Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia) - Episodul 2

Butona, butona tastatura şi privea cârnaţul intimidant de litere şi cifre de pe ecran dar bag de seamă că nu scria acolo ce trebuia să scrie, pentru că a cerut ajutor de la o colegă. Apoi de la alta. Apoi de la supervizor. Apoi nu mai ştiu de la cine, că le-am pierdut şirul. A trecut o oră şi era timpul ca avionul să plece. Într-un final încărcat de energii negative şi-au rezolvat dilemele de comunicare în sistem şi am pornit mai departe. Mai aveam să ne strecurăm printre pasagerii comasaţi la controlul de securitate. Mare lucru. Erau cam două sute.

Doamnele de la ghişeu ne-au informat (neutre) că nu se pot implica în ocolirea rândului dar că avionul e obligat să ne aştepte pentru că întârzierea s-a produs din vina aeroportului, a lor adică. Am explicat situaţia şi am intrat în faţă, în strâmbăturile unor rândaci scârbiţi dar totuşi semi-înţelegători. Difuzorul aeroportului repeta obsesiv că sântem aşteptaţi la poarta patru. Am urcat în avion în fugă, ca în maxi-taxi, şi am ignorat comentariile deja îmbarcaţilor care sugerau pe sub mustaţă că unii (noi) nu sânt în stare să ajungă la timp. Lasă nene, nu fii nervos din atâta lucru, că matale ajungi şi te descalţi şi te relaxezi la Milano. Eu de fapt abia de acolo plec cu adevărat. Am decolat, am ajuns în Italia.

Am coborât la Milano la 7.35 a.m. şi trebuia să continuăm drumul la ora 10.40. Legătură bună, totul uns. Teoretic. Pe panoul de plecări, lângă 10.40 mai scria şi 12.40. La informaţii am aflat că ora plecării era într-adevăr 12.40. Ne-am dus să mâncăm şi în timp ce procesam dumicaţi italieni de grătar şi cartofi au auzit că toţi pasagerii zborului spre Chicago sânt rugaţi să se prezinte la poarta de îmbarcare pentru informaţii. Adică pentru ca să afle că avionul urma să plece la 8 seara. Asta cu puţin noroc.

Ne-au spus că testele tehnice sânt în curs de derulare şi că mai e de reparat. Am mers cu autocarul la un hotel şi am mâncat la restaurant (la masă cu un italian care no parlare inglese). Am sunat şi părinţii ca să afle cu ce ne ocupăm noi în timp ce ei ne cred aproape în America.

Ne-am spălat, ne-am odihnit şi la ora 6.15 seara am fost colectaţi de la hotel cu destinaţia aeroport. Aici ora de plecare devenise 8,30, apoi 9, apoi 9,40. Apoi 10. În acest moment de cotitură psihică lumea a început să se agite puternic, să strige, ce faceţi cu timpul nostru, cu banii noştri, cine e de vină, tipic speciei umane în tranzit. Tot ce se ştia era că nu există certitudini. Printre (cei mai) nervoşi s-a auzit o voce care s-a ambalat excesiv: călătorim cu copii, ce credeţi că faceţi aici, ţipăt, ţipăt, şi mi-am dat seama cu uimire că era chiar vocea mea.

După 10 s-a anunţat că îmbarcarea va începe din minut în minut. Tot după 10 i-am anunţat şi eu că nu mă mai urc în avion, să zbor nouă ore chircită în scaun, pentru că îmi tremurau picioarele în pantofi şi limba în gură de atâta stres şi aşteptare şi toată polologhia. Am schimbat biletele pentru a doua zi, cu gând să descălecăm puţin la Milano, să nu călătorim (la fel de) proşti mai departe.