Monday, March 30, 2009

Avertisment: azi nu e de glumă

Azi m-am înregistrat pe un forum şi mi-am dat seama că exact aşa cum am dat acolo accept fără să citesc condiţiile (plecăciuni cui le citeşte) exact la fel am dat accept şi celor mai importante alegeri în viaţă. Cum spune Milan Kundera, viaţa asta e un fel de schiţă rapidă de contururi şi în realitate nu prea mai apuci să te întorci niciodată asupra desenului, să-l migăleşti, să-l umpli de culoare. Ce mă miră cel mai tare, la mine şi la alţii, este că trăind în (foarte mare) viteză sperăm să ajungem undeva la adăpost, cândva, nu se ştie când. Atunci o să plesnim din degete şi o să spunem: a meritat, a meritat toată goana, uite unde am ajuns. Au meritat zilele chinuite în birou pe o sumă de dolari oarecare, totul a fost grozav. A meritat să moară bunicul fără să-l mai văd, fără să pot merge la înmormântare. Toate sunt grozave, uite unde am ajuns. Am sacrificat ceva dar acum sunt mare, tare, invincibilă, nimic nu mă mai poate atinge, nici nostalgia, nici sărăcia, nici dorul, nici amintirile. Le-am depăşit, le-am strâns de gât. Cine mai avea nevoie de ele? Am ajuns departe. Departe de mine şi de toată lumea. Sunt cineva.

Sunt numai paragrafe sincere şi triste de seară, aterizate să întrerupă temporar şirul de postări şugubeţe. Mâine ne pleacă bunica în România, o să mergem la aeroport, la aeroportul pe care îl iubeam, în care vedeam vise împlinite şi zboruri, bucurii, curiozitate ostoită. Acum îl urăsc, îl detest, îl resping. Urăsc terminalul unde o să ne luăm la revedere, urăsc drumul pe care o să ne întoarcem spre aşa zisa casă. Unde eşti, casa mea? În afară de Tango, de sala impresioniştilor de la Institutul de Artă şi în afară de visele mele, nu-mi mai găsesc casa nicăieri. Din ce ziduri o să-mi mai construiesc casă trainică, din ce iluzii, din ce speranţe? Şi unde? Am în gând trei oraşe, din fiecare iubesc ceva. Poate aşa sunt eu, iubesc câte ceva în oraşe şi câte ceva în oameni, nu tot, niciodată nu tot.

Am văzut un film românesc grozav, cu copii, filmat în 1990. Un băieţel bun şi sensibil (aşa de bun şi sensibil că dacă aş avea un băieţel ar trebui să fie ca el) pleacă de la casa bunicilor la oraş şi merge la o grădiniţă cu program săptămânal. Acolo îşi face prieteni, îi place, dar îl chinuie dorul de bunici, de căluţ, de câine, de căprioara crescută de bunicul lui. La final îi duce pe toţi prietenii de la grădiniţă în vizită la bunici. Şi există un mesaj: pentru omul vrednic există întotdeauna o cale. Dar filmul este din 1990. Iar noi suntem în 2009. Mi-e dor.


(Ridică-te dintre perne, zise drăcuşorul, şi pune un final mai vesel, că sperii lumea. Are sens? Drăcuşorule lasă-mă să sperii lumea, azi sunt tristă. Şi ce rezolvi, insistă drăcuşorul, sprijinindu-se mai bine în cot. Nu rezolv, dar când vine veselia o să fie şi mai grozavă, să vezi. Cu fiinţa asta nu te poţi înţelege, concluzionă pe drept cuvânt drăcuşorul şi îşi văzu mai departe de micile lui răutăţi simpatice.)

37 comments:

Probably Me said...

Buna ziua, scumpa noastra!
Am si eu o nedumerire: cum se numeste filmul cu pricina? Ca tare mi-as dori sa il vada si printul meu cel mic. Avem niscai probleme noi doi: nu prea stiu cum sa ii explic diferenta intre a avea totul la picioare (cum e intr-un fel maria sa) si cum e sa fii al 10 lea copil dintr-o familie cu 13, fara mancare, ghetute, fara Mos Craciun. Stiu, ar trebui sa il duc sa vada o astfel de familie. Asta daca nu mi-ar fi teama ca el in orbirea sa ar fi capabil sa ii raneasca pe picii respectivi.
So: cum se cheama filmul?

biscu said...

oooof ce dreptate ai.
eu ma intreb de ce nu facem nimic sa schimbam ceva din nebunia asta?

anutza said...

Cred ca e timpul de o cafea. Ce zici?

Donazz said...

Ma tot framint si tot ce am invatat si mi s-a spus in ultima vreme imi striga in ureche sa tac naibii din gura, sa-mi vad de ale mele..
Si totusi, nu ma pot abtine sa nu-ti zic vreo doua. Una: de ce nu te duci acasa? A doua: n-ar fi mai simplu sa cresti mare curind si sa iti iei viata in propriile miini. Ar fi multe de dezvoltat pe aceasta tema, dar poate mai avem vreodata ocazia sa vorbim direct. Poate, zic.

Mihaela Iacob said...

Amalia, ieri am primit formularul, maretul formular N-400. Daca cumva te decizi sa aplici pentru cetatenia americana- eu zic sa citesti conditiile scrise acolo nu cu mare- ci cu FOARTE mare atentie. Si da, subscriu intrebarii: de ce nu te intorci acasa, draga mea Amalia..? este atat de multa tristete in randurile tale incat oricine te-ar indemna, cred eu, sa faci acelasi lucru...Impresionistii se vad bine si din cele 3 orase (oricare ar fi ele) care-ti sunt dragi. In mine ai un sustinator, orice ai hotari!

amallia said...

@Probably Me: filmul se numeste "Taina jocului de cuburi", l-am vazut pe TVR International dar poate il dau si pe TVR 1 sau poate este pe vreo caseta. Sper sa-l puteti vedea.

amallia said...

@biscu: pai incepem sa schimbam, imediat ce aflam care e primul lucru de facut. Sigur se poate face ceva.

amallia said...

@anutza: cred ca da. Zic hai!

amallia said...

Donazz, oo, dar it hurts sa cresc mare si daca apoi cresc prea mare? Astea sunt durerile (re)nasterii dar o sa fiu ok, sunt sigura.

amallia said...

@Mihaela, care dintre conditii, e ceva de rau? Spune-mi, te rog.

Lola said...

Amalia, uite eu o sa fiu mai cu motz si n-o sa zic deloc sa pleci "acasa". Eu cred ca esti "acasa". E greu cand cazi din cuib si trebuie sa inveti sa zbori singur si eventual sa-ti faci cuibul tau.
Eu o sa-ti zic ca prin ce treci tu cred ca trec mai toti cei ce incearca sa prinda radacini in alte locuri, si ca ai dreptul (si dreptate) sa mai ai si zile triste (mai ales cand ai motive serioase, ca atunci cand pleaca bunica, de ex.)
Si raman la parerea mea ca daca te-ai duce in Ro pentru cateva luni exista o foarte mare posibilitate sa intelegi exact unde e "acasa".

p.s. probabil ca Mihaela se refera la faptul ca, CICA, odata ce esti cetatean american asta iti va fi singura cetatenie. Meh, toti avem 2 cetatenii si 2 pasapoarte pe-aici. Nu te pune nimeni sa renunti la cetatenia romana, cum fac de ex. austriecii.

amallia said...

Lola, mersi, mi-a facut bine mesajul tau. Cred ca ai mai multe dreptati, nu numai una, o sedere pe acasa m-ar lamuri.

Dupa ce iei cetatenia americana pentru american este american si atat. In Romania esti cetateam roman si cetatean american, ei le recunosc pe amandoua.

Mihaela Iacob said...

Nope, Lola...nu ma refer la asta...Statul american "accepta dar nu incurajeaza dubla cetatenie".
O sa revin, Amalia, cu lamuriri.

Mihaela Iacob said...

"I hereby declare on oath,
that I absolutely and entirely renounce and abjure all allegiance and fidelity to any foreign prince,
potentate, state, or sovereignty, of whom or which I have heretofore been a subject or citizen;[...]"
Pare o gluma, ca toate "conditiile" puse formal la inceput de forum...Dar cred ca NU este o gluma si mai cred ca trebuie tratata ca atare.

Lola said...

Mihaela, n-a zis nimeni ca e gluma. Dar nu ti se pare normal sa juri asta cand ti se acorda cetatenia unei tari? nu ti se pare normal ca odata ce ti se acorda cetatenia sa nu lupti/militezi pentru o alta tara? pentru ca despre asta e vorba.
Nu-ti cere nimeni sa nu-ti mai iubesti patria-muma sau sa tai legaturile.
Deci, n-o fi gluma dar nici chiar asa serios cum suna nu e.

Mihaela Iacob said...

mie, personal, mi se pare dureros. dar....asa sunt eu, mai melancolica un pic (la ora asta).

Donazz said...

Fetele, asumez (si subscriu) ca, tradus in limbaj femeiesc:D, ceea ce vrea sa zica Lola e ca e normal ca o data ce te-ai maritat cu unul sa il iubesti si sa-l sustii pe ala si nu pe al de dinainte. Desi, in paranteza fie spus, poate de iubit il mai iubesti, fie si doar asa melancolic (merci de cuvint Mihaela), ca pe ceva pierdut dar care traieste in amintire.
Fac ceva sens in ce zic?

Mihaela Iacob said...

faci! :) aprob pozitiv, vorba 'ceea...

amallia said...

@Donazz, eu ii pot iubi pe amandoi (de tzari vorbim acum, desigur :)), am o inima foarte mare. Si chiar le iubesc pe amandoua, caci asa se naste conflictul de amor international. Dar ce sa le fac daca sunt atat de la dracu in praznic una fata de alta? Si halal sa le fie celor care au scos avionul direct Chicago-Bucuresti, le transmit toate urarile mele de bine si prosperitate. Caci batranii Chicago-ului mi-au soptit ca a existat si un asemenea rasfat aerian. Ne vedem, ce spui tu acolo cu "poate", te astept cu pita proaspata, cumparata de mine, ca am trecut la volan, ave.

amallia said...

Mihaela, cate vreme nu facem nici un rau nimanui, niciunde, nu cred ca are nimeni de ce sa se lege de noi, chiar cu dubla cetatenie. Sper :)

oana said...

Buna Amalia,sa-ti raspund mai intai la intrebari:mama mea sta doar pana sambata(am o bunica acasa de 92 ani),asa ca nici nu apuc sa ma bucur prea tare.La a doua intrebare raspund cu NU.Nu sunt fericita aici si la fel ca si tine simt ca nu-mi gasesc locul,nu stiu unde e acasa.Legat de ultima ta postare,eu in ianuarie am fost in tara pentru o saptamana,sa ma lamuresc,sa iau o hotarare.M-am intors exact asa cum am plecat,am inteles doar ca o data ce te-ai rupt de un loc,e cam greu sa refaci legaturile,sa faci ca lucrurile sa mearga normal.Sper ca tu sa poti lua o hotarare,tu trebuie sa hotarasti pentru doi,pentru fiica ta cu siguranta in viitor va fi mai bine acolo unde te afli acum.Din pacate in Romania lucrurile merg din rau inspre catastrofal.Nu-mi permit sa-ti dau niciun sfat,iti spun doar ca te inteleg perfect,avem aceleasi nelinisti,aceleasi ganduri"de culoarea depresiei"(de la Catrina citire).Te pup si eu cu drag

corinamirela said...

Amalia, intrasem sa-mi iau tableta de vitalitate de la tine si constat ca aceeasi incertitudine cetoasa ne-a cuprins pe mai multi...Eu vorbesc insa acum cu un mic bilet de avion Zürich-Bucuresti in geanta, mi s-a ridicat nivelul de speranta la cote umane, accesibile si vin sa-ti dau atunci si tie un pic. Tin pumnii sa prinzi intr-o zi ideea clara despre ce ai de facut si sa nu o mai lasi. Eu te astept in gind la Bucuresti, daca nu ne intilnim noi curind la Deva! Numai bine, lumina si ginduri optimiste de data asta si de la mine!

Ionela said...

Abia venita din Romania, nici nu stiu ce sa iti zic. Asa ca tac. Incerc sa-ti inteleg durerea, mai ales ca decizia nu e chiar asa de simpla cum pare. Ca mai ai si un copil care stie ca locul asta e 'acasa', si mai e si un sot si ecuatia deja are mai multe necunoscute pe care matematica nu vrea sa le rezolve; ba daca te gandesti mai bine mai apar si alte necunoscute de genul - ajunsa in Romania o sa zici "dar am vazut ca se poate si altfel" si tot asa mai departe. Sper ca astazi te simti mai bine...

cherie said...

Vad ca ai multi prieteni si eu o necunoscuta nu-ti pot spune ceva ce te-ar influenta, dar pot sa iti spun ca bunicii sunt importanti , asa de importanti ca nu-i vei uita niciodata si orice lucru legat de ei te va " bantui " dar viata ta este maiu importanta. Fiecare clipa nefolosita te va "bantui" la fel de mulkt ca lipsa de la inmormantarea bunicului si clipele astea sunt multe. Vei vedea tu !

amallia said...

Draga Oana, mersi, ma bucur mereu cand imi scrii. Stiu ce zici cu ruptul dintr-un loc si cred sincer ca ai dreptate. Totul e sa te potrivesti cat de cat cu locul unde esti, cu felul de viata de acolo, asa mi se pare. Sper sa ne gasim fiecare locul si linistea si sa fie totul bine. Tu de cata vreme ai plecat din Cluj? Eu am venit aici la finalul lui 2003.

amallia said...

Corina, mersi, e drept ca de data asta am dat-o in bara cu vitalitatea. Ieri am fost la aeroport sa o conducem pe bunica si parca vroiam sa fug de acolo cat mai repede. Grozava ciudatenie mai sunt :)) Dar ce bine ca ai trecut sa-mi lasi un pic de optimism, draga mea.

amallia said...

Ionela, draga mea, eu sufar de departare, de distante. Uite-te si la noi doua, sper sa ne putem vedea (pastrez biletul tau in revista), dar totul e asa de departe, asta nu imi place. Am o prietena in Portland si au trecut sase ani si nu ne-am potrivit sa ne intalnim.

amallia said...

cherie, multumesc, asa incet, incet, ajungem sa ne cunoastem mai bine. Eram amarata ieri si culmea ca si prietena mea de care spuneam mai sus ca nu ne-am vazut de 6 ani era tot asa, suparata. Ea spune ca depresia a pornit din vest (sta in Portland) si vine catre est :)) Ei, dar o sa treaca, ne veselim la loc, acusica.

Ionela said...

Amalia, eu totusi raman increzatoare ca intr-o buna zi tot o sa ne vedem noi si ca nu o sa fie in 6 ani.

chris said...

Tu Ami, tu stii, nu mai trebuie sa iti spun, si ai vazut ca se poate si aici...
Dar acuma e o perioada ff nasoala, e cam jale aici. Adica daca ai job si nu ai rate... in principiu nu ai nici o grija.
Da cand ai rate si esti somer, alta situatie, vorbesc in cunostinta de cauza din pacate.

Sonice said...

Amalia, vin si eu acum la tine,placut obosita pentru ca trudesc la cartea noastra, a celor mai frumoase povesti Tango. Si numele tau apare in toate cele 3 capitole ale cartii! Te-am inveselit? :)

Vii, da, pe 12??

amallia said...

am zile tare grele. Nu credeam ca pot sa ajung sa traiesc asa ceva. Alina, draga mea, multumesc, inca nu stiu ce fac, vreau sa vin. Ce veste frumoasa mi-ai dat si eu sunt asa necajita, dar trebuie sa ma ajute vestea ta.

Ghiocel07 said...

Amallia, nu stiu daca te dezamagesc sau nu. Iti inteleg dorul de toti si toate, dar uita-te ce se intampla in tara. E grea departarea, dar mai grea nepasarea, neputinta noastra a tuturor de a schimba ceva. Sau poate suntem scarbiti de a mai face ceva in ideea ca oricum nu se rezolva nimic. Orice alegere ai face, pune pe hartie punctele tari si cele slabe si pe urma vezi ce alegi. Orice pas ai face, este decizia ta. Iti doresc succes si intelepciune.

amallia said...

@Ghiocel07, cam intre asta am de ales, se pare, intre departare si nepasare. Acum le cunosc pe amandoua si ma apropii de alegerea nepasarii in locul departarii. O sa imi mese de ai mei si de mine si de prieteni (inclusiv cei dragi de pe blog) si restul e cum e, altceva ce sa spun. Multumesc tare mult de mesaj.

Flavius Ţerbea said...

Mai, Amalia, fii barbata! Ia-ti (si) cetatenia americana, incearca sa stai un an intreg in Romania si asta poate poate ajuta in luarea unei decizii! Daca-i place fetitei in Romania si vadescurcatidinpunctdevederefinanciarmultumitor va fi mai usor de ales, ma bag si eu in seama.
Nu e rau nici aici, nu e rau nici in Romania...depinde de experientele fiecaruia.
E bine, oarecum, cand ai de ales...
Orasele ele erau cumva Bucuresti, Sibiu si Deva?
Nici unul "dintr-o tara straina"?
Hai, capul sus, luati o vacanta si o sa vezi ca viata e frumoasa.

Departe said...

Am citit ce ai scris si am citit si comentariile. Si sincer, stiu ce inseamna sa ai zile in care ti-e dor foarte tare de casa si te simti de parca nu numai ca nu ai radacini, dar parca esti total in aer. Mi se intampla si mie, dar imi dau seama pe urma ca ideea mea despre "acasa" - in Romania adica - e extrem de subiectiva. E un fel de "eu fiind acasa acum X ani, cu minte si circumstantele de atunci". Acasa e ceva foarte subiectiv......

Recunosc cu mana pe inima ca nu m-as intoarce, pt ca as stii ca nu mi-as mai gasi locul - nu ca mi l-am gasit aici, departe de mine gandul asta. Ba chiar as fi tentata sa plec in lumea larga maine, pt ca radacinile mi le gasesc in omul de langa mine.

Nu stiu daca are sens ce am scris. Dar am simtit nevoia sa iti spun asta. In plus, eu am gandesc mereu ca bunica ar fi vrut mai mult sa ma stie bine si fericita, oriunde as fi fost....

amalia said...

societatea de consum ne consuma......