Jimmy şi Ami

Azi m-am cunoscut cu Jimmy John’s. Ne ştiam numai după miros, dar continuam să ne ignorăm, eu nefiind foarte interesată de sendvişuri, el nefiind sensibil la Miss Dior-ul meu. De, fast-food, ce vrei, nu pricepe nuanţele de galbanum şi gardenie.

Tărăşenia a debutat vineri, când mi s-a făcut poftă de salată de paste de la Jewel. Pentru că tot week-end-ul am avut lucruri mult mai interesante şi mai importante de făcut decât să mă duc la Jewel după salată de paste, am amânat pofta pentru dimineaţa de luni.

Am coborât tacticoasă din tren (a se citi împleticită de somn, călcând cu grijă să nu-mi sucesc vreun picior) şi am intrat în incinta uriaşei alimentări cu nume de bijuterie. La raionul de gustări erau expuse toate cele, minus, evident, salata din pofta mea. M-am reorientat, am luat tot o salată de paste, dar, îh, pe asta n-am putut să o mănânc.

Am dus-o la gunoi, dar nu chiar la gunoiul de sub biroul meu, ci la unul vecin, ca să în caz de crimă să nu se poată face legătura dintre victimă şi obiectul contondent. Treaba era că totuşi mi-era foame, m-am instalat în scaun şi am suspinat a lehamite.

Apoi mi-am amintit de Jimmy John’s, localul unde se vând sendvişuri şi unde, am decis eu, miroase totuşi foarte bine pe lângă uşa de la intrare. Mi-am tras după mine sandaua care mă jena încă de la concertul de ieri şi m-am înfiinţat în uşa lui Jimmy.

Aici am găsit doi băieţi tineri şi veseli, ale căror mâini se mişcau aşa de repede pe ustensile că îmi venea ameţeală. Am stat circa aproximativ cinci minute cu capul strâmb, să citesc meniul, şi la final am mai stat încă cinci, să decid între Turkey Tom şi încă un soi de mâncărică, al cărei nume, halal să-mi fie, nu mi-l mai amintesc acum. Era ceva cu genoa salami, dar parcă pot să ştiu eu ce înnseamnă genoa salami la ăştia.

Turkey Tom era cu piept afumat de curcan, şi pe ăsta îl ştiam, în principiu. După ce mi-a căzut cu zgomot fisa că mayo înseamnă maioneză, m-am şi dat lângă tejghea, să zic ce am de zis.

Băieţii ăia s-au uitat la mine aşa de ciudat, de parcă am aterizat de pe Lună în staţia în care se aterizează de pe Soare. Am zis că vreau un Turkey Tom, please. Şi dacă am citit în profunzimea expresiilor lor faciale că nu au pătruns înţelesul păsului meu, am procedat simplu şi inteligent, mi-am repetat păsul. Sendviş, aaa, păi sendvişuri facem numai peste o juma de oră.

Aaaa, păi atunci de ce staţi cu uşa descuiată, băieţi? De ce nu mă lăsaţi să mă necăjesc pe trotuar? Că uite, aici înăuntru la voi, în miros de pâinici proaspete, necazul e şi mai mare, şi mai de nesuportat.

Mă rog, am mulţumit şi mi-am târâit sandaua retur, până la birou. Acolo am clocit trei ore un număr mai mic de adjusting entries pentru finalul de an decât aveam în program Dar eram înfometată şi, în plus, fişierul care conţinea informaţiile suplimentare ale clientului de pe masa de operaţie contabilă, era nedecompresibil, adică nu se deschidea. Aşa, ca lunea în mid-morning.

La prânz am tras o gură de apă plată şi m-am deplasat înapoi spre Jimmy John’s. Chiorăitul stomacului acoperea scâncetele provocate de sanda. M-am oprit la Jimmy ca un vechi cunoscător şi am comandat frumos şi politicos un Turkey Tom, please. Să nu uit să zic please, că mă sfâşie ăştia în conştiinţa lor. M-au întrebat dacă vreau şi brânză pe Tom, şi am zis că da, adică de ce nu.

Până m-am dat mai încolo, mi-am băgat debit cardul în portofel, portofelul în geantă, şi până m-am mai uitat încă o dată în geantă ca să văd dacă mi-am băgat portofelul, Turkey Tom era gata, împănat şi împachetat.

I-am sfâşiat cum am putut ambalajul şi am sosit la birou cu bunătatea pe jumătate mâncată. Oooo, păi pentru sendvişul ăsta îi vând şi pe mama şi pe tata, că ţara mi-am vândut-o deja. Buuuuuun, şi exact cât foamea mea de mare. Am să mai trec pe strada lui Jimmy, dar numai când o să mai fiu lihnită, ca să onorez cum trebuie mirosul care inundă trotuarul. Şi uite aşa am lăsat în urmă Jewel-ul, Panera şi restaurantul tailandez, trădându-le cu un sendviş bine făcut. Oare ce surprize îmi mai rezerv eu mie?