In vizita La St Louis

Am fost la St. Louis. De pomină, aşa îţi răspund, dacă mă întrebi cum a fost. Am plecat de Labor Day, să profităm de înfrăţirea primului week-end de septembrie cu lunea liberă plătită care i-a urmat. Am pornit sâmbătă în jur de prânz. Nu, nu ne-am putut urni mai devreme, din motive a căror complexitate nu o pot expune aici.

Toate bune. Am apucat-o pe autostrada I-90, am urcat rampa abruptă spre I-294, am mers, am mers, până am ajuns la I-55, drumul care duce spre tărâmul lui Mark Twain. Am lăsat în dreapta turnul de control de la O’Hare şi avioanele care ar fi coborât dacă ar mai fi avut unde, şi am mers tot înainte. Exact, la fel ca şi soldatul pe care nu dorim să ni-l mai amintim acum. Am trecut de zona cu depozitele logistice, hale imense care hrănesc la dejun miile de magazine din oraş. Am mers, pentru că nu era nimic altceva de făcut.

Drumul a fost plat, o cale de şase benzi aşternută printre cele mai consistente lanuri de porumb pe care mi le-a procesat vreodată nervul optic. Din loc în loc se zărea profilul unei ferme, cu casă, hambar, instalaţii de alimentare a hambarului, parc agricol, tot ce trebuie pentru o fericire simplă. Dar ce să faci cu o fericire simplă? E complet ieşită din toate modele şi cataloagele. Viaţa frumoasă, liniştită, fără doze ucigaşe de stres urban nu mai prinde.

Picanteriile drumului erau aşezările noi, încă în stadiul de finalizare, cu excavatoare şi noroaie semi-frământate, şi cu anunţuri de oferte speciale, pentru mutatul imediat. E frumos acolo, şi peste o sută de ani o să crească nişte pomi superbi. Ei o să le ţină umbră nepoţilor nepoţilor noştri, căci ale lor vor fi cu adevărat şi casele despre care vorbim. La fel ca şi Moldova, care, după cum ştim, nu e a noastră ci a nepoţilor noştri şi a nepoţilor nepoţilor noştri. Fără să-şi dea seama, Ştefan cel Mare, pe lângă că a fost mare şi sfânt, a formulat primul şi cel mai clar consecinţele cumpărării de case pe credit.

Nu-mi pot da jos ochelarii de cal european critic şi asta s-ar putea să fie bine sau rău. Dar chiar şi satul bunicilor, unul mic din zona Arad, pierdut în nepăsarea hărţilor, are o biserică veche, un fost castel şi ruinele unei cetăţi antice. Aşa că de asta nu-mi pot da jos ochelarii. Am încercat o dată dar am dispărut şi eu şi atunci am zis că lasă, mai bine umblu cu ei decât să umblu fără mine.

Am oprit la Springfield să mâncăm. Springfield este capitala statului Illinois. Pentru că marile metropole nu sânt şi capitalele administrative ale statelor în care se găsesc. Illinois are Springfield (nu Chicago), Michigan are Lansing (nu Detroit) şi aşa mai departe, pe acelaşi principiu. Oricum metropolele au destule bătăi de cap personale ca să se mai încarce şi cu soarta statului.

Am oprit aşadar să mâncăm, am ales un restaurant şi am zdrăngănit puţin uşa, căci mai erau zece minute până la deschidere. Ne-am aşezat şi am comandat. Supă cremă de ceapă, numai că nu am nimerit exact ce vroiam, pentru că era (re)botezată altfel decât o ştiam noi. Prietenii cu care am fost au nimerit-o, norocul începătorului. La felul doi am întâlnit o dilemă, să iau friptură sau paste? Dacă luam friptură mi-era poftă de paste şi dacă luam paste mi-era poftă de friptură. Aşa am făcut, am luat paste şi mi-a fost poftă de friptură.

Din Springfield mai aveam 100 de mile (cam 150 de km) până la St. Louis. Nu aveam rezervare la hotel în St. Louis, pentru că am considerat (greşit) că vom găsi uşor o cameră. Sânt zeci de hotele acolo. De ce să ne mai uzăm perniţele degetelor pentru o rezervare pe internet? (Credeam că) sântem indivizi descurcăreţi, nu pârţâiţi de suburbie care îşi fac rezervare şi la chioşcul de tălpuit pantofi.

Aveam cu noi adresa unui hotel şi direcţiile până acolo dar am mers prima dată să vedem centrul oraşului. Setea de cunoaştere care ne mâna în această luptă nu se putea împiedica de ciotul unui cazări. How are you, ăştia sântem, how are you, asta e camera şi enjoy your stay. Eram aproape de oraşul lui Mark Twain, de Huck Finn, de barjele de pe Mississippi (2s, 2s, 2p, e bine). Vroiam să văd şi arcul, simbolul oraşului, marcă a cuceririi vestului (da, sălbatic).

Concret, am eşuat la periferia St. Louis-ului, într-o zonă industrială, cu drumuri care se încurcau din ce în ce mai rău. Am dat de nişte case mici, urâte, sumbre, deprimante. Deci şi la ei... În fond de ce nu? Din umbră ne priveau nişte tenuri mai ... altfel. Am văzut o maşină de poliţie şi am întrebat cum ajungem în centru. Poliţiştii (de treabă), s-au oferit să ne conducă chiar ei într-acolo. Ne-am înscris pe o învârtoşire ameţitoare de poduri, pasaje, drumuri, intrări, ieşiri. La un moment dat am închis ochii (nu eram la volan). Mă gândeam la mama. Mamă, tu dormi liniştită la Deva şi eu intru cu poliţia în St. Louis! Nu spune niciodată never!

Am ajuns în centru. Poliţiştii au plecat în treaba lor, căci ceva îmi spunea mie că aveau treabă. Mai serioasă decât să conducă nişte europeni (critici) spre poarta vestului sălbatic. Arcul s-a arătat în zare, uriaş, metalic, înconjurat de un parc. Din parcare până la arc se merge pe o alee cu copaci frumoşi şi ordonaţi. Asta dacă găseşti parcare. Noi nu am găsit la parter (level 1) şi ne-am încadrat să urcăm la etajul 1 (level 2). Urcarea se făcea pe o singură bandă, mărginită de betoane. Beton în stânga, beton în dreapta, beton sub ţestele câtorva şoferi de jeep. Şarpele auto se târa ca un melc pornit spre servici la schimbul doi într-o zi de vineri. Până am urcat la etajul 1 (level 2) s-a lăsat seara. Ne-am mirat în ce ne-am băgat şi spre final avut norocul de a dibui două locuri libere. Am văzut repede că la arc nu mai avem ce vedea, fiind ora închiderii.

Ne-am întors (încă) bine dispuşi în parcare şi am început să sunăm la hotele. Am sunat în jur de două ore fără pauză. Aşa am aflat cu uimire (ma-xi-mă) că nu există nici un loc liber pe o rază de 20 de mile (35 km). Şi am mai aflat, tot cu uimire, (ma-xi-mă) că în acea sâmbătă (şi nu în alta) oraşul găzduise um meci de, ei da, de baseball. Toţi fanii echipei St. Louis Cardinals veniţi de prin toate orăşelele, suburbiile şi fermele de pe faţa statului Missouri şi nu numai, şi-au unit eforturile şi au ocupat toate paturile de hotel din regiune.

Exact în sâmbăta aceea (şi nu în alta), tot în oraş s-a desfăşurat o cursă de maşini din circuitul NASQUAR. Toată combinaţia asta de sporturi şi zile libere a condus la ocuparea tuturor hotelelor, hanurilor, motelurilor, nu pe 20, nu pe 35, ci pe 150 de mile (225 de km). Se făcuse 12 noaptea, era mâine.

Am pornit înapoi spre Springfield. La radio se auzea melodia I’ll meet you at midnight. Dacă am unde. Dar n-am. Am verificat hotel cu hotel, motel cu motel, căbănuţă cu căbănuţă. N-am unde să te întâlnesc în noaptea asta. Unele unităţi de cazare avea deja afişe la intrare cu no rooms iar cele mai cu obraz îşi exprimau şi sentimentul de sorry. Singura ofertă pe care am întâlnit-o a fost la un motel dubios, la marginea unui lan de porumb. Am avut atâta mândrie să mergem mai departe în noapte, în vreme ce pârţâiţii de suburbie dormeau bine mersi în paturile lor calde, rezervate civilizat în stabilimente de încredere.

Şi au mers, şi au mers (retur de data asta), până au ajuns ei înapoi la Springfield. Unde s-au dus la Days Inn, unde li s-a spus că nu sânt locuri, dar să mergă ei mai departe la Best Western că acolo ar fi un ultimul pat gol în această noapte plină. Ceea ce au şi făcut, dar ce ghinion, patul gol se ocupase. La fel ca toate celelalte pe un cerc cu diametrul de 150 de km. La ora unu (noaptea) am vizitat o benzinărie. Acolo am cumpărat o hartă. Pe hartă erau câteva oraşe. În oraşe erau câteva hotele. Am găsit o cameră la un hotel în Decatur. Acest Decatur se aşternea la 40 de mile (60 de km) de benzinărie. Am pornit spre el pe o frumuseţe de drum judeţean croit prin porumb (dar cu două benzi pe sens, desigur), printr-un întuneric total. Şi Doamne, cât de norocoşi am fost. Am fost norocoşi că una dintre maşini s-a stricat numai după trei zile, pe lumină, la Chicago. Nu se mai învârtea (deloc) volanul.

La Decatur am dormit ca şase buşteni imprudenţi ce sântem şi dimineaţă am pornit înapoi Decatur-Springfield-St. Louis. Pentru noaptea următoare am găsit camere libere în St. Louis. Ne-am cazat şi am plecat din nou spre centru. Am vizitat acest centru, districtul istoric, cum e numit oficial. Acolo se derula un fel de sărbătoare cu muzică, oameni mulţi, ceva bere, veselie. Am coborât pe o străduţă până la Mississippi (2s, 2s, 2p, e bine), am intrat la arc, am făcut poze, apoi am mers la supermarket. Acolo ne-am enervat reciproc, pentru că fiecare vroia să cumpere altceva. La final am mâncat în cameră şi am aflat şi eu că sticla de vin pe care credeam că am cumpărat-o, n-am cumpărat-o. Ne-am echipat de piscină, am intrat în apă şi după zece minute a venit un domn de la schimbul trei să ne spună că piscina se închide.

Ne-am dus în cameră, am pornit televizorul, am văzut cum a căzut tatăl lui Scarlet O’Hara de pe cal şi apoi am stins lumina. A doua zi am dormit până la ora zece pentru că eram epuizaţi de atâta umblătură. La unsprezece şi jumătate am ajuns la grădina botanică din St Louis, care e una din cele mai mari din lume. Ne-am strecurat până la intrare şi acolo era un domn dirijor de trafic care înmâna o hartă cu cruci în dreptul parcărilor pline şi cu sugestii de eventuale parcări (mai) goale. Am mers înainte, apoi am mers înapoi, o dată, de două ori, până am găsit un loc liber.

Afară se făcuse foarte cald. Surprinzător de cald pentru un debut de septembrie. Prietenii noştri şi-au amintit că a doua zi începe şcoala şi au decis să lase grădina botanică pentru altădată. Noi trei am intrat totuşi, dar cred că este într-adevăr una din cele mai mari din lume, mai ales pe aşa căldură. Am pornit şi noi înapoi spre Chicago, unde am ajuns la opt seara. Prietenii ne-au sunat să se intereseze dacă am ajuns cu bine şi ne-au întrebat dacă sântem flămânzi. Ne-au adus pilaf proaspăt şi după această cină am pus punct week-end-ului lung şi liber. Nimic despre Mark Twain. Acolo n-am mai ajuns. Dar nimic nu ne împiedică să ajungem data viitoare. Sper.