Cu Lola prin New York

Ne-am întâlnit în Village, un loc pe care îl iubeam cu mult înainte de a ajunge acolo, din cărţi şi din poze. Iar Lola mi-era dragă de un an şi ceva, de pe blog. Ne-am recunoscut şi am pornit la pas, ea povestind cîte în lună şi în stele despre locurile prin care treceam, eu ascultând cu o plăcere imensă, întrebând din când în când, şi fotografiind enervant, până la epuizare. Şi bine am făcut, căci acum pot să refac oricând vreau plimbările noastre şi să mă bucur iar de ele. Îşi cunoaşte şi îşi iubeşte oraşul, şi oraşul ei merită cunoscut şi iubit. Am descoperit atât cât am putut în cinci zile cu soare, dar am plecat mulţumită că am ajuns acolo, aşa cum s-a putut, cu toate limitările care apar mereu.

Am mers împreună la o cafea decorată cu frunzuliţă şi am povestit, am povestit, am povestit. Plimbarea de marţi s-a oprit în parcul de la Union Square, era cald, plăcut, nu ne mai venea să ne dăm duşi pe la casele noastre. Miercuri ne-am întâlnit iar şi am mers împreună prin Times Square, eu în extaz, ea bună cu mine, înţelegătoare. Am mâncat toţi cinci la un restaurant japonez şi, când am mărturisit că nici nu mă gândesc să încerc să mănânc cu beţişoare, s-a uitat la mine şi mi-a spus să încerc totuşi. După care mi-a aşezat în mână beţişorul care trebuie să stea fix, apoi mi-a arătat cum să îl apuc pe cel care trebuie mişcat şi, cam în cinci secunde, m-am pomenit apucând un tăiţel din supă, cunoscut şi sub numele de noodle. Am constatat cu bucurie că am nimerit gura, am prins curaj, şi, încet, încet, am aplicat acelaşi tratament tuturor ingredientelor care se odineau în supă, folosind lingura numai pentru obşteasca zeamă.

Partea cea mai interesantă a fost că mă simţeam de parcă mă născusem cu beţişoarele în mâini, ceea ce mai dovedeşte încă o dată cât de mult înseamnă ca un profesor foarte bun (în orice domeniu, nu contează) să se întâlnească un elev cât de cât decent. Toată viaţa mea americană am privit cu respect personajele capabile de să se sature numai vrăjind mâncarea cu beţele, iar acum iacătă-mă în liga lor, deşi, din păcate, de atunci n-am mai exersat. Dar sper să fie ca mersul pe bicicletă. Dacă nu, mai am un motiv să fug înapoi la Lola, la New York, pentru o reîmprospătare a cunoştinţelor.

De la restaurant am mers apoi spre Rockefeller Center, trecând pe lângă vitrinele Casei Christie’s. Când m-am întors acasă şi am mai văzut încă o dată filmul Sex and the City am fost în stare să recunosc şi vitrinele, fapt care, nici nu mai trebuie subliniat, m-a făcut să mă umflu instantaneu în pene.

La Rockefeller tocmai se lucra la instalarea patioarului. Am intrat un pic în hol, apoi am făcut câteva poze şi am pornit uşurel spre Grand Central, buricul de călătorie al pământului New York-ez. Am văzut ceasul de opal, Lola ne-a arătat petecuţul de tavan înegrit care a fost lăsat acolo după restaurare ca să înţeleagă lumea cum arăta locul înainte, pe vremea când pufăiau trenuri cu aburi. Ne-am despărţit iar cu regrete şi multe îmbrăţişări. Joi seara ne-am luat la revedere dar sper să ne vedem cât mai curând la o altă cafea şi la alte poveşti fără sfârşit. Mulţumim Lola.