Vacanţa în România

Am plecat spre România cu un pic de peripeţii, cum îi şade bine oricărui om interesant (tuse seacă, pauză, strâmbat din buze). Abia am reuşit să îmi anunţ preţioasa absenţă la servici (nu e timpul să pleci acum, niciodată nu e) că ne-a şi lovit un fel de microb care ne-a pus pe butuci. Ne-am zvârcolit tot finalul de săptămână iar luni am ajuns, aproape fără glas la medic. Acolo am fost trecuţi toţi trei pe antibiotice. În timpul acesta vacanţa trecea şi eu bilet nu lua, ca să compun şi o rimă incorectă gramatical. Am târguit bilet abia miercuri seara, joi dimineaţă am facut bagajele şi joi afternoon am dat pe la O’Hare ca să vedem ce spune şi el despre voiajul ăsta cu paşaportul expirat şi cu un fel de foaie volantă la purtător, numită titlu de călătorie.

Am făcut check-in la United Airlines şi doamna de acolo ne-a lăsat să aşteptăm până se lămureşte cu supervizorul, care la rândul lui s-a dus să se lămurească cu supervizorul, care la rândul lui a făcut la fel. Ultimul supervizor din schemă era deja gata lămurit, aşa că am trecut cu bine de formalităţi şi ne-am îngrămădit şi noi printre panglicile de ordine spre punctul unde nu trece nici musca neredusă la stadiul de doamnă în ciorapi subţiri. După cum am mărturisit deja, un individ a ţinut să tragă una din măsuţele pe care odihnea bagajul meu de mână şi bagajul în cauză s-a dat cu fundul de pământ. Nu s-au produs pagube majore, deşi o lungă perioadă de timp am avut impresia că s-au produs. Am mers mult, mult până am dat de avion. Uitasem cum e un avion din ăla mare, de, dacă n-am mai voaiajat de mult.

N-am luat cu noi mâncare, numai două banane. Era bine dacă luam, căci la United Airlines ne-au dat ce-au mai avut şi ei prin cămară. Cred că au căutat mult, cu o lanternă veche, şi şi-au băgat adânc coatele în raft ca să scoată pastele şi puiul de la un alt zbor transatlantic. Îmi amintesc o stewardesă într-o uniformă care aducea foarte bine cu uniformele pe care le purtam la şcoală în clasele V-VIII. S-a şucărit puţin pe noi că i-am cerut mereu apă no ice, ne-a spus că I got you, gocea adică, şi aici s-a încheiat relaţia de afecţiune dintre noi. Noaptea a fost, evident, foarte scurtă şi apoi a apărut Europa, ooo, Europa mea. Ce-am mai sorbit-o din ochi, ce-o mai sorbeam şi din lentile dacă aparatul foto nu era complet descărcat!

(mai vine)

Joc de glezne

Cititoarele şi cititorii sunt rugaţi frumos să adopte poziţia şezând, pentru a procesa mai uşor toată grozăvia veştii: nu mai sunt tristă. Ca de obicei, mişcarea de la puctul A la punctul B îmi face bine, îmi limpezeşte nelimpezelile şi îi scuteşte pe ceilalţi de ascultarea unor văicăreli supărătoare. Plouă. Nu ştiu de ce, nu ştiu cât o să dureze. Dar poate să plouă cât e scris să plouă, nu mă plâng. De cum am ieşit aici din aeroportul O’Hare m-a izbit un vânt rece, apoi a doua zi a fost vară după care au venit trei zile de toamnă – iarnă, probabil chitite să îmi challengeuiască veselia, lucru care a dat greş. Încă nu am despachetat de tot bagajul, mai vreau să păstrez cu mine parfumurile călătoriei, giumbuşlucurile acelor de ceasornic, amabilitatea stewardeselor de la Lufthansa, bucuria cu care am întâlnit oameni noi şi plăcerea cu care am regăsit oamenii vechi la locul lor. Nu am prea multe poze pentru că după ce m-am instalat veselă în avion pe locul de la geam, am constatat că aparatul foto nu îmi împărtăşeşte sentimentele. Părea mort. Ah, am aruncat imediat vina pe individul repezit din aeroport care a tras de sub bagajul meu de mână una din mesele pe care se sprijinea. M-am gândit imediat că mi-a nefericit aparatul foto (vă amintiţi, eram în pasa proastă, eram tristă, nu veselă şi binedispusă ca acum). Aşa că prima poză datează din seara dinaintea plecării înapoi iar următoarele sunt făcute pe deasupra Groelandei. Ia uite că încet – încet îmi reintru în mână şi există şanse reale să povestesc curând ceva cu cap şi coadă. Hai, hai, joc de glezne, joc de glezne.

Vă salut cu drag din America :)

Am sosit cu bine în America (dar m-am luptat serios să scriu sosit, am scris sisit, apoi sosot), e vremea să îmi povestesc excursia românească, demers încărcat de cele mai puternice sentimente, atât pozitive (pomii m-au aşteptat în floare, casele în culori vii, părinţii cu toată dragostea, Tango-ul cu toată cartea marilor iubiri) cât şi negative (nu acum). Mulţumesc mult celor care au mai avut îndârjirea să treacă pe aici şi mulţumesc grozavului Zel.ist care, deşi nu am scris nimic - nimicuţ, m-a menţinut exact unde mă menţine de obicei, pe la locul 1200.

Vă salut cu drag din România :)

Vă salut cu drag din Bucureşti, e o dimineaţă cu lumină multă, pomi înfloriţi, oameni mulţi pe stradă şi, mai presus de toate, e dimineaţa lansării Cărţii Poveştilor Tango, cartea de drag şi dor. La mulţi ani celor cu nume de flori şi o duminică frumoasă tuturor.

PS. E grozav acasă, dar eu deja ştiam asta. O să revin cu multe poveşti şi poate mai puţine poze, pentru că la aeroport mi-au trântit aparatul foto şi se pare că nu vrea să colaboreze momentan.

Nu ştiu ce titlu să îi pun

Am intenţia să scriu ceva mai vesel, să ies din butoiaşul cu nelinişti şi nehotărâri. Cum îmi iasă, cum vă anunţ.

Avertisment: azi nu e de glumă

Azi m-am înregistrat pe un forum şi mi-am dat seama că exact aşa cum am dat acolo accept fără să citesc condiţiile (plecăciuni cui le citeşte) exact la fel am dat accept şi celor mai importante alegeri în viaţă. Cum spune Milan Kundera, viaţa asta e un fel de schiţă rapidă de contururi şi în realitate nu prea mai apuci să te întorci niciodată asupra desenului, să-l migăleşti, să-l umpli de culoare. Ce mă miră cel mai tare, la mine şi la alţii, este că trăind în (foarte mare) viteză sperăm să ajungem undeva la adăpost, cândva, nu se ştie când. Atunci o să plesnim din degete şi o să spunem: a meritat, a meritat toată goana, uite unde am ajuns. Au meritat zilele chinuite în birou pe o sumă de dolari oarecare, totul a fost grozav. A meritat să moară bunicul fără să-l mai văd, fără să pot merge la înmormântare. Toate sunt grozave, uite unde am ajuns. Am sacrificat ceva dar acum sunt mare, tare, invincibilă, nimic nu mă mai poate atinge, nici nostalgia, nici sărăcia, nici dorul, nici amintirile. Le-am depăşit, le-am strâns de gât. Cine mai avea nevoie de ele? Am ajuns departe. Departe de mine şi de toată lumea. Sunt cineva.

Sunt numai paragrafe sincere şi triste de seară, aterizate să întrerupă temporar şirul de postări şugubeţe. Mâine ne pleacă bunica în România, o să mergem la aeroport, la aeroportul pe care îl iubeam, în care vedeam vise împlinite şi zboruri, bucurii, curiozitate ostoită. Acum îl urăsc, îl detest, îl resping. Urăsc terminalul unde o să ne luăm la revedere, urăsc drumul pe care o să ne întoarcem spre aşa zisa casă. Unde eşti, casa mea? În afară de Tango, de sala impresioniştilor de la Institutul de Artă şi în afară de visele mele, nu-mi mai găsesc casa nicăieri. Din ce ziduri o să-mi mai construiesc casă trainică, din ce iluzii, din ce speranţe? Şi unde? Am în gând trei oraşe, din fiecare iubesc ceva. Poate aşa sunt eu, iubesc câte ceva în oraşe şi câte ceva în oameni, nu tot, niciodată nu tot.

Am văzut un film românesc grozav, cu copii, filmat în 1990. Un băieţel bun şi sensibil (aşa de bun şi sensibil că dacă aş avea un băieţel ar trebui să fie ca el) pleacă de la casa bunicilor la oraş şi merge la o grădiniţă cu program săptămânal. Acolo îşi face prieteni, îi place, dar îl chinuie dorul de bunici, de căluţ, de câine, de căprioara crescută de bunicul lui. La final îi duce pe toţi prietenii de la grădiniţă în vizită la bunici. Şi există un mesaj: pentru omul vrednic există întotdeauna o cale. Dar filmul este din 1990. Iar noi suntem în 2009. Mi-e dor.

(Ridică-te dintre perne, zise drăcuşorul, şi pune un final mai vesel, că sperii lumea. Are sens? Drăcuşorule lasă-mă să sperii lumea, azi sunt tristă. Şi ce rezolvi, insistă drăcuşorul, sprijinindu-se mai bine în cot. Nu rezolv, dar când vine veselia o să fie şi mai grozavă, să vezi. Cu fiinţa asta nu te poţi înţelege, concluzionă pe drept cuvânt drăcuşorul şi îşi văzu mai departe de micile lui răutăţi simpatice.)

Album domestical

- Du gunoiul.
- L-am dus acum cinşpe minute.
- S-a umplut iar.
- Cum s-a umplut iar?
- Uite aşa. Îl duci, te rog?
- Nu mai duc nimic acum. Trebuie să luăm nişte saci mai mari.
- N-are importanţă. O să se umple la fel de repede.
- Bine. Lasă. Mai vedem. Ai mâncat?
- Am mâncat nişte struguri şi două eclere.
- Mai avem lapte? Aş bea şi eu o cană.
- Lapte? N-ai mai băut de trei ani.
- Da, dar acum vreau o cană.
- Nu mai este.
- L-ai băut pe tot?
- Da, mai era trei sfert de cană şi am aruncat bidonul.
- De-asta s-a umplut gunoiul.
- Mănâncă o sarma.
- N-am chef acum. Dă-o naibii. Nu mai avem nici apă.
- Azi am băut doi litri jumate, pentru frumuseţe.
- Hai să luăm nişte apă.
- Vin. Dar du gunoiul
- Nu duc nimic acum. Îl ducem când venim.
- Da, şi când venim îl găsim plin şi ştii că mă enervează.
- Lasă, îţi promit că îl duc. Nu mai avem nici plăcintă cu mere?
- Am servit-o pe Gina, a trecut pe aici.
- Nu mi-ai lăsat nici măcar o felie?
- Păi şi tu ai mâncat ultimul şoric din supiţa de fasole.
- Parcă ţineai ceva dietă, fără şorici.
- Păi ţin dar aş fi mâncat numai un colţ mic de şoric. De poftă.
- Am crezut că nu mai vrei. Mi-ai zis să mănânc tot ce mai era în oală.
- M-am răzgândit.
- Lasă, hai să mergem.
- Hai să luăm şi punga cu gunoiul.
- Bine, dar cum se umple aşa de repede eu tot nu pricep.
- Păi ambalajul de la struguri, de la eclere, bidonul de lapte, un carton de la ouă şi trei sticle de plastic. Asta e.
- O linguriţă de mâncare în şapte kile de plastic.
- Aşa e acum, ce vrei. Ce, le ambalez eu?
- Îţi dai seama, dacă numai noi doi facem atâta gunoi, cât se adună de la toată planeta.
- Tu şi vederile tale de ansamblu. Vrei să nu mai mâncăm?
- Nu, dar nu e în regulă.
- Nu e, dar las-o baltă. Du gunoiul şi mergem să luăm apă şi nişte croasanţi.
- Îl duc, încalţă-te până vin.

... el, pe scara de serviciu, aproape inaudibil: ...cului de civilizaţie, m-am săturat să duc gunoiul de şapte ori pe zi.

... ea, la uşă, o ideea mai sonor decât el: întotdeauna mănâncă ultima bucăţică, cine m-o fi pus să mă mărit, nu ştiu. Şi pantofii ăştia... să-i zic să-i ducă la reparat. Că singur nu vede niciodată. Ce viaţă!

Picătura de stil versus cracul de trening

Ieri prin gara mea mică a trecut o franţuzoaică. Da, chiar prin gara mea mică de suburbie. De unde ştii că era franţuzoaică şi nu canadiană din partea neengleză, m-a întrebat scotocitor soţul, vrând să mă încuie. Păi ştiu că era franţuzoaică, i-am spus. De unde ştii? De la ea. Aţi intrat în vorbă? Nu, n-am intrat dar am tras eu cu urechea şi am auzit-o cum explica în telefonul mobil că je suis tres fatiguee, parce que le vol du Pari au Şicago (accent pe go, nu pe şi) a durat vreo nouă ore. Deci, venea de la Paris, nu de la Montreal, deci era franţuzoaică. Sau aşa mi-a plăcut mie să cred, ca să mă simt bine că am văzut ceva de la mama stilului pe ziua de ieri.

M-am uitat la ea bine şi cât m-am priceput eu de pe furiş. Nu mai ştiu exact cu ce era îmbrăcată, nu mare lucru, un fel de pulover sau plovăr sau pull-over sau sper că aţi prins ideea şi îmi spuneţi şi mie cum să scriu data viitoare. O fustă, nici nu mai reţin culoarea, nişte cizme, se vedea şi un pic de picior gol, nu mult. Dar avea per total un aer atât de elegant, atât de nu ştiu cum, că m-am luptat să nu mă zgâiesc mai mult decât e firesc şi frumos, să nu creadă că oi fi vreun exemplar ciobit la cap de criză. M-am ţinut şi eu un pic mai ţanţoşă, în caz că mă observa şi ea deşi nu cred pentru că era foarte ocupată cu telefonul. Cum o fi ajuns ea la Arlington Heights, ce treburi presante o fi avut pe acolo, nu pot să ştiu, nici nu încerc să bănuiesc.

Dar mie îmi plac de mor franţuzoaicele, aşa pigulite, bibilite cum sunt ele, aranjate şi bine mirositoare. Chit că n-am ajuns la Pari decât în sala de aşteptare de la Charles de Gaulle unde o femeie de serviciu a fost foarte amabilă cu mine şi mi-a desferecat o budă mai ca lumea să schimb omeneşte fetiţa (care atunci era un bebeluş), dar lasă că mai ajung eu acolo. Ajung şi o să mă îmbăt de franţuzoaice şic, că una abia mi-a deschis apetitul de stil. Mie îmi plac femeile îmbrăcate frumos, nu pot să fiu invidioasă, le admir şi cu unele poticneli le şi imit. Ce poate fi mai frumos decât să ai grijă de tine, să te cultivi pe dinafară şi pe dinăuntru, să fii frumoasă, veselă şi dacă mai încape şi profundă. Şi să îţi foloseşti pantalonii lălâi de trening numai şi numai când te biciuieşte cheful nebun de a muta canapeaua şi a face zile fripte prafului de sub ea şi niciodată, niciodată în alte circumstanţe. Bine, se acceptă şi la jogging şi hai să zicem şi la coada ciorbei dar în nici un caz, în nici un caz, mai departe. Uite aşa.

St. Patrick's Bag

Nu înţeleg cum încăpem amândouă sub acoperişul aceleiaşi ţeste. Prima mea personalitate este una aproape raţională. Munceşte, plăteşte taxe, face mâncare, duce gunoiul (care naiba ştie cum se umple la fiecare zece minute), educă pe cât se pricepe de bine copilul, se spală pe dinţi, încearcă să bea doi litri de apă pe zi, citeşte, telefonează, admiră, critică, se enervează, râde. Zilele acestea am făcut şi un test din revista de psihologie şi după ce am răspuns la întrebări şi am adunat scorurile a reieşit că sunt de tipul înger. Categorisirea se bazează pe întrebări legate de trei chestiuni majore: respectarea regulilor, conştiinţă socială şi principii. Celelalte cinci categorii care mai puteau ieşi (în afară de înger, ca şi când s-ar fi pus problema) sunt: filosof, judecător, profesor, paznic şi cel care te obligă sau cum altfel să traduc enforcer. Dar nu, mie mi-a ieşit înger şi basta.

De aceea nici nu înţeleg de unde şi cum apare şi se manifestă cea de-a doua personalitate, cea impulsiv-compulsivă. Am păţit-o chiar ieri din nou. Spre seară am ieşit din casă şi ce să faci când eşti în America şi ieşi din casă, te urci în maşină. Şi ce să faci când te urci în maşină, mergi la magazin. Şi ce să faci când mergi la magazin, te uiţi la genţi. Şi ce să faci când te uiţi la genţi, îţi place una. Două. Trei. Patru. Suspini. Îţi aminteşti că eşti de tipul înger, bun, pâinea lui Dumnezeu şi că mai ai acasă nşpe genţi şi că deja e nesimţire să-ţi mai cumperi. Dai raite printre rafturi, da, îţi place asta sau cealaltă dar te simţi oarecum bine că nici una nu te atrage de să nu poţi face faţă senzaţiei. Aşa a fost aseară. Ca o paranteză, am numai genţi colorate, galben, verde, mov, ceva rozosin, ceva alb zis murdar, în caz de situaţie serioasă practic n-am ce pune pe umăr.

Acum vreo trei sau patru vizite la acel magazin constatasem existenţa jucăuşă şi nederanjantă a unei gentuţe verzulii, made în Italia. Îmi plăcea extraordinar culoarea dar i-am găsit păcatul că avea curele prea scurte, nu se poate pune pe umăr, de fapt o poţi duce numai în mână sau pe braţ, aşa cum îşi poartă vedetele poşetele de 1000 de euro, în poza de lângă interviul în care declară că pentru ele banii nu au nicio valoare, numai spiritul. Într-adevăr curelele erau prea scurte dar făcute tot din piele, cafea cu lapte. Până aseară nu s-a întâmplat nimic senzaţional între mine şi poşetuţa cu pricina. Am admirat-o am declarat-o totuşi nepotrivită, am mângâiat-o duios de câteva ori, am mirosit-o cu un oarecare grad de jind şi atâta tot.

Dar aseară, umblând printre rafturi, aşa cum am spus, am văzut dintr-o dată poşeta mea verde cu barete scurte în coşul de cumpărături al unei japoneze. Am simţit că turbez instantaneu. Poşeta mea era în vârful unei grămezi constituite din alte trei poşete, de culori ceva mai blânde, mai aşezate. Japoneza o tot lua, o tot măsura şi o punea înapoi în coş. Respiraţia mi se accelera, inima îmi batea să-mi iasă din bluza lila şi din cojocelul gri de iarnă. Mi-a venit ameţeală. M-au furnicat degetele. Aproape am vorbit singură. De sub îngerul care sunt ieşise la iveală a doua personalitate, obsesiv-compulsiva, tubata adică. Pune geanta la loc, femeie. E geanta mea. Văd că mai ai şi altele. Pune-o la loc, o vreau, e a mea. Şi mânerele nu sunt prea scurte, sunt numai bune, geanta aceea, îţi spun, e mea. ... să fii, cu Japonia ta şi cu toate persoanele care îşi permit patru genţi noi pe seară. Pune-o, auzi.

Şi aşa ne plimbam amândouă printre rafturi, japoneza cu coşul plin de poşete, eu cu mintea plină de remuşcări şi blesteme. M-am dus la secţiunea cu comori verzi şi albastre, nu mai era niciun (de ce nu mai scriem "nici un" căci mie aşa îmi vine firesc) exemplar verde ca pierdutul meu. Exista numai unul turcoaz dar acesta nu conta în atacul meu de paranoia consumeristă. Brusc am decis că verzulia era singura geantă pentru care merită să trăieşti, mai ales că mai devreme îmi luasem la reduceri şi o brăţară de aceeşi culoare, din alt magazin. Aproape plângeam. Când, pândind prin găurile din peretele de poşete ce ne despărţea, am avut impresia că japoneza a pus la loc în cui gentuţa mea mult iubită şi stimată şi..., ah. Nu poate fi adevărat. Mă apropii uşor, mimez indiferenţa, înconjor raftul, apar pe partea cealaltă, azvârlu o mână confundabilă cu o gheară de vultur, fac eforturi să dau impresia unei respiraţii normale, strâng între degetele transpirate de emoţie ale mâinii stângi tortiţele foste prea scurte şi devenite ideale, nu mă mai uit nici în strânga, nici în dreapta şi mă opresc la casă, să îmi achit victoria. Călătoresc până acasă cu geanta în poale, cu mâinile încleştate pe pielea italiană, cu sufletul potolit şi permit personalităţii de înger să îşi reintre în drepturi, până data viitoare.

Lămurire suplimentară: culoarea genţii şi semnificaţia zilei de St. Patrick's Day nu au nici o legătură. Poate au doar menirea de a exemplifica puritatea unei alte coincidenţe dintre toate cele care ne piperează viaţa. Dar adevărul e că nu aveam titlu. Şi verdele real al genţii e mult mai dulce şi o idee mai discret.

Ştiri la Saturday Night Live

Deşi nu sunt în dragoste prea mare cu lada aceea de lemn care la oamenii normali este de plastic, mult mai mare, mult mai plată şi răspunde la numele de televizor, uneori mă mai surprind în faţa ei, mai ales sâmbăta când îmi amintesc la timp de Saturday Night Live. Ca o paranteză rotundă şi amară, după ce am sosit în America şi am deschis televizorul proaspăt căpătat ghici ciupercă oare ce-am văzut? Un reportaj despre copii orfani din România. Cum s-a putut nimeri chiar în aşa hal, nu-mi pot imagina.

Bine, recunosc, mai am încă un televizor, unul aproape decent, dar pe acela îl ţin ascuns în dormitor să nu îl vadă lumea şi să rămână cu impresia că posed numai lada aceea înfricoşătoare la care mai urmăresc şi TVR Internaţional. Dar să nu mă întind prea mult (întinsul verbal excesiv e unul din păcatele mele fundamentale, alături de naivitate şi nepriceperea de a face bani mulţi şi repede - dar poate acestea două din urmă sunt numai capul şi pajura aceleiaşi monede existenţiale), aşadar să nu mă întind prea mult şi să mărturisesc că la Saturday Night Live cel mai mult îl ador pe Seth Meyers.

Seth Meyers este prezentatorul de ştiri aiuritoare, croite şi adaptate amuzant după împletirea de depresie şi sacadare a ştirilor reale. Deşi uneori aproape dorm când vine rândul lui Seth Meyers, mă ridic totuşi repede în fund, îmi pun ochelarii şi trag în fluxul conştiinţei o doză bună de umor de calitate. Are şi o expresie a feţei nemaipomenită, parcă spune: uitaţi şi voi cum e situaţia, e scrântită rău dar ce puntem face, doar să fim un pic uimiţi şi să râdem înainte de a plânge de amplitudinea tâmpeniilor care ne defilează prin viaţă. De sâmbăta trecută am reţinut două glume ale căror idei principale le rezum mai jos.

Se aude că va fi construită cea mai scumpă toaletă/wc din lume. Asta se va desfăşura în modul următor: compania de asigurări AIG va mai primi 30 de milioane de dolari de la guvern. Cu 15 milioane va construi toaleta iar celelalte 15 milioane le va arunca în ea, will be flushed away, cum spun americanii. Adică nimic nou sub norul crizei.

Citibank a vândut acţiuni la bursă la preţ de 1 dolar. În sfârşit putem spune că la bursă poate fi cumpărat ceva la preţ de McDonalds.

În rest totul e bine, afară e primăvară, azi sunt zero grade, nu răpăie Ploaia şi nu bate Vântul căci sunt amândoi extenuaţi de prestaţiile excesive de până mai ieri.

8 Martie 2009 la Chicago

Aşa au arătat zilele de 7 şi 8 martie la Chicago. Au răpăit ploile, ne-au căpiat ceţile, ne-au lipsit ghioceii. Am compensat cu o ieşire la impresionişti, unde altundeva, ca să mă simt bine, să fiu veselă şi sărbătorească. Dar şi la muzeu când mergem există o problemă, eu vreau să stau numai şi numai la impresionişti, mă aşez pe o băncuţă şi pot privi ore în şir. Ceilalţi mai vor să vadă şi altceva dar pune-te cu căpoasa, dacă vrei să îţi strici ziua. Uneori mă gândesc ce îmi transmite mie atât de profund bărbosul domn Monet de mă poate înţepeni în ipostaze în care de obicei nu sunt de văzut. Îmi plac în primul rând culorile, adună toată lumina lumii. Îmi plac portretele şi peisajele, grădinile inundate de flori, doamnele, domnii, tot. Ştiu tablourile pe de rost dar asta e neesenţial, le regăsesc cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi uimire şi admiraţie totală. Şi ce poate fi mai extraordinar decât să vieţuieşti o vreme într-un oraş în care după douăzeci de minute de goană tălâmbă pe autostradă şi încă douăzeci de minute de căutat parcare gratuită te poţi apoi cuibări lângă un Monet sau un Renoir?

Spre casă

Reproduc repede, proaspătă, discuţia avută azi cu Adelina, pe drumul de la şcoală către casă, sub cerul senin, în prima căldură din an.

- Azi m-am plimbat în pauză cu Mattew, mi-a spus că mă iubeşte, nu se mai însoară cu Mia. Ne-am ţinut de mână. E bine ai prieten din clasa întâia, că nu mai trebuie să cauţi tot restul vieţii. Dar i-am spus că trebuie să mai aşteptăm până la liceu, că atunci o să fim mai mari şi o să avem timp mai mult pentru dragoste. Pe urmă, dacă ne căsătorim trebuie să cumpărăm o casă şi de unde să aibă nişte copii bani de casă? Mai aşteptăm să creştem dar sunt atât de fericită că l-am întâlnit pe Mattew şi am un prieten şi nu sunt niciodată singură în pauză. Azi am mai vorbit şi despre faptul că atunci când o să fim căsătoriţi o să cumpărăm şi un câine şi o să îl îngrijim cu atenţie. Abia aştept. Îmi place de Mattew. Dar cum o să avem noi bani de casă?

(Eu, aiurită)

- Păi creşteţi, învăţaţi bine la şcoală, o să aveţi o profesie…

- Ce e aia profesie?

- Medic, avocat, învăţător….

- Artist. Eu vreau să fiu artist. Dar de unde iau artiştii banii? Vând picturile la muzeu?

- Da, sau scriitorii vând cărţile la edituri.

- Şi primesc bani?

- Da, dacă oamenilor le place cum scriu şi le cumpără cărţile.

- Ahaaaaa. Am înţeles.

Un jet hotărât războiului

Am căsuţa de e-mail plină de diverse prezentări în PowerPoint, care de care mai plină de poveţe, somaţii, peisaje, concluzii şi altele pe care probabil le cunoaşteţi bine. Nu pot să nu dau mai departe această poză care m-a uns pe dezacordul cu războiul de orice fel.

Mie nu îmi place ideea de naţiuni, paşapoarte şi formalităţi vamale. De asta am şi plecat din România când am plecat, în ideea de a deveni un cetăţean care să nu mai fie căutat în straiţă ori de câte ori încalecă vreo frontieră de stat. Amintiţi-vă, era numai anul 2002 când a venit bucata de hârtie cu cod de bare federal care îmi dădea de veste că mult a fost puţin mai este şi plec în America. Procesarea a durat un an şi în 2003 ne-am îmbarcat imbecili în această aventură fără de care nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea. Mă pălmuiesc şi acum când îmi amintesc inima uşoară cu care mi-am clădit oala de supă peste oala de pilaf în valiza numărul trei. Dar vorba lui Mircea, a privi gândeşti că pot, ca întreg Aliotmanul, să se-mpiedice de-un ciot? A nu se citi că îmi pare rău că am venit, îmi pare rău numai pentru câteva neîmpliniri dar poate şi pentru astea am să găsesc leac.

Adică de ce să mă împiedice cineva pe mine, Amalia Niţă, individă de bună credinţă care nu fură şi nu trage clape, să călătoresc? Am simţit prima dată puterea vizei americane în aeroportul din Frankfurt. Ni s-a zâmbit, am fost poftitţi, am fost consideraţi băieţi de treabă, vă amintesc era anul 2003, când Uniunea Europeană era pentru România vis de fecioară care vrea şi banii şi dragostea. Eu am plecat din curiozitate şi da, a intervenit o mică nepotrivire de caracter între mine şi destinaţia mea, eu i-am spus: n-ai arhitectură, decât rară, turnurile tale de oţel mă fac să mă simt o furnică exaltată, suburbia ta pigulită şi goală de viaţă îmi dă stări persistente de panică. Ea mi-a spus: dulceaţo, am (şi) oameni deştepţi, am şcoli, am oportunităţi, vină de ia. I-am spus vin dar mai stau un pic şi am stat mult.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, ştiu şi sunt conştientă de asta, nu sunt din cei care încă mai cred că în România se cumpără batoane de un leu şi că dacă trimiţi acasă o sută de dolari destinatarul intră în moarte clinică de fericire. Acuma mai degrabă te înjură, că ce să facă el cu o sută de dolari, nici pe o măsea valutară nu-i ajunge. 330 de lei? Nişte roşii, un pui, un ciorap cu chilot, o amendă şi un plic de foi de dafin.

M-am bucurat grozav când s-au scos vizele şi românii au putut, în sfâşit să meargă unde vor în bătrâna şi splendida doamnă Europa. E adevărat că au dat năvală prima dată cei mai cu spirit de aventură şi sânge fierbinte şi fuste largi dar ce putem face noi acum. N-am idee. Singura idee pe care o am e că e bine că se circulă liber. Aş vrea să se scoată vizele şi pentru America, aşa ar fi frumos şi normal, oricum am înţeles că acum şi pentru Pământul Făgăduinţei, mă rog, se dau vizele mai uşor. Ideea e că stăteam pe pernă cu analizorul pornit şi pusesem sub lamelă fosta mea dorinţă de emigrare şi cum n-am putut dormi de zumzet am venit pe blog, ca de obicei. A, şi mai vroiam să vă salut, aşa, de joi.

Am de răspuns la două lepşe (leapşă, lepşe, sper să fie corect, dacă nu, vă rog aruncaţi cu varianta bună), una de la to-morrow, alta de la Andutza, am răspunsurile la cuptor, mă iertaţi de întârziere.

Aproxima-v-aş şi n-am cui

cu o avere estimata la 50 - 60 de milioane de dolari

Da’ băga-mi-aş picioarele că oamenii aceştia mă fac să vorbesc urât şi nu-mi stă-n fire, dar cum aproximează ei averile marilor mahări (parcă ar exista şi mahări mici, mahării sunt mahări şi atât, de obicei chiar că şi atât, dar să revenim). Tocmai am citit această aproximare simplă, această tâmpenie unde-am suspinat tâmplă fierbinte lângă 10 milioane de dolari în plus sau în minus. Înţeleg că ăştia nu-şi numără ca şi mine cenţii când mă retrag lângă ghişeul din gară şi socotesc cum să fac să dau cât mai mulţi mărunţi, să se uşureze poşeta şi să şi iasă de-un bilet de tren. Am tot auzit şi eu despre aşa-numitele valuatios când oamenii care ştiu se aşează la un trabuc şi în pauzele de golf respiră greu asupra calculelor activelor unor companii, ca să iasă bine în relationship-ul cu bancherul acela încruntat, dar parcă 10 milioane de dolari e o aproximare prea nesimţiţă.

Păi contează dacă ai 50 de milioane de dolari sau dacă ai 60 de milioane, nu? Pentru că de stimabila biată diferenţă poţi face multe chestii, printre care şi să dai naibii munculiţa şi să te duci să trăieşti puţin, sau poate aşa mi se pare mie. Că în fond nu duci nimic cu tine la nu spunem acum unde. Iar copii când ai deja 50 de milioane de dolari aş zice că se pot juca liniştiţi cu grebla in nisipul din curtea casei din orice capitală europeană. 1 milion de dolari aproximare, primesc, dar 10 milioane mă calcă pe şoşoni. Ar trebui să umblu un pic la partea de prezentare a mea de pe blog şi să scriu Amalia, cu o avere estimată de 'aizeci – 'aptezeci mii de dolari şi pe urmă să se supere altcineva, uite măi la asta cum aproximează, parcă zece mii de dolari ar fi nimic, câte aş putea face eu cu zece mii de dolari. Şi tot aşa, în sus şi în jos. Ce bun e blogul (şi) pentru răcorire, ca un duş. Şi nu costă. Puah, ce m-am săturat să vorbesc despre bani.

Martie, mărţişoare după puteri

Uite aşa a sosit luna martie şi eu aştept vremea caldă care de obicei se dă cu întârzire, la mijlocul lunii mai. În România a fost Mărţişorul, am citit despre coşari şi inimioare şi scăriţe şi frezii şi ghiocei şi lalele şi zambile şi aici m-am oprit din citit pentru că plângeam deja cu zgomot greu. Am mai citit şi despre o servantă cu mărţişoare şi mi-am amintit şi mai bine că şi eu le păstram tot într-o servantă, în sufrageria mamei. Mi-am mai amintit, că aşa e amintirea, ca bulgărele, de un mărţişor galben pe care l-am primit de la cineva în şcoala generală şi pe care, iată, nu l-am uitat nici acum. Nu m-aş mira să îl şi am, o să verific cu prima ocazie.

Ne-am sărbătorit cu o ieşire la restaurantul polonez unde se vorbea din plin şi româneşte. Mi-a mers la inimă orezul cu sos de ciuperci, parcă mă simt tot mai scârbită de carne. Oricum e vreme de post, se apropie Paştele, se apropie, teoretic, primăvara. Azi am colindat imaginar printr-o carte cu oraşele lumii şi mi-a venit un dor mistuitor de un oraş mic cu acoperişuri colorate şi năpădite de flori, cu alei pietruite şi şerpuite, puţin, doar puţin, în pantă. Cel mai adesea visul acesta pare că se potriveşte cu Cehia, dar ce să caut eu în Cehia, să mă iau de gât cu o altă limbă străină, de data asta chiar străină. Dar poate în vacanţă ar merge, cine ştie.

Dar pentru că nu mă pot dezice total de statutul meu de (ceva asemănător în anumite puncte cu o) americancă, o să ies să îmi cumpăr un parfum, uite aşa, de amorul mirosului frumos. Îmi amintesc versurile cântecului „un parfum din ţări franceze se ţinea după ea” şi adevărul e că funcţionează, tratamentul nefericirii cu un parfum funcţionează grozav de bine întotdeauna. Dacă nu mirosim bine acum, când calendarul arată primăvară şi degetul arată iarnă, atunci când?

Omuleţii boemi

Cine ar putea să ştie să ajute şi să înţeleagă un biet suflet care încearcă de zile bune să potrivească poza cu cei doi simpatici care se înţeleg din priviri dar care nu se shrink to fit cu conturul sub nici o formă. I-am lungit, i-am lăţit, i-am micşorat, i-am rugat, i-am luat cu binişorul, i-am luat cu răuşorul şi n-am obţinut nici un fel de rezultat notabil. Numai pe mine m-am găsit în blogosferă cu o potrivire atât de generatoare de insatisfacţii. Eu nu renunţ la omuleţi şi conturul acesta nu renunţă la mine iar răbdarea părţilor implicate şi-a stors ultima picătură. Dacă singura soluţie are ceva de a face cu aşa numitul HTML atunci nu mai există nici o soluţie pentru că mie mi-e frică de el, ca de toate aspectele tehnice ale vieţii, atât de utile dar atât de misterioase.

Omuleţii au şi ei o istorie, sunt bucureşteni de felul lor, trăiţi şi desfătaţi o viaţă la capitală, umblaţi, destupaţi la păreri şi la comentarii. Au locuit aproape de staţia de metrou Grigorescu, într-un bloc proprietate personală de la bun început. Din păcate nu proprietatea mea personală. Eu m-am ales numai cu ei şi i-am îngrijit cu duioşie, i-am şters de praf (nu zilnic, nici săptămânal, dar totuşi), i-am împachetat bine după ce le-am rupt gura cu declaraţia plecăm puţin în America. Ei, bieţii, nu s-au opus, câtă vreme sunt împreună viaţa li se pare trăibilă şi cu un oareşce haz subtil, parcă de la o vreme tot mai subtil. Ieri i-am auzit discutându-mă pe şoptite:

Crezi că nimereşte?

Nu ştiu, uite, încearcă.

Acuma ne-a micşorat prea tare.

Acuma prea ne-a lungit.

Stăpâna asta a noastră pare că nu ştie ce face.

Aşa cum spui, dar e totuşi simpatică sărăcuţa şi mi se pare că ne iubeşte cu adevărat.

Să ceară ajutorul altcuiva dacă nu se descurcă singură.

O ştii, prima dată dă cu capul, apoi cere ajutor.

Poate se mai înţelepţeşte şi ea.

Poate, dar să ştii că mie nu prea îmi dă impresia.

Important e să fim sănătoşi. Vezi că ţi s-a deranjat puţin baticuţul.

Mersi, îndreaptă-ţi şi tu pălăria şi hai să luăm aminte la ziua de azi.

Oooooo!scar

Nu ştiu altele cum sunt, dar în ceremonia Oscar-urilor mie cel mai mult mi-a plăcut momentul în care Sophia Loren i s-a adresat lui Meryl Streep. Deşi reprezintă genuri diferite de regine ale filmului, alăturarea lor în desfăşurătorul marelui show mi-a lăsat un gust de moment istoric. Nemaipomenita Sophia Loren, sofisticata care pe măsură ce trece timpul arată tot mai bine, şi incredibila Meryl Streep, naturala care nu se mai opreşte din nominalizări la Oscar, au fost rostitoarea, respectiv destinatara unuia din cele cinci caracterizări superbe care au fost oferite candidatelor la marele premiu pentru actriţă în rol principal.

Îmi amintesc febrilitatea cu care citeam pe timpuri revista Cinema, nerăbdarea cu care o aşteptam şi cruzimea cu care o ciopârţeam pentru a pune cap la cap istorii şi filmografii ale zânelor de pe marele ecran. Aveam un caiet special în care adunam datele, socoteam, îmbogăţeam şi aşterneam cu stiloul poveşti despre actriţe. Nu m-au pasionat niciodată prea mult actorii, am rămas fidelă actriţelor. De aceea mă gândesc de ce se acordă prima dată premiul pentru cea mai bună actriţă şi apoi pentru cel mai bun actor, ştiindu-se că se merge în ordinea inversă a importanţei.

Am umplut atunci un caiet cu poze şi texte despre actriţe şi la final mi s-a părut că nu arată suficient de bine aşa că l-am rupt şi pe acesta şi am pornit altul pe râu în jos, altul mai mare şi mai frumos, de data asta în format de caiet studenţesc. Ştiu că aveam acolo pe Marlene Dietrich, Marilyn Monroe, Vivian Leigh, Meryl Streep, Sophia Loren şi multe, multe altele, încă am caietul cu pricina conservat în biblioteca mamei mele. Abia aştept să îl revăd.

Ce mi-a mai plăcut la Oscar

- Anne Hathaway, înalta de 26 de ani, născută în Brooklyn din mamă actriţă
- că Danny Boyle a câştigat Oscar-ul pentru cel mai bun regizor cu acest atotputernic Slumdog Millionaire
- rochia albastru închis a Freidei Pinto, actriţei indiană din Slumdog Millionaire
- că am apucat să văd, ca niciodată, şi intrările actorilor pe mocheta sau unii îi spun carpeta roşie
- că l-au arătat un pic pe Valentino care a declarat că e acolo ca spectator
- că Meryl Streep a venit şi a stat în primul rând cu una din fetele ei
- cortina de cristale
- momentele de musical şi de dans indian
- că la final echipa lui Slumdog a luat în primire complet scena.

Gata, acum că s-a dus Oscar-ul poate să vină liniştită primăvara.

Chicago Auto Show 2009

Lume multă şi maşini strălucitoare. Făcând o comparaţie, mi-aş dori să fiu maşină la autoshow şi iubitul meu să fie om de intervenţie, pregătit în orice secundă să îmi lustruiască pata oricărui mic capriciu.

Auzisem că s-a tăiat panglica sau cum s-o proceda aici la Auto Show şi am declarat într-o doară că vom ajunge şi noi. Mai fusesem o dată, acum doi ani. Atunci a fost într-adevăr impresionant, în parte datorită faptului că neam de neam de neamul nostru nu mai văzuse şi trântise atâtea uşi de maşini scumpe. Cred că am urcat în toate mărcile care ne-au populat până atunci imaginaţia, în faţă, în spate, şi parţial în portbagaj.

Anul acesta am acţionat mai potolit, mai plini de noi, adică nu ne mai impresionează chiar orice Audi sau Mercedes. Unde mai pui că acum doi ani am încălecat şi o motocicletă, faptă probabil contrabalansată în acest an de urcarea într-un Smart. Din Smart am ieşit bodogănind că nu pot să-mi ceară pe o telecabinuţă 18.000 de dolari când cu 16.000 îmi pot lua teoretic un Nissan Altima roşu.

Târgul sau Show-ul era foarte aglomerat, la fel şi parcarea. Ştiind de acum doi ani că înăuntru era foarte cald, de data asta m-am echipat numai cu tricou şi geacă de blugi, nemaifiind dispusă să-mi târâi după mine cojocul de piele nenaturală prin toate bijuteriile industriei auto. Am găsit parcare departe şi am mers pe jos exact cât a fost necesar să îmi treacă câteva chefuri pe care nu le numesc aici, inclusiv cheful de Auto Show.

Dar înăuntru era numai potrivit de cald şi bine, zici că au proiectat clima pentru geaca mea de blugi. Am vizitat numai o jumătate de expoziţie, cred că partea stângă. M-au atras ca de obicei maşinile navy-blue şi cele roşii. Am participat la Ford la o tombolă unde se putea câştiga un pinguin foarte mare de pluş şi ne-am ales cu biscuiţei cu sigla Ford, destul de gustoşi. Am văzut motoare din care eu nu am înţeles nimic dar la care soţul meu se uita cum mă uit eu unde se vând parfumuri. Privire umedă, muşchii mimicii la turaţie maximă, uimire, dorinţă, pistoane/vaporisator spray, poftă, mângâieri.

Într-un Chrysler (cred) m-am luptat cu un copiluţ care striga la mine să dau înapoi sonorul la filmul care rula pe dvd playerul din spate, iar eu insistam, cuibărită în scaunul de piele bej din dreapta faţă, să îl ignor şi să îmi continui reveria indusă de Here I am, if you send me an angel, here I am, in the land of the raising star al lui Scorpions. Aceeaşi maşină oferea posibilitatea să roteşti al doilea rând de scaune şi în felul ăsta cei de pe al doilea rând şi al treilea rând să stea faţă în faţă ca la cofetărie, la mijloc existând şi o măsuţă să-ţi pui sandvişul cumpărat de la KFC-ul de la marginea drumului şi butelca de sodă aproape caustică.

După un atât de pronunţat efort vizitaţional am simţit şi noi urme de foame şi m-am necinstit cu un churros, un fel de langoşă în formă de băţ lung, cam cât antebraţul, cu un preţ aşişderea. Am sosit acasă şi cum am consumat aproape toată ziua pe baricadele celor mai evoluate tehnologii am zis să o sfârşim mai simplu, cu o pizza fierbinte.

Nu ştiu industria auto ce simte, dar eu simt o mare mulţumire sufletească pentru că am constatat că am evoluat în gusturi şi mentalităţi. Acum doi am stat de zeci de ori la cozile la care Toyota oferea plase de plastic şi parcă îmi ieşisem din minţi, nu mai plecam. Duminica asta am stat o singură dată la rândul unde m-am ales cu o plasă din nu ştiu ce, dar oricum roşie, arătoasă şi reciclabilă. Asta înseamnă că: 1) Toyota a înţeles importanţa conservării mediului şi 2) eu am înţeles că nu trebuie să duc acasă toate plasele gratuite de la nici o expoziţie.

Acestea fiind spuse, las să vorbească bliţurile, caii putere şi periile de lustruit ale indivizilor strecuraţi în salopetele cu inscripţia Chicago Auto Show 2009. Şi încă două detalii: parcare 17 dolari, intrare 10 dolari de căciulă adultă şi gratis pentru căciuliţele până la 6 ani, dragele de ele.

Dior? Nu, motor.

Domnia sa

Domnia mea

Broscuţă oacheşă

Aşa arăta oraşul când am ieşit de la manifestare

Trist, trist, trist

Eram în maşină acum seara, veneam dintr-o vizită foarte plăcută. Mi-a sunat telefonul şi o prietenă mi-a spus o poveste îngrozitoare. E vorba de o fată care avea 33 de ani şi se numeşte Laura. Eu nu am cunoscut-o dar asta chiar nu are importanţă acum. Am înţeles că a venit aici în America, la Chicago, s-a îmbolnăvit şi a murit. Acum a venit mama ei aici şi vroia să îi incinereze trupul şi o ducă aşa înapoi în România. Am înţeles că preotul ortodox nu a fost de acord cu aşa ceva şi a spus că trebuie îngropată, altfel nu i se fac slujbele care trebuie să se facă, după o rânduială pe care nu o cunosc şi în consecinţă nu o comentez. Înmormântarea costă 8000 de dolari şi se încearcă strângerea banilor pe care familia nu îi are. Banii se pot dona la Biserica Ortodoxă Constantin şi Elena de pe 5410 N. Newland Ave., Chicago, IL, la intersecţia Higgins cu Newland. Nu există o sumă care să se doneze, fiecare dă cât se poate. Am înţeles că se pot dona bani duminica viitoare la slujbă, atât a aflat şi prietena mea.

Dragii mei, uitaţi acum am găsit aici linkul despre Laura.

Scrisoare din Statele Bushite

Dragă mamă, eu sunt fine thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira, am început scrisoarea pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori intri tu pe messenger. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai speria. Nu, am ce să mănânc, aici nu se pune aşa problema. Am şi ce să beau dar nu am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum de câteva luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu cum e, stau numai pe scaun, la birou, apoi sar în maşină, apoi sar pe taburetul din bucătărie, apoi încalec sofaua. Da, muncesc 8 ore jumate, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Adică sunt şi zile în care fac sport. Ştiu. Ai dreptate. Bine, încerc. M-am despărţit de Andrew, el vrea să se întoarcă în North Carolina şi eu acolo nu mă duc. Nu, n-am nimic cu North Carolina, dar m-am obişnuit aici şi nu mă mut, uite aşa. O să cunosc pe altcineva, nu cred că asta e o problemă.

Dina o să vină acasă, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Corina. Dina găsea casele şi Corina cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau vroiau casă. Corina ştia pe cineva la o asociaţie din asta de finance, avea un prieten acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Acum a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. El însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Corina se descurcă, acum face cursuri de masaj. E foarte adaptabilă. Eu într-un fel o admir. Oricum are bani puşi bine, din comisioane. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Dan e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră acreditivele la Mumbai. Gina lucrează, nu pot să îmi închipui cum merge buticul acela de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi îţi mai scriu. Bine, îţi scriu mesaje lungi, somn uşor.

Get updated week-end now

Anul trecut când am fost la cursul de psihologie şi am terminat de studiat capitolul dedicat principalelor tulburări nervoase, profesoara ne-a pus în vedere să nu încercăm să ne diagnosticăm prietenii, vecinii şi părinţii numai pe baza a ceea ce am învăţat în capitolul respectiv. La fel vă rog şi eu acum să nu mă diagnosticaţi numai pe baza răspunsurilor de la leapşa precedentă, deşi ele sunt absolut sincere, aşa cum am precizat. Dar, ehei, câte complexităţi mai trebuie luate în calcul pentru a lipi o etichetă viabilă de dosul unei individe.

Mă uitam azi la calculatorul la care scriam acest post şi din când în când apărea un pătrăţel care insista să afle dacă eu vreau să 1) get updated protection now sau 2) continue what you are doing.

Ia uite, mi-am zis în eşarfă, până şi maşinăria asta ştie că am nevoie de câteva firimituri de update protection. Dar ca o bleagă am bifat mereu din maus continue what you are doing. Am zis că poate la get update protection procesul durează mai mult, trebuie să completez cine ştie câte câmpuri, mă pune să îmi fac cont, îmi trimite e-mail de validare, apoi mă ţine minte şi îmi furnizează zilnic mesaje cu ataşamente de bancuri lungi şi slide-show-ri interminabile. Aşa că am rămas în ograda mea, mai ales că e şi vineri.

Aşadar continui ceea ce I am doing (bif, bif, cec, cec) dar măcar bine că azi e soare, pe lângă faptul că e vineri. În week-end-ul acesta – care pe timpuri se numea sfârşit de săptămână (asta era pe vremea Albumului Duminical) – mergem la bibliotecă, la cumpărături (mi s-a făcut de miel) şi eu merg la un baby shower. Apoi poate ajungem şi noi la oraş. Mi-e dor de Michigan Avenue, de bulevardul acesta mereu mi-e dor. De fapt el reprezintă ceea ce credeam eu că este America. Mai mi-e dor şi de Magheru şi de Piaţa Romană şi de Drumul Taberei dar o să le rezolvăm şi pe acestea într-o zi.

Ştiam că nu e înţelept să umblu la capacul de canal al dorului, că se face presiune şi izbucnesc alte capete de hidră. Îmi amintesc de centrul Sibiului, de dealurile Devei, de tarabele orăşeneşti gemând sub ziare, de drumul de cinci minute dintre mine şi părinţi. Dar mai bine să nu mă mai mâcâi şi să-mi amintesc că începe Chicago Auto Show-ul şi acolo mă pot simţi vipă şi decapotabilă, dacă vreau.

Leapşa - răspunsuri întârziate şi sincere

În seara asta nu se pune problema să dorm până nu răspund la leapşa de la mikidos. Aşadar să luăm o guriţă de Nutella şi să ne tragem sub nas oglinda în care vor apărea răspunsuri la întrebări grele.

Ce îti place sa faci atât de mult încât ai plati pentru asta?
Ce să mai, îmi place să scriu. Să fiu în curtea cuvintelor, as opposed cu să fiu în ţarcul numerelor.

Daca ai afla azi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Aş pleca acasă definitiv, cel mai târziu la finalul săptămânii viitoare. Acum încă o mai lălăi fără nici un motiv.

Daca ai câstiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Ba ferească bunul şi dreptul Dumnezeu. N-aş continua. Mi-aş lua un apartament cu două camere la Bucureşti şi m-aş duce glonţ la facultatea de jurnalism sau la cea de filologie, aş mânca puţin şi sănătos şi aş folosi purcoiul de bani pentru învăţătură, călătorii (încep cu Praga) şi rochiţe cu buburuze şi fluturaşi pentru Adelina.

Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar din tara?
La 49, ah.
Extraordinara scriitoare română care a fost cinci ani minusculă contabilă americană.
Ce v-a determinat să reveniţi acasă? Simţeam că nu aparţin acolo.
Dar regretaţi că aţi stat atât de mult departe de ţară? Nu regret, de acolo mi-am adus vagonul de cărţi şi tot acolo am găsit ideile pentru volumul meu de debut “Poveşti cu muritoare”. Cred că au pus ceva în Nutella.

Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerera?
Să nu ne lungim inutil. Ei nu i-ar fi plăcut.

Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Varianta 1
Aici zace-un oarecare
Ce-a luptat ca un erou
Şi-a murit de supărare
Că n-a fost şef de birou.
(epigrama nu imi apartine).

Varianta 2
Amalia, născută cam din greşeală, crescută din dragoste, emigrată din curiozitate, fericită din întoarcere, realizată din întâmplare, împrietenită din obicei.

Când erai mica ce le raspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?
Le răspundeam vreau să mă fac tovarăşa Cămărăşan (învăţătoarea mea care îmi era zînă), dentistă, poliţistă, actriţă. Că doar nu vroiaţi să le spun vreau să mă fac om de communication şi relaţii media pe vremea aceea, nu?

Ce ai face, daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Aş pilota un avion.

Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Era super. Uneori seara o păcăleam şi mai furam o prăjitură. Ne ţinea în braţe strâns, ne mirosea, ne gâdila. Povestea cu noi de toate. Despre şcoală, despre prieteni, despre bani, despre dragoste, despre sex, despre America, despre prietenele ei interesante şi nărăvaşe pe care le-a cunoscut pe blog.

Daca ai putea acum sa te proiectezi în viitor, în ultima zi a vietii tale si sa îti iei un interviu, care sunt alea 3 întrebari pe care ti le-ai adresa?
1. Mă, tu ai răspuns în 2009 la leapşa Mihaelei?
2. Ai reuşit să fentezi ultima întrebare?
3. Şi dacă nu, de ce?

***

Şi pentru că în timp ce (nu) răspundeam la ultima întrebare m-am prins că leapşa în principiu trebuie dată mai departe, o pun pe umerii frumoşi ai anutzei şi ai mihaelei iacob, colegele mele chicago-uane.

Sari-urile si pofta de culori

Când am sosit în America am campat foarte, dar foarte, aproape de intersecţia străzilor Western şi Devon. Cunoscătorii ştiu că acolo e inima cartierului indian iar pe cei care din motive independente de ei nu sunt în posesia acestei informaţii îi lămuresc acum. Aşa a fost, aşa s-a nimerit. La un moment dat mă întrebam dacă am ajuns în Chicago sau la Mumbai. Eu am fost mereu stresată să nu cad pe capul cuiva, să nu, în sfârşit, stresuri diverse şi am făcut năzbâtia de a închiria apartament fără să îl fi văzut. Dar orice jumătate rea are şi o jumătate bună şi deşi n-am locuit foarte mult în zona respectivă (zonă care e frumoasă şi urâtă, pitorească şi murdară) unul dintre lucrurile care mi-au plăcut şi care m-au impresionat sunt magazinele cu veşminte indiene.

Acum de câteva zile îmi era dor de culorile lor, sunt sătulă de cărămiziu – căcăniul şi ştersăliul suburbiei. Sâmbătă am ajuns în vizită la câteva magazine indiene de pe strada Devon şi i-am rugat să mă lase să fac nişte poze, ceea ce au acceptat bucuroşi. Între noi şi tot internetul fie vorba, strada Devon se pronunţă cumva Divăn iar pe neaoşeşte de-a dreptul Divan.

Îmi place de nu mai pot să mă uit la sari-uri, deşi evident că n-am îmbrăcat unul în viaţa mea. Dar sunt aşa de colorate, de vesele, de ornate, de altfel, că merită un răgaz de admiraţie. În primul magazin în care am intrat preţul unui exponat era destul de interesant, 499 de dolari.

Parcă cel şi cel mai mult îmi plac acum astea roşii.

Acesta este sari-ul de 499 de dolari.

Sunt datoare cu răspunsul la leapşa de la Mikidos. Vine, e la copt :), să îl scot până nu se arde.

We have a dream

Nu se putea să nu se întâmple. În condiţiile în care toate ştirile, toate radiourile, toate căsuţele de e-mail, toate librăriile, toate speranţele, toate democraţiile sunt inundate cu figura interesantă a lui Obama, nu se putea să nu îl visez şi eu. Prima dată s-a întâmplat acum câteva nopţi când mi-a apărut într-un cerc de persoane care discutau pe ceea ce părea a fi coridorul unei şcoli generale din România. Clasele erau în stânga, geamurile în dreapta şi noi stâteam şi îl ascultam iar eu îi urmăream şi mişcările mâinilor. Îmi amintesc figura lui serioasă, preocupată. Cred că încercam să găsim soluţii la ceva dar nu mai ştiu la ce.

Am zis că a fost prea scurt visul ca să îl povestesc pe blog dar noaptea trecută s-a întâmplat iar. De fapt s-a întâmplat mai spre dimineaţă, când am deschis geamul să intre un pic de aer din acesta de primăvară, ivit de nu se ştie unde, pentru nu se ştie cât timp. Aşadar al doilea vis cuprindea de-a dreptul o ceremonie în care aveam şi eu un rol. Trebuia să ţin un mic discurs şi toată lumea insista că nu e greu şi o ţineau una şi bună că aş mai fi rostit acel tip de discurs şi acum patru ani. Am încercat să le explic că n-am participat acum patru ani la nicio ceremonie, dar ei nu au ţinut cont de asta şi au zis că sunt siguri că eu ştiu ce am de spus. Era un gen de ceremonie de investitură, dar nu ceremonia mare pe care a văzut-o toată lumea, una mai mică.

Nu mi-a trecut prin capul adormit să le spun că acum patru ani n-a fost nici o investitură că doar a plecat şi a venit tot Bush. Alergam prin nişte săli cu parchet care dădeau din una în alta. Am găsit-o şi pe Michelle care stătea la o masă, cam cum stau doamnele profesoare când aşteaptă să le vină rândul să anunţe premiile clasei la care sunt diriginte, la serbarea de final de an şcolar. Michelle se uita pe nişte hârtii şi m-a încurajat cu discursul. Era şi ea foarte serioasă. Am încercat să îi explic că nu am mai participat la o damn ceremonie din asta dar apoi am tăcut şi am decis că scot eu ceva odată ajunsă cu buza la microfon, singura rezervă era că nu scriu nimic dinainte pe hârtie şi o să vorbesc spontan.

Sper să fie de vreun bun augur visul ăsta prezidenţial, la fel ca şi primăvara bruscă declanşată odată cu el. Închei cu remarca ba Obama-i mama şi nu pot să nu remarc cât de încurcate sunt căile neuronale ale Domnului. Somn uşor, vise plăcute, discurs uşor şi săli pline.

Să rătăcim prin mall cu sacul gol

Şalala-la, life goes on. Încă mă urmăreşte refrenul acesta auzit în magazinul unde m-am dus cu gând să cumpăr ceva pentru mama. Am hotărât să mă pregătesc din vreme căci anul acesta trebuie să ajung în România. Ruşine să îmi fie şi îmi e dar n-am mai fost acolo de doi ani. Iar de când s-au desfiinţat emisiunile care te duc acasă moca dacă plângi nu mai am altă variantă decât să strâng bani la ciorapul de bumbac şi să întreb pe ici pe colo de bilete de avion. Nu duc în ţară multe cadouri pentru că între timp cei de acolo au ajuns mai bogaţi decât mine, găsesc şi ei de toate, am auzit că există şi reduceri de preţ adevărate şi vânzătorii tind pe alocuri să fie mai omenoşi cu tine. Abia aştept să-i văd şi eu la faţă şi să-i aud la glas. Îmi amintesc acum doi ani când am fost şi am vrut să târguim un telefon şi fătuca de la Ulpia (Shopping Center) a spus că nu putem perfecta tranzacţia că ea nu îşi găseşte facturile.

Am un chef nebun să o şterg din Chicago, să mă tot duc. Dar pentru că deocamdată nu am stabilit un plan de călătorie, mai rătăcesc prin magazine, pe jumătate necăjită că n-am găsit nimic de cumpărat şi pe jumătate fericită din acelaşi motiv. Îmi amintesc de povestea Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop şi cam aşa sunt şi eu acum în relaţia cu magazinele. Unde mai pui că tot stând pe gânduri m-am trezit cu sfântul Valentin pe mine, într-un vis în care el mă trăgea de urechi şi mă făcea atentă că vine. Să vină, nu cred că îl bag în seamă. Sunt ocupată cu măcinatul revoltei că deja în multe stabilimente comerciale au apărut iepuraşi şi ouşoare pentru Paşti. Asta combinat cu faptul că la mine la servici mai am la geam decoraţiile de Crăciun îmi creează un plăcut sentiment că nu se ştie exact în ce anotimp suntem.

Am început după amiaza cu o salată la Pizza Hut şi mi-am amintit când lucram în Bucureşti şi se deschiseseră primele Pizze Hut, ce mare lucru îmi părea. Ca să nu mai pomenim că la McDonalds nu m-au primit nici ca spălător de buzi trainee şi ce-am mai suferit. Îmi intrase în cap că trebuie să lucrez într-o corporaţie şi să îmi permit gogoşi de la Dunkin Donuts. Iar acuma când primesc gogoşile ca trataţie pentru fidelitate, le stochez politicos şi le fac vânt pe şest, nu de alta, dar mie gogoşile de la Dunkin Donuts îmi încleiază esofagul. Nimic nu e ceea ce părea. Acuma dacă nu m-am supravegheat şi am căzut din nou în lada amintirilor nu pot omite nici speranţele care mă însufleţeau când mergeam lunar la McDonalds-ul din Deva şi mă gândeam că dacă tot Occidentul e aşa frumos şi curat ca acolo, atunci ştiu pe ce drum să o iau.

Aşadar n-am găsit nimic care să mă împingă la gesturi necugetate, la cheltuieli neprevăzute. N-am găst nici ceea ce căutam, o bluză pentru mama. Ferească bunul Dumnezeu să plec la magazin cu gândul clar ce vreau să cumpăr. Străbat milele şi kilometrii degeaba, transpir, mă doare capul, mă strâng botinele, îmi vine să-mi pun haina la gunoi că îmi rupe mâinile şi tot nu găsesc ce caut. Dar ia trimite-mă aşa, să mă casc prosteşte la rafturi, fără nici o treabă, şi imediat îmi sar în ochi lucruri fără de care nu mai pot să trăiesc. Aşa am păţit cu pălăria mea cu trandafir, cu poşetele, cu pantofii. Azi însă am avut o recoltă foarte slabă şi am început să mă bănuiesc pe mine însumi că fac economii fără să ştiu, căci toată lumea spune că în jurul nostru s-ar desfăşura o criză. Dar despre asta altădată, căci nu merită să ne amărâm acum, la început însorit de week-end.

Prietenoasă şi n-am cui/Prietenoasă codrului

Soare, frumos, orele trecute de 3 după-amiaza. Copiii au izbucnit coloraţi şi gureşi din şcoală. Mergem alături, la topogan, să mai petrecem un sfert de oră în aer liber. Adelina se distrează nemaipomenit. Împinge cu încă o ştrengăriţă o terţă fetiţă de fund, în sus pe topogan, în sens evident invers acelor de ceasornic şi logicii inventatorului de platforme inclinate pentru copii. Eu mă plimb, măsor perimetrul de joacă cu pas melancolic, ca de fiecare dată. Trag cu urechea la abundenţa conversaţiilor în poloneză şi savurez un pic asemănarea cu frecuşul de consoane caracteristic magazinului alimentar, păstorit, se înţelege, tot în graiul Varşoviei. Stau pe o bancă, trag cu urechea la mărturisirea unui mame joviale că a fost foarte bine în vacanţă, a fost cu copilul în ţara de baştină. O femeie locală de la noi din suburbie o întreabă dacă se bucură că s-a întors înapoi aici şi poloneza e scuturată de un damf de sinceritate şi clatină capul a so so. Dau şi eu din cap şi zâmbesc în semn de recunoaştere a faptului că deşi nu particip la discuţie, le ofer totuşi toată simpatia mea de care nu au nevoie.

Am aşa un fior de longing după graiul natal. Nu mă îngrijorează pentru că eu şi cu longingul suntem practic fraţi de cruce, el fiindu-mi sora pe care am comandat-o insistent dar nu am primit-o niciodată. Şi brusc tresar din introspecţia asta fără noroc pentru că aud, ceruri, aud vorbă românească. Pe banca din dreapta mea a răsărit o doamnă pe care eu mă grăbesc să o categorisesc drept bunică sosită din România în superbul scop de a-şi griji nepoţii duşi în cea Americă. Mă zgâlţâi de bucurie, apoi încerc din greu să mă liniştesc şi mă pregătesc de esenţiala mărturisire, că şi eu tot sunt de acolo. Deja în capul meu se derulează un scenariu care conţine inclusiv înţelegerea din priviri, fără cuvinte, încuviinţări totale, mirări abisale că vedem lucrurile la fel. Iau o gură de apă plată şi spun bună ziua. Vaaaai, doamna se bucură şi ea, iau loc şi ne lansăm în ale noastre. Îmi povesteşte câte în lună şi în stele, e o femeie simpatică şi nu, nu e bunică aterizată aici ieri, e stabilită pe prezentele meleaguri de ani buni (circa douăzeci). În şapte minute am îngurgitat sumarul tuturor copiilor, nepoţilor, care se descurcă, care nu se descurcă, care se descurcă foarte bine, care nu se descurcă şi nu îi suportă pe ăia care se descurcă.

Mie îmi place să povestesc şi femeia are o energie deosebită, o bluză roz şi o poftă conversaţională care mă unge pe dorul de â din a. Îi spun şi eu despre mine una-alta, raportez că n-am fraţi, n-am surori, părinţii mi-s în România, deţin un imobil nemobilat acolo, am făcut facultatea la Cluj, am vagabonţit şi prin Bucureşti (şi poate aş mai face-o dacă chiar ar fi să fie), aici stau în chirie, am un singur copil, copilul e născut în România. Singura sincopă conversaţională este întrebarea ei dacă sunt credincioasă, îi spun că sunt şi îmi mărturisesc religia dar aceasta se dovedeşte a fi alta decât cea la care ar fi vrut ea să ajungem. Trecem hopul şi ne vărsăm mai departe vieţile de parcă am fi colege de compartiment într-un tren accelerat, la clasa a doua. Eu aflu în ce culori şi-a pentuit utima data dormitoarele, ea află când am fost cel mai recent în România (2007). Impresia mea că ne înţelegem de minune persistă.

Apoi vine Adelina şi îi spun că trebuie să ne pregătim de plecare. Doamna îmi spune ce drăguţă a Adelina şi ce prietenoasă, nu ca mine. Ne salutăm şi o las singură cu planurile ei de redecorare a camerei care nu i-a ieşit bine că n-a prins cum trebuie vopseaua. Iau fata şi plecăm împreună gata răsconversate la treburile noastre obişnuite de după-amiază.

La mulţi birthday!

22 ianuarie. E ziua mea. A treişpatra. Îmi doresc din suflet să cresc mare, să fiu sănătoasă şi fericită, să aduc numai bucurii părinţilor şi copiilor, să iau note bune la şcoala pe care am de gând să o încep imediat ce mă lămuresc ce mi se potriveşte cel mai bine. Îmi doresc să îmi găsesc locul potrivit că momentul potrivit cred că a trecut, îmi doresc să vizitez din nou New York-ul şi să nu mă mai enervez excesiv când îmi amintesc că cineva nu a vrut să ne mutăm mai spre est. Îmi doresc să îi pot păstra pe cei care au bunătatea neînţeleasă de a trece pe aici.

Cadoul mi l-am primit deja, a fost apariţia unui eseu despre dragoste şi haine în revista sufletului meu, Tango, numărul ianuarie-februarie 2009.

La mulţi ani, nouă tuturor!

Impresii

Ţi-am promis de mult că îti povestesc unde am ajuns. Printre maşini. Locuiesc printre multe maşini. Traversez podul peste autostradă, ţin mâna streaşină la ochi (unde altundeva, în fond?) şi văd maşini. Două milioane de stopuri roşii se duc pe trei benzi, două milioane de faruri albe vin pe (alte) trei benzi. M-aş ascunde undeva dar toate găurile de şarpe sânt epuizate şi transformate în maşini. Multe (de tot), pătrăţoase, cu fundul lat, cu botul mare, se scurg la nesfârşit din robinetul orizontului.

Într-o zi m-am căţărat şi eu într-un jeep. De fapt în două. Primul a fost argintiu şi l-am privit veselă, invadată de sentiment incontrolabil de importanţă. Din cauza asta la urcare m-am lovit în moalele capului. Ne pregăteam să mergem la un restaurant indian, să luăm masa acolo. La dracu, le-am zis. Duceţi-mă acasă că mă doare capul.

A doua oară m-am urcat într-unul şi mai luxos. Aşa de luxos că înconjuram Europa de banii respectivi. Negru. Asta n-am înteles, de ce l-au luat negru. Orişicum, m-am urcat în el iarna, cu mari precauţii. Mi-am aranjat părul cu vârful degetelor, pentru că în jeep nu te poţi urca oricum. Mi-am scuturat cizmele de toată zăpada şi mi-aş fi scuturat şi tălpile de tot dacă nu mi-ar fi fost ruşine să urc în şosete. Am analizat dacă am arătat cantitatea cuvenită de respect şi când am apreciat că da, am arătat-o, mi-am încleştat mâna stângă pe mânerul de pe bord. Cu dreapta mi-am tras toate plasele după mine. Am aterizat cu toţii în scaun: eu, capul meu nerănit (sau cine ştie), cizmele, plasele. Dar ce scaun! Încălzit şi de piele. Animalele? Care animale? Ce sânt animalele? Poftim? A, animalele de pe care se ia pielea. La asta nu m-am gândit. Lasă că ne gândim mâine.

În ultima vreme citesc. Îhî, mârâi când mă deranjează cineva. Mami, tu tot timpul citeşti, îmi spune Ada. Citesc mamă, că poate pricep şi eu ceva, cine ştie. Unora li s-a întâmplat. Bine, nu există garanţii. Cititul e a treia etapă a vieţii mele aici. În prima etapă mi-am cumpărat haine. În a doua parfumuri. Pe urmă am dat peste cărţi. Mereu apar altele care îmi plac. Această plăcere îmi cere să o declar permanentă. Dar cu cărţi sau fără, tot am o mare problemă. Una esenţială, structurală. Abisală. Sânt prea blândă.

De câteva zile mă bate un gând îngrozitor de apetisant. Să devin a dracului. Ca şi stăpâna lui Zdreanţă (cel cu ochii de faianţă). Practic n-am de ales. Am cântărit, am comparat, am evaluat. N-am nici o şansă altfel. Am elaborat chiar şi o matrice şi m-am poziţionat în ea. Căci ce e o decizie serioasă fără o matrice pe măsură? Iluzie. Nu, matricea e esenţială. Pe orizontală am două categorii: deştepţi şi tâmpiţi, iar pe verticală tot două: tari şi moi. Ca şi când fierbi ouăle. Scopul acestui demers este să sar gardul de la tâmpiţi şi moi direct la deştepţi şi tari. Pândesc să nu observe nimeni, încalec gardul şi rămân acolo, lovită de nehotărâre: să merg înainte sau să merg înapoi? Sau să stau pe loc? Oricum pe gardul ăsta nu mai pot sta multă vreme.




Lămurie suplimentară: mi-au dispărut bunătate de butoane din bara de editare. Sunt sigură că ele există undeva, nimic nu se pierde, numai se ascunde. Dar unde sunt şi cum să le aduc înapoi n-am idee.

Cântecul lui Ulysse

De mult vroiam să am aici cântecul preferat, cântecul lui Ulysse. Îl dedic tuturor celor care s-au întors pe mare... Orice ar fi această mare, căci pentru fiecare poate fi altceva...

Prima amintire

M-am gândit să vă întreb despre prima amintire cu voi. Prima poveste, prima întâmplare, prima trântă, prima amintire care vă are ca protagonişti. Acum mi-au crescut coarne, îmi închipui că am dreptul să iau lumea la întrebări, că am dreptul să o provoc. Coarnele vor cădea, sunt temporare.

La mine s-a întâmplat în seara cutremurului din 1977. Eram cu mama la televizor, pe o canapea, şi tata aţipise tot pe o canapea, mai mică. Pe când nu se inventaseră la noi livingurile, spărturile în pereţi, spoturile, bucătăriile americane şi tot restul cârdului de îmbunătăţiri (era să zic funciare, din obişnuinţă), pe când existau numai camera mică şi camera mare, eram cu mama şi ne uitam la un film. O chinuiam obligând-o să-mi citească cu voce tare subtitrarea. Aveam doi ani. O chinuiam cam la fel cum mă chinuie acum pe mine Adelina. Dar mama mă răbda cu acelaşi drag cu care o rabd eu acum pe Adelina, cu aceeaşi dorinţă de a-mi da tot, cu aceeaşi înţelegere maternă de neînţeles.

La un moment dat însă mama m-a rugat să nu mai bat din picioare. M-am supărat tare, m-am simţit nedreptăţită, bănuită pe degeaba. Nu băteam deloc din picioare, pentru că eram foarte ocupată cu filmul. E adevărat, nu-mi amintesc ce film era. Bine că nu-mi amintesc, că ar fi fost o dovadă prea uriaşă de inteligenţă. Nu dau din picioare am scâncit dintre iţele intrigii filmului străin. Nici nu mă mişc. Mama s-a neliniştit, a devenit atentă. E cutremur. Trezeşte-te dragă, trezeşte-te, e cutremur, l-a dezaţipit repede şi pe tata. E cutremur.

Nu îmi amintesc fiecare mişcare. Dar puţin mai târziu suntem pe scări şi toată lumea insistă să îmi explice din nou că la cutremur nu se coboară cu liftul. Stăteam la etajul cinci, într-un bloc turn. Se auzeau poveşti despre scări care se pot prăbuşi. Nu-mi amintesc toată coborârea, numai plecarea de la noi de la etaj. E curios, dar e adevărat. Apoi suntem în faţa blocului, în mijlocul vecinilor, e seară/noapte, nu ştiu cum e afară, dar nu cred că e frig. Nu te speria, uneori şi pământul se plictiseşte să stea pe loc şi se mişcă, îmi precizează tata. Nu e nimic. Nu te speria. Am pe cap un batic mare şi foarte subţire, într-o combinaţie de contururi geometrice neregulate, grena, albe şi negre. Asta îmi amintesc. Nu mai ştiu nimic despre aşteptare sau despre revenirea în casă. Dar asta mi-e prima amintire conştientă.

Aripa tânără

Aplecată asupra chiuvetei înspumate, mi-au trecut prin aşteptări câteva aripioare de pui, dulci şi picante, in cocteil, ca să stea sufletul stomacului în balanţă. Ghinionul jucăuş a făcut ca la ora poftei mele să nu existe aripioare în stocul alimentării americane de unde mă mai aprovizionez cu lucruri interzise. Ziua a trecut dar pofta nu. În seara următoare am vizitat din nou aceeaşi alimentară. Şi am înţeles cum poate deveni o fostă elevă care aducea pe vremuri acasă coroniţe leu înnebunit. La raion era lume puţină şi se împărţeau numere de ordine, ca să cumpărăm civilizat, nu aleator şi cu bonusuri de coate încasate pe sub sacou. Am luat număr (40) şi am apreciat absolut fericită că în cinci-şapte minute plec de acolo, şi eu şi aripioarele calde.

La strigătură s-a prezentat numărul 34, o doamnă simpăticuţă, cu părul scurt şi cu un laibăr de fâş peste şale. S-a uitat în jur, i-am zâmbit cu toţii, ne-a zâmbit şi ea, apoi noi ne-am zâmbit din nou între noi. Nici nu prea aveam ce altceva să facem, decât să ne scufundăm interesul în şuncile şi brânzele şi rotisăraiele expune în galantare. După sesiunea iniţială de zâmbete ne-am retras fiecare privirile printre bunătăţurile poftite prin geam, după care ne-am mai zâmbit încă o dată unii altora. Doamna 34 încărca în coş salamuri peste salamuri, cântărite în tranşe de câte 1 pound (cam jumătate de kilogram). Apoi a dorit altceva, tot feliat, desigur. Tot mult, tâmpitor de mult. Apoi a poftit la brânză. Dar dacă duodenul ei ştia de care şuncă vrea, nu acelaşi lucru se putea consemna şi despre brânză. Aşadar a cerut să guste în jur de cinci sortimente. A gustat şi a persistat în nehotărâre. Vânzătoarea, amabilă până peste marginea de sus a fişei postului, i-a mai recomandat să încerce încă trei sortimente. A încercat şi din cele opt sortimente gustate a ales trei să le ia acasă. Feliate, cum altfel. Câte o jumătate de kilogram din fiecare. Au trecut în total 15 minute.

Mi-am vărsat începutul de iritare pe individul care m-a întrebat dacă acel coş mare abandonat în faţa mea cu o pereche de mănuşi maro în el îmi aparţine. I-am spus că nu dar n-am putut zâmbi. Doamna 34 a plecat dar numai ca să îşi aducă un coş mai mare, pentru că înţelesese că zidirea de mezeluri şi caşuri plasticate nu mai rezistă pe structura unui biet coş cu toartă. A venit după alte 3 minute şi a mai cerut şi salată de pui. Apoi a plecat cu urările mele de sănătate, fericire şi an nou plin de împliniri.

Aşadar după 20 de minute a fost strigat numărul 35, apoi 36. Ambele cedaseră nervos, undeva între cântăririle numerelor precedente. S-a ajuns în 30 de secunde la numărul 37. Să nu uit să precizez că la galantar serveau 4 duamne cu boneţică şi încă una spăla incinta în timp ce clienţii, iată, spălau putina. O duamnă era albă (Caucasian), trei erau latino. Numărul 37 a cerut scurt un bucket de aripi cu miere. Aşa am aflat că un bucket este o găletuşă, umplută ochi cu aripioare tocmai scoase de la făcut. Arătau grozav de bine şi aproape îmi justificau tâmpenia de a insista să stau la coadă, vorba vine, căci nu stăteam la coadă, stăteam în semicerc, democratic, şi zâmbeam din nou, ignorând sufocarea care începea să mă învăluie. Eram gata pregătiţi să dăm iama în salate, dacă şi când ne-o veni rândul. Dacă e azi bine, dacă nu, e bine şi mâine sau poimâine sau mai bine şi mai bine în week-end-ul următor. Şi totuşi numărul 37 a plecat repejor.

Numărul 38 era o pereche jovială, un domn simpatic, Doamne ce simpatic şi o doamnă care râdea frumos, cred şi eu, de ce să nu râdă, în fond stăteam la coadă cam de 30 de minute ca să treacă 4 numere, din care două absente. Domnul 38 a salutat frumos, cu how are you, I'm fine, thank you, how about you, I'm fine thank you, aşa cum se salută occidentalii civilizaţi de zeci de ani de interacţiune fără stress, în absolută opoziţie cu blocul comunist din care fac eu parte, nervos, drăcos, cotos, absolut nepoliticos. He, he, he, să luăm şi asta, şi aia, să gustăm, nu hani? Cred că încă se mai iubeau, şturlubaticii!! Să gustăm şi salama asta şi burdufelul acesta şi ciupercuţa asta friptă, hani e delicioasă, nu, nu te grăbi că fata care grijeşte pisica e tocmită până la 9 seara, să avem timp de la ora 5 până pleacă ea să cumpăram ceva pentru gustare.

Hani, dar e fenomenal, şunculiţa asta e realmente wonderful. I'm glad you like it, spune vânzătoarea latino. What else would you like to try. Well, I like to try o praştie cu proiectile din praf de scărpinat, îndreptată spre ceafa ta, hani. Asta sunt eu, că nu ştiu de ce, în jumătatea asta de oră de când cumpără perechea 38 am început să pun hani după fiecare grup de trei cuvinte. Îmi simt sufocarea cum se înteţeşte şi botina cumpărată la reduceri cum joacă din vârf, fără voia mea. Măi ce bine ştie botinuca asta grena să-mi exprime sentimentele. Parcă cealaltă, cea maro nu era atât de sprintenucă. Domnul 38 povesteşte o anecdotă de la serviciul dumisale, vânzătoare taie şi râde, taie, eu bat din picior şi aproape plâng, bat din picior.

Acesta este momentul binecuvântat la care ies puii de la rotisat. Ce aburi. Ce culoare. Păi dacă tot mi-am mâncat nervii hai să iau şi eu un pui, ce-o fi acuma. Puii se duc repede, toată lumea cere şi pentru ei nu se stă la coadă. Perechea 38 pleacă, fericit fie-i lui papagalul şi ei surâsul. Thirty-nineeeeeeeeee. Doamna 39 are pretenţii puţine. Vrea un pui, un simplu pui rotisat, o fi venit şi ea pentru altceva dar s-a răzgândit. Vrea să ştie în schimb din ce este compus seasoning-ul de pe pui, adică condimentul, vegeta sau ce sarea mea o fi pe el. Vânzătoarele dau din shoulders, se întreabă una pe alta şi merg în spate să aducă un supervizor. Doamna 39, o doamnă bine, obişnuită să poruncească la viaţa ei, abia îşi reţine mixtura de uimire, nerăbdare şi dispreţ cum că sales ladies nu ştiu ce ascunde seasoning-ul. Păi conţine toate drăcoveniile doamnă, sare în exces, ceva vegetale căpiate, aproape nimic natural, dar e bun, lasă ca într-o singură seară merge, nu murim. Numai du-te că eu, sincer, nu mai pot.

Fortyyyyyyy. Eu. Hi. Înşfac puiul, iau aripioarele şi nu răspund la întrebări. Ştiu că se pune la păcatul mitocăniei dar pe mine să mă scuzaţi că eu am o poftă de potolit şi un vis de împlinit. Iau din fugă şi un castravete proaspăt, trec pe la casă ca rapidul Budapesta – Bucureşti prin gara Şibot şi mă pregătesc să-mi încep seara, hani.