Sigur că era de dorit să ne recuperăm bagajele. Am fost îndrumaţi spre un loc numit place ten, secţiunea staff only. Am alergat acolo şi nici urmă de valizele noastre. Erau numai câteva bagaje triste şi aparent abandonate. Aşa de triste că s-a luat şi la mine, ca gripa. M-am dus la un ghişeu şi mi-am expus necazul iar de acolo m-au îndrumat spre lost and found. Am simţit cum pavajul gri-şoarece se înmoaie şi alunec lin într-o gaură cu diametrul cît mine. Îmi închipuiam (că închipuirile astea m-au băgat în multe belele) valizele mele, date uitării prin vreun cotlon întunecat de aeroport, dezamăgite că le-am scos din comfortul containerului unde tocmai legaseră o bârfă mică cu un geamantan american rânjit cu gura până la mâner şi o sacoşică italiană de piele cafenie, elegantă şi optimistă.
La lost and found mi-am repetat păsul în limba engleză cu accent de limba română, iar domnul (frumuşel) de acolo a dat un telefon din care am înţeles “… … … … … …. …. ceao”. Mi-a promis că după ce decolează avionul de Chicago valizele vor fi îndrumate spre caruselul 10. În câteva minute lungi şi grele iubitele mele bagaje au apărut obosite şi cuminţi. Era să leşin de fericire, mă simţeam ca un şef de trib care şi-a recuperat tot aurul pe care îl credea pierdut pe veci.
De la place ten am purces mai departe pentru că ziua nu se sfîrşise, în fond era numai ora 22.45. Ne-am dus la locul ne puteam informa despre hotele, în ideea de a dormi undeva. Aveam cu noi numai dolari şi fata de la schimb valutar tocmai tragea grilajul. Cu el se ducea şi speranţa de a pune mâna pe nişte euro în noaptea aia. Ne-am dus la un hotel decent de trei stele, draguţ şi cochet, cam la 15 minute de aeroport, au trimis ei maşinuţa după noi şi totul a fost bine până am ajuns acolo şi am aflat că nu mai au locuri dar ne duc la o vilă care ţine tot de ei, la alte 15 minute.
Practic eram imuni la orice s-ar mai fi putut întâmpla, aşa că am purces mai departe în noapte, spre vilă. Şi când te gândeşti că dimineaţa prevăzusem o zi obişnuită!! La vilă am depus armele şi am dormit pînă dimineaţa butuk. A doua zi ne-a ridicat maşina hotelului la ora 12.30. Mi-a plăcut localitatea italiană prin care am trecut şi care se numea Somma Lombardi. Clădiri vechi dar bine întreţinute, dar şi multe clădiri noi, vile, flori, străzi înguste şi foarte pitoreşti. Ce vrei, Italia. Am înteles că am călătorit (cum am putut şi noi) prin Lombardia şi eram aproape de Como şi de Elveţia. Aşa că acuma dacă mă întreabă careva pe unde am umblat la viaţa mea, mă pot lăuda după cum urmează:
1. Bulgaria – cu autocarul, pe vremea de dinainte de, unde la Veliko Tîrnovo era să uităm un coleg de clasă pentru că s-a jenat să răspundă dintr-o budă că da, e înăuntru şi mai are puţină treabă;
2. Ungaria – prima dată la bişniţă şi a doua oară ca să-mi completez cunoştinţele de marketingul fundraisingului, într-un training care trebuia să se deruleze la Timişoara dar s-a desfăşurat la Budapesta, pentru că a ieşit mai ieftin;
3. Germania – în aeroportul de la Frankfurt, frumos, curat şi cam atîta ştiu, pentru că n-am explorat mai departe;
4. Franţa – tot într-un aeroport, unde am tras după mine aşa de multe bulendre şi un copil, că toată m-am transpirat, până am găsit un cărucior pentru bagaje;
5. Canada – unde cîmpia e la fel de largă şi de fericită în felul ei ca şi în SUA;
6. Italia – aşa cum v-am spus;
7. SUA – de unde vă şi scriu acum.
No comments:
Post a Comment