Variantă matinală

Iacată, am făcut rost şi de un impresionist american, Louis Ritman. Piesa se numeşte Early Morning Sunshine, şi se pare că doamna nu e grăbită să ajungă la servici. Acoperiţi sânul, doamnă! Pictorul ăsta a petrecut două decade la Giverny, eu aş zice că se vede cu ochiul liber.

Tabloul poate fi găsit la Indianapolis, pe dreapta. Mi-a plăcut muzeul (şi) pentru că are mulţi pereţi vopsiţi în culori tari, as opposed to griurile şi căcăniurile din alte aşezăminte culturale. Deh, gusturile şi mirosurile nu se discută.

8 Martie 2009 la Chicago

Aşa au arătat zilele de 7 şi 8 martie la Chicago. Au răpăit ploile, ne-au căpiat ceţile, ne-au lipsit ghioceii. Am compensat cu o ieşire la impresionişti, unde altundeva, ca să mă simt bine, să fiu veselă şi sărbătorească. Dar şi la muzeu când mergem există o problemă, eu vreau să stau numai şi numai la impresionişti, mă aşez pe o băncuţă şi pot privi ore în şir. Ceilalţi mai vor să vadă şi altceva dar pune-te cu căpoasa, dacă vrei să îţi strici ziua. Uneori mă gândesc ce îmi transmite mie atât de profund bărbosul domn Monet de mă poate înţepeni în ipostaze în care de obicei nu sunt de văzut. Îmi plac în primul rând culorile, adună toată lumina lumii. Îmi plac portretele şi peisajele, grădinile inundate de flori, doamnele, domnii, tot. Ştiu tablourile pe de rost dar asta e neesenţial, le regăsesc cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi uimire şi admiraţie totală. Şi ce poate fi mai extraordinar decât să vieţuieşti o vreme într-un oraş în care după douăzeci de minute de goană tălâmbă pe autostradă şi încă douăzeci de minute de căutat parcare gratuită te poţi apoi cuibări lângă un Monet sau un Renoir?

Impresioniştii s-au întors acasă

S-au întors iubitele, dragele, coloratele, impresionantele şi impresionistele mele tablouri de la Institutul de Artă. Am fost acolo duminică, în căutare de frumuseţe şi de atmosferă. Am găsit la porţi brazi luminaţi şi leii verzi împodobiţi cu câte una bucată fundă roşie şi uriaşă. N-am ştiut că s-au întors tablourile de care îmi era dor, am mers pe nepregătite.

Le-am văzut de departe culorile, le-am simţit prezenţa. Le-am respirat din nou pe rând, cu aceeaşi mirare şi cu aceeaşi încântare. Galeria lor e unul dintre îngrozitor de puţinele locuri unde pot sta ore întregi doar privind, tăcând, trecând cu dragul de la un tablou la altul, iar şi iar. Lăsând privirea să alunece, să zăbovească, să se umple.

Mi-a fost dor de toate, cum le-aş putea supăra punându-le într-o anumită ordine? Dar mai dor şi mai dor mi-era de Casa Artistului la Argenteuil, de curtea aceea nemaipomenită, de Pianistă, de atmosfera şi de harul ei, de Surorile pe terasă, de culorile lor pe care mi le-am pus la capul patului, ca să dorm somnuri vesele sub ele, şi de noua mea iubire, Lângă lac, la care mă uit şi încep să-mi imaginez conversaţia.

The Artist’s House at Argenteuil
Claude Monet, 1873

Woman at the Piano
Pierre-Auguste Renoir, 1875/1876

Art Institure of Chicago

Two Sisters (On the Terrace)
Pierre-Auguste Renoir, 1881

Near the Lake
Pierre-Auguste Renoir, 1879/80
Art Institute of Chicago

Impresii în absenţă

Cetăţeanca cu spatele lăsat şi buzele căzute de dezamăgire care a putut fi văzută sâmbătă după-amiază pe o bancă în mijlocul unei săli a Institutului de Artă din Chicago eram eu. Am mers cu tot entuziasmul la mine să revăd, în sfârşit, impresioniştii. Vreo trei finaluri de săptămână am tot planificat să ajung acolo şi mereu intervenea ceva. O dată se făcuse prea târziu iar muzeul se închide la ora 5, altădată a plouat în hohote şi ne-am descurajat, a treia oară a mai survenit ceva, păcat că nu-mi mai amintesc ce.

Dar sâmbăta asta toate s-au potrivit şnur. Am găsit la bibliotecă permis gratuit pentru intrarea la muzeu, am reuşit să parcăm tot fără bani pe una dintre străzile care dau în Michigan Avenue şi ne-am înfiinţat veseli la întâlnirea cu tablourile. Apoi a sosit momentul să aflu că ele, tablourile, nu sunt prezente la întâlnirea cu mine. Că sunt plecate în deplasare la un muzeu în Mexic. Sunt aşa de frumoase, că au plecat în vacanţă, asta a fost gluma cu care doamna pe care am întrebat-o unde sunt picturile mi-a răspuns. Au fost trimise la o expoziţie acolo, timp în care galeriile care le adăpostesc în mod normal vor fi renovate. Aşadar se vor întoarce într-o casă mai proaspătă. Asta se va întâmpla în luna decembrie. Le aştept cam la fel cum aştept Crăciunul.

Am continuat plimbarea prin muzeu şi am încercat să mă folosesc de prilej şi să descopăr alte tablouri care îmi plac mult. Printre favorite sunt şi cele de mai jos.

Thomas Fearnley

Norwegian, 1802 - 1842

Pergola With Oranges, c. 1834

Gift of The Old Masters Society

Ce înseamnă c.? Copie? Sau înseamnă altceva?

Jean-Antoine Watteau
French, 1684 – 1721
Pastoral Gathering, 1718/21
Max and Leola Epstein Collection

Mi-a plăcut în mod deosebit şi acest set de ceai, cu picturi care reprezintă cele patru elemente şi judecata lui Paris.

Apoi m-am aşezat pe o bancă într-una din săli, aşa cum am spus, şi m-a prins un fel de sentiment complicat, de parcă mi-am stabilit întâlnire cu un iubit şi el n-a venit. Dar ştiu că soseşte în decembrie. Şi în plus am putut fi atentă şi la alte frumuseţi.

Pentru că sunt cele mai iubite...

Cu ochii în al nouălea cer. Cel impresionist.

E final de săptămână şi vreau să mă simt bine. Îmi propun să merg în unul din locurile unde zburd de fericire, mai precis la Institutul de Artă, secţiunea pictori impresionişti. Am ce am cu impresioniştii, la început mi-au plăcut aşa, pur şi simplu, fără explicaţii complexe, doar să merg şi să îmi umplu ochii, să respir aerul de lângă tablouri şi să îmi închipui cum au stat ei, artiştii, aproape de ele, cum le-au născut, cum le-au crescut, cum le-au adus la maturitate...

Am fost extraordinar de plăcut surprinsă că este permis să le facem poze, am întrebat de câteva ori oamenii de la muzeu dacă pot fotografia picturile şi am primit răspuns că da, pot face asta. Parcă mereu aşteptam să vină cineva să-mi atragă atenţia că fotografiatul e interzis, dar nu a venit nimeni şi fotografiatul nu era interzis.

Am început să vreau să ştiu mai mult, am găsit un album deosebit cu picturile lor şi am avut şansa să dau şi peste o carte foarte bine scrisă, numită Vieţile private ale impresioniştilor, autoare Sue Roe. Cartea începe cu un prolog, cu momentul în care Paul-Durand Ruel, marele, cum să-i spun ca să nu-i spun dealer, negustor de artă, agent de artă, în sfărşit omul care s-a ocupat de vânzările lucrărilor grupului de impresionişti, ajunge la New York, cu 300 de picturi. Era anul 1886 şi momentul de la care impresioniştii devin cunoscuţi în lumea întreagă.

Un detaliu amuzant este că unele tablori conţin scene care pot face să se strâmbe puţin un nas excesiv de pudic. Pentru a trece peste acest obstacol, Durand-Ruel a aranjat o întâlnire cu şeful vămii din New York, un catolic convins, şi pentru a-l îmbuna a participat împreună cu el la slujba de duminică, unde a făcut o donaţie consistentă la momentul colectei. Sau cel puţin aşa i-a povestit Renoir fiului său...

Pierre Auguste Renoir
Fruits of the Midi, 1881

Pierre Auguste Renoir
Chrysanthemums, 1881/82

Pierre Auguste Renoir

Young Woman Sewing, 1879

Pierre Auguste Renoir

Woman at the Piano, 1875/76

Berthe Morisot

Woman at her Toillette, 1875

Pierre Auguste Renoir

Two Sisters (On the Terrace), 1881

Claude Monet
The Artist’s House at Argenteuil, 1873

Camille Pissarro
Young Woman Bathing Her Feet in a Brook, 1895

Henry de Tolouse-Lautrec
At the Moulin Rouge, 1895