Ceşcuţa de cafea

Deşi nu sunt prea prietenă cu tehnica de vârf, acum mi-aş dori să fiu. De la o vreme visez un dispozitiv inteligent, care în secunda când deschid ochii, să îmi înfunde în gură o conductă subţire cu cafea. La mine intervalul dintre trezire şi băutul cafelei este cu adevărat periculos. Ferească Dumnezeu să mă opresc cu ceva trebuie neprevăzute, în drumul până la bucătărie, că pot bufni în aşa fel încât stric întreaga zi. Îmi amintesc nedreptăţile pe care mi le-au făcut diverşi, de la origini până în prezent, şi poate chiar până în viitor.

Uneori adun pe drum vreo hârtiuţă de pe covor, apoi mut o sticlă de apă plată, poate merg să mă şterg cu un şerveţel pe faţă, aranjez nişte parfumuri lângă chiuveta din baie, îmi tai unghiile, sună telefonul, sună cineva la uşă, trebuie să îmi schimb pijamaua cu patalonii de trening, încălzesc laptele copilului, adaug cacao, deschid geamul, închid geamul că e toamnă iar, şi aşa a trecut o jumătate de oră şi încă n-am băut cafea. Mi se rostogolesc prin memorie toate nenorocirile, toate neîmplinirile, toate neîndrăznelile, toate cusururile planetare.

Apuc cu stânga ibricul albastru, dibui cu dreapta robinetul, pun linguriţa de zahăr şi, cu ultimele puteri neerodate de nenorocirile lumii, deschid aragazul. Apoi eşuez pe un scaun lângă masa de bucătărie şi aştept, aştept să aud murmur de apă fiartă. Când fierbe, îmi încordez voinţa, mă ridic, şi umblu la borcanul de cafea Jacobs. Şi aici, ca şi acasă, beau tot Jacobs, asta îmi place, cu asta m-am obişnuit. Adevărul este că la Chicago ne salvează magazinele poloneze, altfel ar fi destul de trist.

Am un set de şase ceşcuţe, roşii cu negru şi auriu, şi îmi sunt îngrozitor de dragi, le-am adus de acasă şi sunt fabricate la Emailul Roşu, la Mediaş. În cănuţa mea roşie se răsfaţă cea mai bună cafea, şi apoi se produce miracolul. Cafeaua gâdilă în talpă nişte neuroni, ştie ea care, nu-i treaba mea, şi ce crezi, lucrurile încep să se aşeze în ordine. Prin sistem se porneşte să alerge nişte dopamină, başca ceva serotonină, şi, pe la jumătatea ceşcuţei, la orizont apare o Amalie aproape umană. Iar la răsăritul zaţului vedem o Amalie aproape fericită, capabilă să înţeleagă că dincolo de norii acestei dimineţi se ascunde şi se răsfaţă soarele.