar te simţi oarecum bine că nici una nu te atrage de să nu poţi face faţă senzaţiei. Aşa a fost aseară. Ca o paranteză, am numai genţi colorate, galben, verde, mov, ceva rozosin, ceva alb zis murdar, în caz de situaţie serioasă practic n-am ce pune pe umăr.

Acum vreo trei sau patru vizite la acel magazin constatasem existenţa jucăuşă şi nederanjantă a unei gentuţe verzulii, made în Italia. Îmi plăcea extraordinar culoarea dar i-am găsit păcatul că avea curele prea scurte, nu se poate pune pe umăr, de fapt o poţi duce numai în mână sau pe braţ, aşa cum îşi poartă vedetele poşetele de 1000 de euro, în poza de lângă interviul în care declară că pentru ele banii nu au nicio valoare, numai spiritul. Într-adevăr curelele erau prea scurte dar făcute tot din piele, cafea cu lapte. Până aseară nu s-a întâmplat nimic senzaţional între mine şi poşetuţa cu pricina. Am admirat-o am declarat-o totuşi nepotrivită, am mângâiat-o duios de câteva ori, am mirosit-o cu un oarecare grad de jind şi atâta tot.

Dar aseară, umblând printre rafturi, aşa cum am spus, am văzut dintr-o dată poşeta mea verde cu barete scurte în coşul de cumpărături al unei japoneze. Am simţit că turbez instantaneu. Poşeta mea era în vârful unei grămezi constituite din alte trei poşete, de culori ceva mai blânde, mai aşezate. Japoneza o tot lua, o tot măsura şi o punea înapoi în coş. Respiraţia mi se accelera, inima îmi batea să-mi iasă din bluza lila şi din cojocelul gri de iarnă. Mi-a venit ameţeală. M-au furnicat degetele. Aproape am vorbit singură. De sub îngerul care sunt ieşise la iveală a doua personalitate, obsesiv-compulsiva, tubata adică. Pune geanta la loc, femeie. E geanta mea. Văd că mai ai şi altele. Pune-o la loc, o vreau, e a mea. Şi mânerele nu sunt prea scurte, sunt numai bune, geanta aceea, îţi spun, e mea. ... să fii, cu Japonia ta şi cu toate persoanele care îşi permit patru genţi noi pe seară. Pune-o, auzi.

Şi aşa ne plimbam amândouă printre rafturi, japoneza cu coşul plin de poşete, eu cu mintea plină de remuşcări şi blesteme. M-am dus la secţiunea cu comori verzi şi albastre, nu mai era niciun (de ce nu mai scriem "nici un" căci mie aşa îmi vine firesc) exemplar verde ca pierdutul meu. Exista numai unul turcoaz dar acesta nu conta în atacul meu de paranoia consumeristă. Brusc am decis că verzulia era singura geantă pentru care merită să trăieşti, mai ales că mai devreme îmi luasem la reduceri şi o brăţară de aceeşi culoare, din alt magazin. Aproape plângeam. Când, pândind prin găurile din peretele de poşete ce ne despărţea, am avut impresia că japoneza a pus la loc în cui gentuţa mea mult iubită şi stimată şi..., ah. Nu poate fi adevărat. Mă apropii uşor, mimez indiferenţa, înconjor raftul, apar pe partea cealaltă, azvârlu o mână confundabilă cu o gheară de vultur, fac eforturi să dau impresia unei respiraţii normale, strâng între degetele transpirate de emoţie ale mâinii stângi tortiţele foste prea scurte şi devenite ideale, nu mă mai uit nici în strânga, nici în dreapta şi mă opresc la casă, să îmi achit victoria. Călătoresc până acasă cu geanta în poale, cu mâinile încleştate pe pielea italiană, cu sufletul potolit şi permit personalităţii de înger să îşi reintre în drepturi, până data viitoare.

Lămurire suplimentară: culoarea genţii şi semnificaţia zilei de St. Patrick's Day nu au nici o legătură. Poate au doar menirea de a exemplifica puritatea unei alte coincidenţe dintre toate cele care ne piperează viaţa. Dar adevărul e că nu aveam titlu. Şi verdele real al genţii e mult mai dulce şi o idee mai discret.

Ştiri la Saturday Night Live

Deşi nu sunt în dragoste prea mare cu lada aceea de lemn care la oamenii normali este de plastic, mult mai mare, mult mai plată şi răspunde la numele de televizor, uneori mă mai surprind în faţa ei, mai ales sâmbăta când îmi amintesc la timp de Saturday Night Live. Ca o paranteză rotundă şi amară, după ce am sosit în America şi am deschis televizorul proaspăt căpătat ghici ciupercă oare ce-am văzut? Un reportaj despre copii orfani din România. Cum s-a putut nimeri chiar în aşa hal, nu-mi pot imagina.

Bine, recunosc, mai am încă un televizor, unul aproape decent, dar pe acela îl ţin ascuns în dormitor să nu îl vadă lumea şi să rămână cu impresia că posed numai lada aceea înfricoşătoare la care mai urmăresc şi TVR Internaţional. Dar să nu mă întind prea mult (întinsul verbal excesiv e unul din păcatele mele fundamentale, alături de naivitate şi nepriceperea de a face bani mulţi şi repede - dar poate acestea două din urmă sunt numai capul şi pajura aceleiaşi monede existenţiale), aşadar să nu mă întind prea mult şi să mărturisesc că la Saturday Night Live cel mai mult îl ador pe Seth Meyers.

Seth Meyers este prezentatorul de ştiri aiuritoare, croite şi adaptate amuzant după împletirea de depresie şi sacadare a ştirilor reale. Deşi uneori aproape dorm când vine rândul lui Seth Meyers, mă ridic totuşi repede în fund, îmi pun ochelarii şi trag în fluxul conştiinţei o doză bună de umor de calitate. Are şi o expresie a feţei nemaipomenită, parcă spune: uitaţi şi voi cum e situaţia, e scrântită rău dar ce puntem face, doar să fim un pic uimiţi şi să râdem înainte de a plânge de amplitudinea tâmpeniilor care ne defilează prin viaţă. De sâmbăta trecută am reţinut două glume ale căror idei principale le rezum mai jos.

Se aude că va fi construită cea mai scumpă toaletă/wc din lume. Asta se va desfăşura în modul următor: compania de asigurări AIG va mai primi 30 de milioane de dolari de la guvern. Cu 15 milioane va construi toaleta iar celelalte 15 milioane le va arunca în ea, will be flushed away, cum spun americanii. Adică nimic nou sub norul crizei.

Citibank a vândut acţiuni la bursă la preţ de 1 dolar. În sfârşit putem spune că la bursă poate fi cumpărat ceva la preţ de McDonalds.

În rest totul e bine, afară e primăvară, azi sunt zero grade, nu răpăie Ploaia şi nu bate Vântul căci sunt amândoi extenuaţi de prestaţiile excesive de până mai ieri.

8 Martie 2009 la Chicago

Aşa au arătat zilele de 7 şi 8 martie la Chicago. Au răpăit ploile, ne-au căpiat ceţile, ne-au lipsit ghioceii. Am compensat cu o ieşire la impresionişti, unde altundeva, ca să mă simt bine, să fiu veselă şi sărbătorească. Dar şi la muzeu când mergem există o problemă, eu vreau să stau numai şi numai la impresionişti, mă aşez pe o băncuţă şi pot privi ore în şir. Ceilalţi mai vor să vadă şi altceva dar pune-te cu căpoasa, dacă vrei să îţi strici ziua. Uneori mă gândesc ce îmi transmite mie atât de profund bărbosul domn Monet de mă poate înţepeni în ipostaze în care de obicei nu sunt de văzut. Îmi plac în primul rând culorile, adună toată lumina lumii. Îmi plac portretele şi peisajele, grădinile inundate de flori, doamnele, domnii, tot. Ştiu tablourile pe de rost dar asta e neesenţial, le regăsesc cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi uimire şi admiraţie totală. Şi ce poate fi mai extraordinar decât să vieţuieşti o vreme într-un oraş în care după douăzeci de minute de goană tălâmbă pe autostradă şi încă douăzeci de minute de căutat parcare gratuită te poţi apoi cuibări lângă un Monet sau un Renoir?

Spre casă

Reproduc repede, proaspătă, discuţia avută azi cu Adelina, pe drumul de la şcoală către casă, sub cerul senin, în prima căldură din an.

- Azi m-am plimbat în pauză cu Mattew, mi-a spus că mă iubeşte, nu se mai însoară cu Mia. Ne-am ţinut de mână. E bine ai prieten din clasa întâia, că nu mai trebuie să cauţi tot restul vieţii. Dar i-am spus că trebuie să mai aşteptăm până la liceu, că atunci o să fim mai mari şi o să avem timp mai mult pentru dragoste. Pe urmă, dacă ne căsătorim trebuie să cumpărăm o casă şi de unde să aibă nişte copii bani de casă? Mai aşteptăm să creştem dar sunt atât de fericită că l-am întâlnit pe Mattew şi am un prieten şi nu sunt niciodată singură în pauză. Azi am mai vorbit şi despre faptul că atunci când o să fim căsătoriţi o să cumpărăm şi un câine şi o să îl îngrijim cu atenţie. Abia aştept. Îmi place de Mattew. Dar cum o să avem noi bani de casă?

(Eu, aiurită)

- Păi creşteţi, învăţaţi bine la şcoală, o să aveţi o profesie…

- Ce e aia profesie?

- Medic, avocat, învăţător….

- Artist. Eu vreau să fiu artist. Dar de unde iau artiştii banii? Vând picturile la muzeu?

- Da, sau scriitorii vând cărţile la edituri.

- Şi primesc bani?

- Da, dacă oamenilor le place cum scriu şi le cumpără cărţile.

- Ahaaaaa. Am înţeles.

Un jet hotărât războiului

Am căsuţa de e-mail plină de diverse prezentări în PowerPoint, care de care mai plină de poveţe, somaţii, peisaje, concluzii şi altele pe care probabil le cunoaşteţi bine. Nu pot să nu dau mai departe această poză care m-a uns pe dezacordul cu războiul de orice fel.

Mie nu îmi place ideea de naţiuni, paşapoarte şi formalităţi vamale. De asta am şi plecat din România când am plecat, în ideea de a deveni un cetăţean care să nu mai fie căutat în straiţă ori de câte ori încalecă vreo frontieră de stat. Amintiţi-vă, era numai anul 2002 când a venit bucata de hârtie cu cod de bare federal care îmi dădea de veste că mult a fost puţin mai este şi plec în America. Procesarea a durat un an şi în 2003 ne-am îmbarcat imbecili în această aventură fără de care nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea. Mă pălmuiesc şi acum când îmi amintesc inima uşoară cu care mi-am clădit oala de supă peste oala de pilaf în valiza numărul trei. Dar vorba lui Mircea, a privi gândeşti că pot, ca întreg Aliotmanul, să se-mpiedice de-un ciot? A nu se citi că îmi pare rău că am venit, îmi pare rău numai pentru câteva neîmpliniri dar poate şi pentru astea am să găsesc leac.

Adică de ce să mă împiedice cineva pe mine, Amalia Niţă, individă de bună credinţă care nu fură şi nu trage clape, să călătoresc? Am simţit prima dată puterea vizei americane în aeroportul din Frankfurt. Ni s-a zâmbit, am fost poftitţi, am fost consideraţi băieţi de treabă, vă amintesc era anul 2003, când Uniunea Europeană era pentru România vis de fecioară care vrea şi banii şi dragostea. Eu am plecat din curiozitate şi da, a intervenit o mică nepotrivire de caracter între mine şi destinaţia mea, eu i-am spus: n-ai arhitectură, decât rară, turnurile tale de oţel mă fac să mă simt o furnică exaltată, suburbia ta pigulită şi goală de viaţă îmi dă stări persistente de panică. Ea mi-a spus: dulceaţo, am (şi) oameni deştepţi, am şcoli, am oportunităţi, vină de ia. I-am spus vin dar mai stau un pic şi am stat mult.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, ştiu şi sunt conştientă de asta, nu sunt din cei care încă mai cred că în România se cumpără batoane de un leu şi că dacă trimiţi acasă o sută de dolari destinatarul intră în moarte clinică de fericire. Acuma mai degrabă te înjură, că ce să facă el cu o sută de dolari, nici pe o măsea valutară nu-i ajunge. 330 de lei? Nişte roşii, un pui, un ciorap cu chilot, o amendă şi un plic de foi de dafin.

M-am bucurat grozav când s-au scos vizele şi românii au putut, în sfâşit să meargă unde vor în bătrâna şi splendida doamnă Europa. E adevărat că au dat năvală prima dată cei mai cu spirit de aventură şi sânge fierbinte şi fuste largi dar ce putem face noi acum. N-am idee. Singura idee pe care o am e că e bine că se circulă liber. Aş vrea să se scoată vizele şi pentru America, aşa ar fi frumos şi normal, oricum am înţeles că acum şi pentru Pământul Făgăduinţei, mă rog, se dau vizele mai uşor. Ideea e că stăteam pe pernă cu analizorul pornit şi pusesem sub lamelă fosta mea dorinţă de emigrare şi cum n-am putut dormi de zumzet am venit pe blog, ca de obicei. A, şi mai vroiam să vă salut, aşa, de joi.

Am de răspuns la două lepşe (leapşă, lepşe, sper să fie corect, dacă nu, vă rog aruncaţi cu varianta bună), una de la to-morrow, alta de la Andutza, am răspunsurile la cuptor, mă iertaţi de întârziere.

Aproxima-v-aş şi n-am cui

cu o avere estimata la 50 - 60 de milioane de dolari

Da’ băga-mi-aş picioarele că oamenii aceştia mă fac să vorbesc urât şi nu-mi stă-n fire, dar cum aproximează ei averile marilor mahări (parcă ar exista şi mahări mici, mahării sunt mahări şi atât, de obicei chiar că şi atât, dar să revenim). Tocmai am citit această aproximare simplă, această tâmpenie unde-am suspinat tâmplă fierbinte lângă 10 milioane de dolari în plus sau în minus. Înţeleg că ăştia nu-şi numără ca şi mine cenţii când mă retrag lângă ghişeul din gară şi socotesc cum să fac să dau cât mai mulţi mărunţi, să se uşureze poşeta şi să şi iasă de-un bilet de tren. Am tot auzit şi eu despre aşa-numitele valuatios când oamenii care ştiu se aşează la un trabuc şi în pauzele de golf respiră greu asupra calculelor activelor unor companii, ca să iasă bine în relationship-ul cu bancherul acela încruntat, dar parcă 10 milioane de dolari e o aproximare prea nesimţiţă.

Păi contează dacă ai 50 de milioane de dolari sau dacă ai 60 de milioane, nu? Pentru că de stimabila biată diferenţă poţi face multe chestii, printre care şi să dai naibii munculiţa şi să te duci să trăieşti puţin, sau poate aşa mi se pare mie. Că în fond nu duci nimic cu tine la nu spunem acum unde. Iar copii când ai deja 50 de milioane de dolari aş zice că se pot juca liniştiţi cu grebla in nisipul din curtea casei din orice capitală europeană. 1 milion de dolari aproximare, primesc, dar 10 milioane mă calcă pe şoşoni. Ar trebui să umblu un pic la partea de prezentare a mea de pe blog şi să scriu Amalia, cu o avere estimată de 'aizeci – 'aptezeci mii de dolari şi pe urmă să se supere altcineva, uite măi la asta cum aproximează, parcă zece mii de dolari ar fi nimic, câte aş putea face eu cu zece mii de dolari. Şi tot aşa, în sus şi în jos. Ce bun e blogul (şi) pentru răcorire, ca un duş. Şi nu costă. Puah, ce m-am săturat să vorbesc despre bani.

Martie, mărţişoare după puteri

Uite aşa a sosit luna martie şi eu aştept vremea caldă care de obicei se dă cu întârzire, la mijlocul lunii mai. În România a fost Mărţişorul, am citit despre coşari şi inimioare şi scăriţe şi frezii şi ghiocei şi lalele şi zambile şi aici m-am oprit din citit pentru că plângeam deja cu zgomot greu. Am mai citit şi despre o servantă cu mărţişoare şi mi-am amintit şi mai bine că şi eu le păstram tot într-o servantă, în sufrageria mamei. Mi-am mai amintit, că aşa e amintirea, ca bulgărele, de un mărţişor galben pe care l-am primit de la cineva în şcoala generală şi pe care, iată, nu l-am uitat nici acum. Nu m-aş mira să îl şi am, o să verific cu prima ocazie.

Ne-am sărbătorit cu o ieşire la restaurantul polonez unde se vorbea din plin şi româneşte. Mi-a mers la inimă orezul cu sos de ciuperci, parcă mă simt tot mai scârbită de carne. Oricum e vreme de post, se apropie Paştele, se apropie, teoretic, primăvara. Azi am colindat imaginar printr-o carte cu oraşele lumii şi mi-a venit un dor mistuitor de un oraş mic cu acoperişuri colorate şi năpădite de flori, cu alei pietruite şi şerpuite, puţin, doar puţin, în pantă. Cel mai adesea visul acesta pare că se potriveşte cu Cehia, dar ce să caut eu în Cehia, să mă iau de gât cu o altă limbă străină, de data asta chiar străină. Dar poate în vacanţă ar merge, cine ştie.

Dar pentru că nu mă pot dezice total de statutul meu de (ceva asemănător în anumite puncte cu o) americancă, o să ies să îmi cumpăr un parfum, uite aşa, de amorul mirosului frumos. Îmi amintesc versurile cântecului „un parfum din ţări franceze se ţinea după ea” şi adevărul e că funcţionează, tratamentul nefericirii cu un parfum funcţionează grozav de bine întotdeauna. Dacă nu mirosim bine acum, când calendarul arată primăvară şi degetul arată iarnă, atunci când?