Nu te lasă mama dragule, nu te lasă. Blogul meu (primul născut) plînge. Plînge sau plânge? Oricum, plînge/plânge şi suspină. Mai bine nu mă făceai! Îmi aruncă în faţă supărarea. Nu vezi că din 25 ianuarie nu m-ai mai deschis, nu m-ai completat, nu mai vrei să ştii de mine. Azi e 7 februarie şi văd că tot aşa te porţi!! Smiorc.
Of, micuţule, nu te lasă mama. Uite, între timp am pus ce am scris pentru Tango (şterge introducerea, e lauda prea pe faţă, mă sfătuieşte blogul; aşa e dragule, dar o mai las puţin) şi apoi scriem despre cum a nins ieri, despre cum am fost la cumpărături, despre cum am citit un pic din Edith Wharton. Ieri, 6 februarie, a fost sărbătoare. A fost ziua în care am sărbătorit cum se cuvine o zi în care nu ai nimic de sărbătorit.
Miercuri, 6 februarie. Nu e ziua mea, nu e ziua nimănui din familie, nu e ziua unirii, nu e ziua îndrăgostiţilor, nu e ziua lui Abraham Lincoln, nu e 4 iulie, nu e ziua cînd mi-am cumpărat bilet spre casă, nu e nimic. Şi totuşi m-am trezit cu chef de sărbătoare.
Însă îţi povestesc un pic mai încolo. Acuma mă bîţîi pe scaun, din picioare şi din fund, cu degetele darabană pe tastatura, fără să scriu. Ascult (pe internet, mai există şi alte variante?) Saturday Night, melodia, cîntecul, înşiruirea de ritmuri care îmi aduce aminte cel mai bine şi cel mai puternic de studenţie. Prin stomac îmi urcă un şerpişor de emoţie, călduţ şi tremurător. Aproape aştept să mă strige vreo colegă de cameră din cămin să-mi iau haina şi să o ştergem afară, prin oraş. Toate amintirile de atunci forţează capacul şi ori îl împing eu repede cu o forţă egală şi de semn contrar, ori se revarsă toată lădiţa şi atunci ne întindem pînă vine ora de somn.
Am reuşit. Am împins cu insistenţă, ba chiar prin exagerarea unei opintiri am reuşit să pun şi lacătul. Despre studenţie vorbim altădată. În afară de Saturday Night mai există un singur lucru care mă răscoleşte aşa de, de, cum îţi spun. Zmeura. Zmeura îmi reînvie bunicii şi colţul de grădină din care o adunam împreună cu ei. Roşie şi galbenă. Aici am văzut numai roşie. Cea galbenă era (mult mai) dulce. Ca şi timpurile în care creştea.
Vorbeam de ziua de ieri. În primul rînd nu m-am dus la servici. Nu sînt dintre frumoşii fericiţi şi îmbrăcaţi bine care îşi iubesc meseria. Ce-aş putea iubi într-un tabel cu dividende care nu îmi aparţin? Nu, eu le completez coloana cu costul iniţial, valoarea de piaţa la finalul intervalului de calcul, ajustări şi profit. Dacă s-a îndrăgostit cineva de aşa ceva ştiu o clinică de încredere care oferă servicii bune şi confidenţialitate.
Aşadar am început dimineaţa prin a sta acasă. Afară ningea greu, piperat cu vîntul de Chicago, unii au idee despre ce vorbesc. Cei care nu au, e mai bine aşa. Nu puteam ajunge la servici, poate întîrzia trenul, poate se bloca autostrada, cîte neplăceri se pot concentra într-o zi ca asta de iarnă. Am băut cafeaua, am curăţat maşina şi şnur la magazine. Pînă acolo am mers cu răbdare, ce dacă ningea şi se circula destul de încet. Trebuie să privim partea plină a paharului, să fim răbdători şi să fim convinşi că merită.
A meritat. La intrare m-a binecuvântat duhul shop-ingului cu degetele lui din suluri de dolari şi apoi m-a direcţionat spre poşete. Totul în viaţă e să crezi. Cam de trei săptămîni credeam că am să găsesc o poşetă crem de piele. Am îngenuncheat la raft, erau poşete cîte vrei, unele la vedere, altele mai ascunse. Prima dată le-am mirosit. Nimic nu miroase ca un articol din piele. E groaznic că animalele trebuie jupuite dar există cel puţin încă trei lucruri şi mai rele: topirea gheţarilor, războaiele şi oamenii care rămîn în urma celor care pleacă la ele. Să nu intrăm în detalii acum.
Mai bine strîngem sub braţ poşete şi le scîrţîim buzunarele de piele şi curelele, şi ne odihnim privirea pe catarame, pe compartimentări, pe cusături. Dacă n-ar fi fondul ăla mutual care mă aşteaptă ti-aş mai descrie cum mi-am aruncat haina pe un raft şi m-am împleticit printre poşete. Mi-am ales o draguţă cu cataramă reglabilă, am adulmecat-o adînc şi apoi am plătit-o. De acolo, aţă la pantofi şi, ca un făcut, pe drum m-am intersectat cu altă poşetă de interes. Ne cunoscuserăm noi mai de mult într-un week-end, ea era albastră şi prea scumpă la momentul respectiv. Ieri însă semnaliza timidă de sub altele, că uite m-au redus ăştia pînă la 12 dolari. Pentru tine. Pentru mine adică. N-am ştiut ce să-i spun. Aşa că am luat-o şi i-am promis că vorbim acasă.
La pantofi mă aştepta cireaşa cumpărăturilor pe ziua de ieri. Ia să mă gîndesc încă o dată, n-a fost nici o sărbătoare? Că prea bine am sărbătorit. O pereche de pantofi în aceeaşi nuanţă cu poşeta (numărul 1), născuţi parcă în aceeaşi familie chinezească, din pielea aceluiaşi animal. Baftă, baftă multă trebuie să ai, că restul se rezolvă. Uite ce e, domnule Julio Iglesias, mă faci iar să-mi vină noduri în gît şi acuma sînt puţin ocupată, scriu la blog. Como te chiero! Şi pe tine, şi Spania, şi Europa toată!! Lasă că vine fata şi la voi!
Bine că se modernizează şi aeroportul din Timişoara, că eu pe acolo circul, cînd pornesc. De la cumpărături am plecat să mîncăm. Ningea tare şi frumos şi am cerut locuri la geam, să vedem şi noi, de la căldură, cum se manifestă iarna. Ningea şi zăpada se aduna tot mai multă. Pe stradă nu era nimeni, ca de obicei. Am mîncat şi noi ca şi ceilalţi din restaurant, veseli şi nepăsători, în timp ce de pe ecranele plate cocoţate prin tavane se revărsau toate senzaţiile şi nenorocirile unei zile obişnuite în care nu sărbătoreşti nimic.
Apoi, acasă, am citit o povestire de Edith Wharton. Cea în care o mamă are un fiu care are un ziar. De scandal. Fiul se îndrăgosteşte de o fată frumoasă şi cu principii, care îi explică lui că nu îl poate lua de soţ numai dacă renunţă la respectivul ziar. Dar el e pasionat de ziar şi nu vrea să renunţe. El o roagă pe mama lui să vorbească cu fata. Mama vorbeşte. Fata refuză. Peste o vreme mama băiatului şi fata se întîlnesc la muzeul Metropolitan. Fata îi spune că s-a mai gîndit şi că ar fi dispusă să accepte căsătoria şi fără renunţarea la ziar. Mama îi povesteşte prin ce a trecut şi ea din cauza ziarului, care era, înţelegem noi, un soi de tabloid uneori distrugător de vieţi. Dar tabloidul aducea bani. Toate vechi. Banii au salvat viaţa fiului, atunci cînd era fără puteri şi a trebuit dus la vindecat prin ţări străine. Mama a acceptat ziarul, compromisul, banii. Şi o sfătuieşte pe fată (posibilă noră) să nu facă la fel. Fata îşi pleacă ochii în pămînt. Peste muzeu se lasă seara. Cînd fata ridică ochii, mama plecase. Citiţi “Nisipurile Mişcătoare ” (“The Quicksand”) de Edith Wharton. Face parte din colecţia “Povestiri despre New York”.
Acum sucul de portocale cu grepfruit şi la somn!
No comments:
Post a Comment