Concurs de Tango

Acesta este, cum să îi spun, micul dans de cuvinte cu care am cîştigat concursul revistei Tango în luna Septembrie 2007.

“Ţie nu-ti spune Iulian să slăbeşti?” mă întreba cam la trei zile Carmen pe vremea când lucram amândouă într-o editură bucureşteană. Încuiam biroul la şase jumate şi lipăiam împreună asfaltul până la staţia de troleibuz. În unele zile ieşeam în pauza de masă să cumpăr merdenele care pătau hârtia (eu) şi să facă un pic de mişcare (ea). Carmen era o tipă frumoasă, înaltă şi subţire, cu picioare de vis. Avea numai două defecte majore: sâni mici şi un Victor care să-i amintească în continuu de asta. Bine făcut şi plin de pretenţii, el îi monitoriza neînduplecat centimetrii, kilogramele şi rochiţele vaporoase de vară. Orice abatere era ridicată la rang de sfârşitul lumii. Carmen nu mânca, facea sport şi avea o dilemă uriaşă legată opţiunea naşterii unui copil.

Îi gătea lui neobosită ficăţei, nici prea părliţi, nici prea în sânge şi îi cumpăra pâinici proaspete de lângă bloc. Aveau zile cu tocăniţe, pipote şi alte delicatese asamblate de ea şi rostogolite pe gât de el. Bucatele trebuiau prezentate artistic, cu şerveţele pastel şi furculiţe din setul bun. Mirosul de ficăţei paraliza o rază de zece apartamente dar nu şi pe Carmen care nu gusta un gram. Ar fi gustat dacă avea garanţia că o să-i mai crească sânii. Dar câtă vreme tot ce putea creşte erau fundul şi picioarele, nici o aromă nu o dezgheţa din ambiţia ei trasă prin inel. Bărbaţii o priveau pe stradă cu ochi (puţin mai) căscaţi decât era absolut necesar şi ea savura sentimentul împreună cu un pahar de suc de mere, o treime de boluţ de orez şi câteva umbriri de frunze de bazil.

La ocaziile foarte speciale se destrăbăla cu morcov ras şi brânză semi-slabă, dar cu o (oareşicare) măsură, să nu înghesuie inutil supa de varză de la micul dejun. Toate acestea nu-i afectau memoria de lungă durată, ştia exact când a mâncat ultima friptură scârboasă de porc (în 2002, într-o zi cu plafon de nori groşi, lăbărţaţi peste neuronii ei de femeie a mileniului trei). A mai derapat o dată de Paşti în 2005, cu un centimetru de friptană de miel dar asta nu se pune pentru că bucăţica a făcut cale întoarsă, într-o rebeliune a stomacului care nu-şi putea aminti cum să o proceseze.

Carmen mergea de patru ori pe săptămână la sală şi sâmbăta la spa. În dormitor avea o bicicletă medicinală, să exerseze după ce spăla vasele. M-a făcut să-mi cumpăr şi eu una şi mi-a fost foarte utilă la spânzurat lenjeria semi-uscată, când în baie trebuia să dau drumul la duş. Se încingea cu folie de plastic (ştiu de la ea) şi pedala în ritm cu dramele micului ecran. Lacrimi curgeau pe eroină, transpiraţii ambiţioase curgeau pe Carmen şi la final ambele se calificau pentru câte o pătrăţică de fericire. Victor ajungea acasă seara şi atunci se şi iubeau, cu grijă, pentru că bebeluşii pot strica silueta. Soră-sa avea o adorabilă mică de câteva luni dar nici vergeturile nu mai cedau, deşii sânii crescuseră.

Uneori ne suflam vălurile de pe fantezii: ea plănuia să (mai) piardă din kilograme şi să mai câştige în decolteu; eu speram să fotografiez cascada Iguazu . Cumva îmi era milă de Carmen (pentru că era frumoasă şi exagera inutil) şi ei îi era milă de mine (pentru că eram rotunjoară şi amânam nepermis nişte măsuri ferme în loc să fabulez despre prăvălirile lichide ale Americii de Sud). Reciprocitatea fiind bătută în cuie, era dublată în majoritatea timpului de o tandreţe îngăduitoare. Mă sâcâia ceva mai rar cu întrebările incomode şi naiva de mine speram să reducă frecvenţa. Iulian avea (câteva) motive să-mi spună să slăbesc (şi nu-mi spunea) însă Victor Cel Frumos şi Standardos nu avea nici unul (şi numai asta îi băga în cap în continuu).

Pe măsura trecerii timpului şi a cristalizării priorităţilor au apărut şi soluţii viabile de up-gradat piepţii feminini. Carmen a început să se documenteze serios despre asta. Care medic unde are adresa, cum procedează şi cât costă. Costa multicel dar Victor era aşteptat să verse nişte monetar pentru cauza lor comună. O strâmtorare financiară temporară şi un documentar informativ televizat au salvat-o pe Carmen de la procedură. Au conservat-o în starea ei naturală de fată bună, gospodină excelentă, traducătoare pricepută şi, cine ştie, poate într-o zi mămică. Cu Victor sau fără. După noroc.


Amalia Niţă