Buimăcitoarea cale întoarsă spre America (via Italia) - Episodul 1

În fiecare an, în luna mai mi se întâmplă ceva legat de un drum (drum de dimineaţă devreme, nu drum de seară). Anul trecut a fost vacanţă canadiană, anul asta a fost vacanţa în România. Am călătorit destul de mult, cu opriri în Deva, Sibiu, Buzău, Bucureşti şi ... Milano.

Drumul s-a încadrat în limitele decenţei şi normalului până la debutul călătoriei de întoarcere spre America. Sâmbătă dimineaţa ne-am prezentat (ceva cam prea) relaxaţi la Otopeni şi de cum am depăşit uşile care se dau la o parte singure, am văzut că ceva nu e în regulă. La plecări era lume multă, mult mai multă decât ar fi trebuit să fie la 5 dimineaţa. Pe scurt un puhoi şi jumătate. Am bănuit că toţi românii s-au vorbit să plece în lume. Fără remuşcări sau regrete. Târziu am aflat şi noi că tot traficul de pe Băneasa se derula temporar pe Otopeni. Am stat corect la coadă şi am ajuns la ghişeu. Să râd, să plâng sau să scriu mai departe?

La ghişeu, căci acolo rămăsesem, (şi acolo aveam să petrecem o bună buncată de vreme), era o domnişoară frumuşică, dar care în graba intrării în oribila tură de dimineaţă, îşi uitase toate zâmbetele acasă. Răsărea deasupra desk-ului melaminat cu o expresie lipsită de orice amabilitate sau alte însuşiri inutile, care te fac suportabil în relaţia cu clienţii, numiţi pe alocuri customeri şi, în caz de călătorie, pasageri. Poate e doar imaginaţia mea (catastrofică) dar parcă am simţit şi o suflare fină de dispreţ. E posibil să fie şi vina mea, pentru că mă credeam demnă de o cantitate de consideraţie şi respect.

Aveam o singură valiză şi eram trei călători. Asta ne îndreptăţea să tragem după noi 23 x 2 x 3 kg de bagaje, adică 138 de kg. Singura noastră valiză cântărea 32 de kg. Aveţi noroc, sânteţi la limită, a început domnişoara ostilităţile. Dacă era mai grea nu-i dădeam drumul la bandă, zice. Unde mergeţi, mă întreabă. La Chicago, îi răspund, pentru că acolo şi mergeam, cum scria de altfel şi pe bilet. Valiza poate avea maxim 23 de kg, vă rog desfaceţi bagajul, îmi ordonă. I-am explicat frumos şi civilizat, cum m-a învăţat pe mine societatea capitalistă cu zâmbetul prins în colţul gurii, că şi la călătoria din America spre România bagajul nostru a cântărit puţin mai mult decât limita şi nu l-a ciopârţit nimeni. Acestea sânt regulile IATA şi noi aşa le aplicăm, mi-a explicat. Desfaceţi bagajul, s-a oţărât regina regulilor la noi.

Acuma nu că le ţin partea, dar dacă nici americanii nu sânt atenţi cu regulile şi cu securitatea, să-mi arătaţi mie cu degetul (mic) cine e. Bine, îl desfacem. Nu bănuieşti matale domnişoară bine, că în valiza verde am ascuns o valiză roşie în care se odihneşte alta albastră. Crăpare de ciudă plăcută! Am refăcut bagajele conform normelor IATA şi IATĂ că adevăratele probleme abia se pregăteau să apară. Pentru motive independente de înţelegerea mea (iarăşi) , continuam să rezemăm ghişeul, în timp de domnişoara regulă devenise neajutorată în faţa biletelor noastre electronice.