Introducere în arta introducerii

Cam în urmă cu doi ani am copt o introducere la o carte pe care s-ar putea să nu o scriu niciodată. Am redescoperit-o acum prin foldere şi folderele şi o găsiţi mai jos, să vadă şi ea lumina nesănătoasă a monitorului.


Cartea astea n-o să apară niciodată. N-am bani s-o public. Nici curaj să merg să-i cer de la alţii. O să analizeze, cât costă, câte se vor vinde, cum ne rostogolim peste pragul de rentabilitate. Despre vânzare, pot garanta că se vor vinde trei. Una o cumpără Cristina, prietena mea din Cluj, măritată cu Florin, cu care şi-a construit o casă (la Cluj). Eşti superbă, ca de obicei, îmi spune ea. Am o rugăminte, continuă. Încearcă să mai scrii şi poate le aduni într-o cărticică. Prima o cumpăr eu, promite. Superbă? Foarte bine. Cu promisiunea ei fermă, de prima carte am scăpat.

A doua o cumpără Cristina, prietena mea din Deva, măritată cu Florin, cu care şi-a construit o casă (la Deva). Zău că ai talent, mă susţine ea. Apucă-te serios de scris. O să cumpere ea al doilea exemplar. Al treilea îl cumpără mama. Ai talent, declară mama, mai scrie când poţi. Talent? Asta nu poţi şti sigur. Partea cu “când poţi” e şi mai delicată. Când pot?

Oricum nu dimineaţa. Atunci sânt necesare răbdarea, delicateţea şi antrenamentul unui profesionist care să ştie să sape pe sub pături. Mi le-am tras peste cap şi mă ţin strâns de ele. Încleştat ar fi mai aproape de adevăr. Disperat? În jumătatea de oră scursă de la oprirea alarmei mi-am revizuit strategia. Nu merg nicăieri. Nu azi. Mâine, poimâine, mai vedem. Azi oricum a început, şi unde să mai ajung dacă n-am pornit din vreme? Mai bine mă mai odihnesc. E şapte cinzejdoi.

A plecat şi trenul. Trenul care mă duce de la halta unde urc până la suburbia plictisitoare unde cobor. Dar de obicei nici nu-mi vine să cobor. Mă simt de parcă aş fi sosit la Costineşti. Bate soarele şi n-am dormit destul. La birou mă aşteaptă nişte dosare parcă şi mai rânjite decât ieri. În cap mă aşteaptă un creier sătul de calcule, care vrea să îl anunţ că îmi schimb cariera. Sincer. Pe lumea asta toţi aşteaptă ceva de la tine.

Nu poţi fi ceva dacă eşti singurul care crede asta. Trebuie să-i convingi pe ceilalţi. Acesta este marele obiectiv al prezentării de sine: validare socială pentru identitatea reclamată. (Acesta este o concluzie de sfârşit de capitol din manualul meu de psihologie socială, materia pe care am iubit-o cel mai mult pe pământ). Dar n-am reclamat nici o identitate până acum. La o adică pot pune un anunţ pe uşă: aici domiciliază Amalia. Nu sunaţi. Momentan este plecată în căutarea validării sociale. Găsitorului recompensă. Găsitorul e în încurcătură: pentru ce se dă recompensa? Pentru Amalia sau pentru validarea socială? Pentru cel care le găseşte împreună. E complicat?

Aşa şi trebuie. Totul să fie cât mai complicat. Simplitatea naşte plictiseală şi plictiseala naşte uitat la televizor. Tipul are cinci personalităţi şi toate cinci funcţionale, decide vocea din ecran. Mă ridic de la masă, să verific dacă am auzit bine. Subtitrarea curge: tipul are cinci personalităţi şi toate cinci.... Un domn selectat din cine ştie câte mii, cu un costum selectat din cine ştie câte sute, trage concluziile. Ancheta a ajuns la final. Criminalul are cinci personalităţi şi într-o dimineaţă prostul s-a încurcat în ele.

Avea de mers să ia gâtul unei tinere frumoase şi deştepte, îmbrăcată a la purtător de cuvânt guvernamental. Ea cobora în grabă nişte scări (în spate se vedeau coloane) şi ducea sub braţ o geantă cu dosare esenţiale pentru securitatea naţională (americană, evident). El a ieşit din hol în mare grabă şi în loc să smulgă din cui personalitea numărul 2: psihopat cu ten de cetăţean normal, a nimerit-o pe cea cu numărul 4: bunic bătrân care îşi udă grădina. Astfel ordinea mondială a rămas aceeaşi, proastă cum era. Ca să vezi ce importanţă poate avea o încurcătură între cuie.

Şi în plus, dacă scriu, trebuie să pregătesc o pagină de mulţumiri, pentru cei care m-au inspirat şi m-au ajutat şi au contribuit la organizarea acestor însemnări răzleţe într-o carte cumsecade. Mulţumesc tuturor şefilor care m-au chinuit prin joburi, pentru că m-au impulsionat să şi fac ceva după ce am terminat de drăcuit. Mulţumesc părinţilor care nu m-au oprit să plec din ţară şi să fiu aşa de nefericită cum am fost. Mulţumesc soţului meu care nu m-a scos pe uşa afară când îi explicam ce eşec lamentabil sânt. A preferat să doarmă el de fiecare dată în maşină. Mulţumesc fiicei mele care nu m-a slăbit nici un moment cu cererile ei, apă, pop-corn, sendvici, Jerry, Thomas, iepuraşul, vulpea, Bambi, Pluto, dalmaţienii.

Mai rămân agentul, editorul (trei săptămâni mi-a luat să înţeleg diferenţa dintre ei) şi încă vreo câţiva colaboratori superbi, dragi, apropiaţi, înţelegători şi utili, pe care încă nu-i cunosc. Şi chiar dacă n-am să scriu cartea, măcar am o introducere mişto.

Mărturisirea unui brad de soi

Când am aşteptat să intrăm la trenul minune, ni s-au cântat colinde şi ne-am amintit de iarnă. Aşa că m-am gândit să vă ofer în duminica asta o povestire despre un brad care şi-a jucat rolul şi care are câteva gânduri despre ce a văzut şi ce a înţeles el de prin lumea oamenilor. Orice asemănare cu realitatea este firească.


N-am fost bradul unui Crăciun fericit. Nu-mi pare rău că ei mă scot azi afară. Ştiu că mă duc la tocat, mi-am dat seama din discuţiile lor cu prietenii. Povesteau că într-o duminică vine în parc o maşină mare, ca un fel de drujbă, şi toată lumea care nu vrea să arunce bradul îi duce acolo la tocat. Nu ştiu dacă o să îmi placă să fiu făcut bucăţele după ce am fost trei săptămâni regele casei. M-au cumpărat din vreme, de la un magazin scump, de unde cumpără şi americanii adevăraţi. Râdeau amândoi şi îşi aminteau de anii în care încă mai luau un brad ieftin. Ea chiar insistase la un moment dat să cumpere unul artificial, să nu mai aibă bătaie de cap când face curat. El însă vroia miros de sărbătoare autentică, aşa cum şi-o amintea din anii petrecuţi pe celălalt continent. Ei nu prea-i păsa de miros sau de detalii, singura îngrijorare majoră era ca ansamblul să arate bine, să fie suficient de dichisit încât vizitatorii să înţeleagă corect mesajul proaspetei prosperităţi.

M-au ales cu grijă. Au pipăit mai mulţi brazi, de soiul meu şi de alte soiuri şi fiecăruia i-au găsit câte un cusur. Ea se mira în continuu cât de deşi eram noi toţi comparativ cu brazii româneşti. Spunea că printre crengile lor se zărea zugrăveala pereţilor. El nu-i răspundea, preocupat să facă acum cea mai bună alegere, fără a insista inutil pe metehnele trecutului, metehne care oricum nu i se mai păreau atât de grave ca în momentul manifestării. Era aproape fericit să fie aici, să aleagă, să verbalizeze pretenţii. Ştia că a ajuns departe, că nu şi-a irosit viaţa şi priceperile. Dar mai ales se bucura că e ea fericită, că are tot ce vrea, în cantităţi care de acum exclud cu desăvărşire acidul repoşurilor materiale. M-au încărcat în spatele maşinii lor de teren şi în drum spre casă au râs copios de bărbatul care îşi înghesuia cumva pomul în micuţa maşină vişinie parcată lângă a lor.

M-au instalat în living. Am auzit-o pe ea făcând planuri pentru petrecerea din Ajunul Crăciunului şi stabilind cam ce cadouri să cumpere pentru copii prietenilor. Duminica dimineaţa vorbeau cu părinţii rămaşi în ţara lor, de la un calculator foarte subţire pe care vedeam şi eu un mic pătrăţel prin care se perindau două femei şi un bărbat. Femeia mai dichisită era mama ei iar ceilalţi doi erau părinţii lui. El era puţin supărat pe ei că nu înţelegeau prea bine cum să manevreze calculatorul pe care el îl dusese cadou în ultima călătorie, acum doi. Plecase cu treabă la un client important din Germania şi pentru că se înţelegea foarte bine cu şeful lui de aici, reuşise să fugă trei zile şi până acasă, la părinţi. Ea s-a bucurat foarte mult de aranjament, mai ales că o scutea de încă un drum groaznic până în România şi îi lăsa concediul neciopârţit pentru încă o raită pe ţărmuri alintate de soare.

Am auzit că tatăl ei murise brusc, la câteva luni după plecarea lor. Ea tocmai îşi găsise un serviciu foarte bun şi nu s-a mai dus la înmormântare pentru că oricum nu l-ar mai fi ajutat cu nimic pe el iar pe ea ar fi pus-o într-o lumină proastă, fiind în perioada de maximă dedicaţie şi acumulări la noul birou. În plus era vară şi biletele de avion era foarte scumpe. Îi povestise mama înmormântarea la telefon şi îl rugase pe Radu, un fost prieten bun rămas acasă, să filmeze momentele mai importante. Îi trimitea mamei bani şi haine ca să o ajute să reziste mai uşor singură. Dar mama ei nu se simţea singură în sensul cel mai strict, avea prietene, mergea mereu în vizite şi o dată pe an venea câte o lună la ei, ca să îi vadă şi să consemneze progresul constant în amenajarea casei.

Părinţii lui nu se încumentau să treacă Oceanul. Jurau cu mâna pe inimă că dacă ar fi fost vorba de ajuns oriunde în Europa, nu s-ar fi codit, dar gândul de a zbura atât de departe îi descuraja total. Tatăl lui insista să încerce totuşi dar mama nu vroia să audă. Primeau şi ei bani şi pachete cu de toate. Banii îi puneau mereu la bancă, nu erau obişnuiţi să cheltuiască sau să meargă în vacanţă. Degeaba insista băiatul lor, cuplat la microfon şi la camera video, explicând că le poate trimite şi mai mulţi bani, numai să facă şi ei ceva relaxant, să nu mai stea pe lângă casă tot timpul, aşteptând să vină şi să treacă acelaşi gen de duminici fără sens.

Ea nu vroia copii, cel puţin nu acum. Avea o siluetă fină, o casă mare, un loc de muncă foarte bun. Nu se vedea pironită în casă cu săptămânile, aşa cum povesteau mai toate prietenele lor. Îi plăcea să meargă la baruri, la dans, la teatru şi în cât de multe excursii le permitea programul lor încărcat. O căina în taină pe Adela, doctoriţa cu cele două gemene îmbrăcate pe la petreceri în rochii identice, de obicei vişinii. Povestea cu nesaţ cum Adela îşi întrerupsese rezidenţiatul ca să le crească pe fete, cum se îngrăşase şi cum amâna cu trimestrele pedichiura lunară. Dar ei nu avea să i se întâmple aşa ceva. Închipuia cele mai superbe surprize pentru copii altora, stivuindu-le cu migală sub cel mai arătos brad găsit în fiecare an. În prima seară au făcut dragoste în living, de faţă cu mine. Au lasat să treacă focul din şemineu, au adus şampanie şi s-au iubit atent, fără consecinţe. Mi-am întors steaua din vârf spre stradă, căci nu le-am putut fi până la capăt martor nemilos.

Apoi mi-am blestemat soarta de brad frumos şi foarte scump. Nu aş fi vrut să fiu însoţitorul mut şi temporar al unei astel de fericiri. Dar am riscat şi am vrut să locuiesc între oameni şi acesta a fost norocul meu. Mi-a sosit rândul la tocătoare şi mărturisesc: totul e de vânzare. Şi eu am fost.

Joc de glezne

Cititoarele şi cititorii sunt rugaţi frumos să adopte poziţia şezând, pentru a procesa mai uşor toată grozăvia veştii: nu mai sunt tristă. Ca de obicei, mişcarea de la puctul A la punctul B îmi face bine, îmi limpezeşte nelimpezelile şi îi scuteşte pe ceilalţi de ascultarea unor văicăreli supărătoare. Plouă. Nu ştiu de ce, nu ştiu cât o să dureze. Dar poate să plouă cât e scris să plouă, nu mă plâng. De cum am ieşit aici din aeroportul O’Hare m-a izbit un vânt rece, apoi a doua zi a fost vară după care au venit trei zile de toamnă – iarnă, probabil chitite să îmi challengeuiască veselia, lucru care a dat greş. Încă nu am despachetat de tot bagajul, mai vreau să păstrez cu mine parfumurile călătoriei, giumbuşlucurile acelor de ceasornic, amabilitatea stewardeselor de la Lufthansa, bucuria cu care am întâlnit oameni noi şi plăcerea cu care am regăsit oamenii vechi la locul lor. Nu am prea multe poze pentru că după ce m-am instalat veselă în avion pe locul de la geam, am constatat că aparatul foto nu îmi împărtăşeşte sentimentele. Părea mort. Ah, am aruncat imediat vina pe individul repezit din aeroport care a tras de sub bagajul meu de mână una din mesele pe care se sprijinea. M-am gândit imediat că mi-a nefericit aparatul foto (vă amintiţi, eram în pasa proastă, eram tristă, nu veselă şi binedispusă ca acum). Aşa că prima poză datează din seara dinaintea plecării înapoi iar următoarele sunt făcute pe deasupra Groelandei. Ia uite că încet – încet îmi reintru în mână şi există şanse reale să povestesc curând ceva cu cap şi coadă. Hai, hai, joc de glezne, joc de glezne.