A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea

Domnule, decât să mă integrez de-a binelea (?) mi se pare mai blând doar să teoretizez integrarea. Iar integrarea într-o societate străină e o combinaţie uşor perversă de integrare şi dezintegrare. Trebuie să te urci bucuros în patul unui Procust cu alte reguli clare, recomandabil când Procust e întors cu spatele la pat, aşa încât atunci când revine să aibă impresia falsă că măsurai de la început exact cât salteaua lui aruncată aiurea pe hartă. În tine apar două voci, două jumătăţi ale căror zimţi în general nu se mai potrivesc iar astfel între ele apar un fel de goluri hâde.

Golurile se pot umple cu câlţi, cu un zero în plus la salar, cu un blog, cu un câine, cu o excursie la mol sau cu plimbări la pădure. Deşi călătoreşti pe aceeaşi planetă cu cei de pe glia de origine, în multe cazuri dimineţile şi serile nu vi se mai potrivesc, relativitarea timpului şi spaţiului coboară din caietul de fizică şi devine o realitate prin care colinzi cu stomacul pocnind de întrebări. Există norocoşi care au nimerit unde trebuia, pentru că au fost de fapt nu mai norocoşi ci mai pregătiţi, mai lucizi, mai umblaţi, mai informaţi. Există şi alţii care au nimerit unde nu trebuia pentru că nu au fost nimic din cele de mai sus.

Acum mă întreb: să stau aici, unde autostrada are 6-8 benzi, vânzătorul merge acasă numai cât să facă pipi şi apoi e înapoi la magazin, să vândă, unde civilizaţia e civilizaţie până la proba contrarie şi unde câinii vagabonzi sânt o amintire tristă care îmi mai înfiorează turul pantalonilor numai în nopţile de insomnie, dar niciodată pe stradă? Asta-i întrebarea. Ce Hamleţi, ce a fi sau a nu fi. A fi sau a nu fi e o dilemă demodată, terminată şi care nu mai provoacă Dunări de cerneluri pe internetul secolului meu.

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea. Graniţele şterse de guma vizei americane sau a integrarii în UE dau naştere unor ciorchini de întrebări pe care mai bine le ignor decât să mă aplec în groapa cu lei şi dolari a răspunsurilor. Să merg la cei 15 kilometri noi de autostradă născuţi dintr-un travaliu de ani de zile, scuze, nu 15 km , numai 6, (mi se spune azi la televizor)? Pentru că pe nişte idioţi absoluţi nu îi interesează autostrăzile, nici ţara în general. Am urmărit ce s-a făcut bine în România şi aş vrea să văd că se face mai mult. Nu m-am rupt de ţară ca mulţi care ajung în America, pentru că în general te rupi, America fiind depaaaarte, dragii mei.

Declar: aş vrea să ajung şi eu să strâmb din nas prelingându-mă cu dificultate pe culoarul unui avion, spunându-i stewardesei: o, şenvişul ăsta nu e românesc, atunci nu vreau, mulţumesc, aşa cum fac elveţienii (cu şenvişurile eleveţiene, să nu se producă neînţelegeri). Aş vrea să fiu totuşi acolo, între ai mei, cu menţiunea că maneliştii, hoţii şi nasoii nu sânt ai mei, chiar dacă au paşaport românesc.

Nu neg că este posibil ca eu să fi greşit doar ţara (America), uneori mă amăgesc că în Tirolul lui Lucian sau în Roma pe care o vizitează zilele astea Dennda ar putea să-mi fie mai bine. Mă amăgesc că aş învăţa şi italiana şi poate germana (?????) şi aş putea trăi acolo. Că poate la Zurich... Sau în nordul Italiei... Sau în Grecia, unde îmi tot vorbeşte Mihaela de pensie... Că măcar ar fi mai frumos, ar fi mai aproape de prăpădeaua mea de suflet european care nu-şi găseşte liniştea pe coordonatele americane, chircindu-se ca un aluat îngrijorat de apropierea tigăii. Am părăsit mereu cu stomacul strâns Europa, am prins o rădăcină ameţită în America, o rădăcină care nici nu mă ţine aici, nici nu mă lasă să-mi încarc traistele într-o Lufthansă cu destinaţia Timişoara.

Acolo să mă aştepte ai mei, să merg sorbind drumul cu două benzi până la Deva (aviz autostrăzilor), sorbind casele, Lugojul, oamenii, cloţele şi balegile, până acasă. Să-mi dau un răgaz, să fac drumuri de drag în Retezat, la Cluj (la Cristina :) şi poate la colegii ei care au citit dar n-au comentat niciodată :)), la Bulci, în jud. Arad (de unde bunica n-a putut pleca definitiv în timpul vieţii şi unde are acum mormântul pe care nu l-am mai văzut de 6 ani), la Sibiu (de care m-am îndrăgostit anul trecut, tocmai în luna mai), la mănăstirea de la Radna şi cine mai ştie pe unde. A, la Sighişoara prin gara căreia am trecut de multe ori ca o curcă şi unde nu m-am dat jos niciodată, ca acum să colind în neştire albumul Denisei şi să-mi promit că la prima ocazie merg şi eu la festival, mă urc în turn şi mă împodobesc cu o gentuţă nouă, de la meşterii populari.

Apoi să-mi mut roţile de pe faţă ale sufletului pe spate (pentru că sânt mai tocite) iar pe faţa sufletului să-mi pun o pereche de roţi noi. Să mă întreb refăcută: şi acum încotro? Asta-i întrebarea. În rest pilaful se coace de la sine în cuptor, avioanele decolează la fiecare treizeci de secunde de la O’Hare şi dimineaţa se apropie încet de Europa, suflată în ceafă de noaptea americană pe care o observ la geamuri.