Monday, February 23, 2009

Omuleţii boemi

Cine ar putea să ştie să ajute şi să înţeleagă un biet suflet care încearcă de zile bune să potrivească poza cu cei doi simpatici care se înţeleg din priviri dar care nu se shrink to fit cu conturul sub nici o formă. I-am lungit, i-am lăţit, i-am micşorat, i-am rugat, i-am luat cu binişorul, i-am luat cu răuşorul şi n-am obţinut nici un fel de rezultat notabil. Numai pe mine m-am găsit în blogosferă cu o potrivire atât de generatoare de insatisfacţii. Eu nu renunţ la omuleţi şi conturul acesta nu renunţă la mine iar răbdarea părţilor implicate şi-a stors ultima picătură. Dacă singura soluţie are ceva de a face cu aşa numitul HTML atunci nu mai există nici o soluţie pentru că mie mi-e frică de el, ca de toate aspectele tehnice ale vieţii, atât de utile dar atât de misterioase.

Omuleţii au şi ei o istorie, sunt bucureşteni de felul lor, trăiţi şi desfătaţi o viaţă la capitală, umblaţi, destupaţi la păreri şi la comentarii. Au locuit aproape de staţia de metrou Grigorescu, într-un bloc proprietate personală de la bun început. Din păcate nu proprietatea mea personală. Eu m-am ales numai cu ei şi i-am îngrijit cu duioşie, i-am şters de praf (nu zilnic, nici săptămânal, dar totuşi), i-am împachetat bine după ce le-am rupt gura cu declaraţia plecăm puţin în America. Ei, bieţii, nu s-au opus, câtă vreme sunt împreună viaţa li se pare trăibilă şi cu un oareşce haz subtil, parcă de la o vreme tot mai subtil. Ieri i-am auzit discutându-mă pe şoptite:

Crezi că nimereşte?


Nu ştiu, uite, încearcă.

Acuma ne-a micşorat prea tare.

Acuma prea ne-a lungit.

Stăpâna asta a noastră pare că nu ştie ce face.

Aşa cum spui, dar e totuşi simpatică sărăcuţa şi mi se pare că ne iubeşte cu adevărat.

Să ceară ajutorul altcuiva dacă nu se descurcă singură.

O ştii, prima dată dă cu capul, apoi cere ajutor.

Poate se mai înţelepţeşte şi ea.

Poate, dar să ştii că mie nu prea îmi dă impresia.

Important e să fim sănătoşi. Vezi că ţi s-a deranjat puţin baticuţul.

Mersi, îndreaptă-ţi şi tu pălăria şi hai să luăm aminte la ziua de azi.

Sunday, February 22, 2009

Oooooo!scar

Nu ştiu altele cum sunt, dar în ceremonia Oscar-urilor mie cel mai mult mi-a plăcut momentul în care Sophia Loren i s-a adresat lui Meryl Streep. Deşi reprezintă genuri diferite de regine ale filmului, alăturarea lor în desfăşurătorul marelui show mi-a lăsat un gust de moment istoric. Nemaipomenita Sophia Loren, sofisticata care pe măsură ce trece timpul arată tot mai bine, şi incredibila Meryl Streep, naturala care nu se mai opreşte din nominalizări la Oscar, au fost rostitoarea, respectiv destinatara unuia din cele cinci caracterizări superbe care au fost oferite candidatelor la marele premiu pentru actriţă în rol principal.

Îmi amintesc febrilitatea cu care citeam pe timpuri revista Cinema, nerăbdarea cu care o aşteptam şi cruzimea cu care o ciopârţeam pentru a pune cap la cap istorii şi filmografii ale zânelor de pe marele ecran. Aveam un caiet special în care adunam datele, socoteam, îmbogăţeam şi aşterneam cu stiloul poveşti despre actriţe. Nu m-au pasionat niciodată prea mult actorii, am rămas fidelă actriţelor. De aceea mă gândesc de ce se acordă prima dată premiul pentru cea mai bună actriţă şi apoi pentru cel mai bun actor, ştiindu-se că se merge în ordinea inversă a importanţei.

Am umplut atunci un caiet cu poze şi texte despre actriţe şi la final mi s-a părut că nu arată suficient de bine aşa că l-am rupt şi pe acesta şi am pornit altul pe râu în jos, altul mai mare şi mai frumos, de data asta în format de caiet studenţesc. Ştiu că aveam acolo pe Marlene Dietrich, Marilyn Monroe, Vivian Leigh, Meryl Streep, Sophia Loren şi multe, multe altele, încă am caietul cu pricina conservat în biblioteca mamei mele. Abia aştept să îl revăd.

Ce mi-a mai plăcut la Oscar

- Anne Hathaway, înalta de 26 de ani, născută în Brooklyn din mamă actriţă
- că Danny Boyle a câştigat Oscar-ul pentru cel mai bun regizor cu acest atotputernic Slumdog Millionaire
- rochia albastru închis a Freidei Pinto, actriţei indiană din Slumdog Millionaire
- că am apucat să văd, ca niciodată, şi intrările actorilor pe mocheta sau unii îi spun carpeta roşie
- că l-au arătat un pic pe Valentino care a declarat că e acolo ca spectator
- că Meryl Streep a venit şi a stat în primul rând cu una din fetele ei
- cortina de cristale
- momentele de musical şi de dans indian
- că la final echipa lui Slumdog a luat în primire complet scena.

Gata, acum că s-a dus Oscar-ul poate să vină liniştită primăvara.

Tuesday, February 17, 2009

Chicago Auto Show 2009


Lume multă şi maşini strălucitoare. Făcând o comparaţie, mi-aş dori să fiu maşină la autoshow şi iubitul meu să fie om de intervenţie, pregătit în orice secundă să îmi lustruiască pata oricărui mic capriciu.

Auzisem că s-a tăiat panglica sau cum s-o proceda aici la Auto Show şi am declarat într-o doară că vom ajunge şi noi. Mai fusesem o dată, acum doi ani. Atunci a fost într-adevăr impresionant, în parte datorită faptului că neam de neam de neamul nostru nu mai văzuse şi trântise atâtea uşi de maşini scumpe. Cred că am urcat în toate mărcile care ne-au populat până atunci imaginaţia, în faţă, în spate, şi parţial în portbagaj.

Anul acesta am acţionat mai potolit, mai plini de noi, adică nu ne mai impresionează chiar orice Audi sau Mercedes. Unde mai pui că acum doi ani am încălecat şi o motocicletă, faptă probabil contrabalansată în acest an de urcarea într-un Smart. Din Smart am ieşit bodogănind că nu pot să-mi ceară pe o telecabinuţă 18.000 de dolari când cu 16.000 îmi pot lua teoretic un Nissan Altima roşu.

Târgul sau Show-ul era foarte aglomerat, la fel şi parcarea. Ştiind de acum doi ani că înăuntru era foarte cald, de data asta m-am echipat numai cu tricou şi geacă de blugi, nemaifiind dispusă să-mi târâi după mine cojocul de piele nenaturală prin toate bijuteriile industriei auto. Am găsit parcare departe şi am mers pe jos exact cât a fost necesar să îmi treacă câteva chefuri pe care nu le numesc aici, inclusiv cheful de Auto Show.

Dar înăuntru era numai potrivit de cald şi bine, zici că au proiectat clima pentru geaca mea de blugi. Am vizitat numai o jumătate de expoziţie, cred că partea stângă. M-au atras ca de obicei maşinile navy-blue şi cele roşii. Am participat la Ford la o tombolă unde se putea câştiga un pinguin foarte mare de pluş şi ne-am ales cu biscuiţei cu sigla Ford, destul de gustoşi. Am văzut motoare din care eu nu am înţeles nimic dar la care soţul meu se uita cum mă uit eu unde se vând parfumuri. Privire umedă, muşchii mimicii la turaţie maximă, uimire, dorinţă, pistoane/vaporisator spray, poftă, mângâieri.

Într-un Chrysler (cred) m-am luptat cu un copiluţ care striga la mine să dau înapoi sonorul la filmul care rula pe dvd playerul din spate, iar eu insistam, cuibărită în scaunul de piele bej din dreapta faţă, să îl ignor şi să îmi continui reveria indusă de Here I am, if you send me an angel, here I am, in the land of the raising star al lui Scorpions. Aceeaşi maşină oferea posibilitatea să roteşti al doilea rând de scaune şi în felul ăsta cei de pe al doilea rând şi al treilea rând să stea faţă în faţă ca la cofetărie, la mijloc existând şi o măsuţă să-ţi pui sandvişul cumpărat de la KFC-ul de la marginea drumului şi butelca de sodă aproape caustică.

După un atât de pronunţat efort vizitaţional am simţit şi noi urme de foame şi m-am necinstit cu un churros, un fel de langoşă în formă de băţ lung, cam cât antebraţul, cu un preţ aşişderea. Am sosit acasă şi cum am consumat aproape toată ziua pe baricadele celor mai evoluate tehnologii am zis să o sfârşim mai simplu, cu o pizza fierbinte.

Nu ştiu industria auto ce simte, dar eu simt o mare mulţumire sufletească pentru că am constatat că am evoluat în gusturi şi mentalităţi. Acum doi am stat de zeci de ori la cozile la care Toyota oferea plase de plastic şi parcă îmi ieşisem din minţi, nu mai plecam. Duminica asta am stat o singură dată la rândul unde m-am ales cu o plasă din nu ştiu ce, dar oricum roşie, arătoasă şi reciclabilă. Asta înseamnă că: 1) Toyota a înţeles importanţa conservării mediului şi 2) eu am înţeles că nu trebuie să duc acasă toate plasele gratuite de la nici o expoziţie.

Acestea fiind spuse, las să vorbească bliţurile, caii putere şi periile de lustruit ale indivizilor strecuraţi în salopetele cu inscripţia Chicago Auto Show 2009. Şi încă două detalii: parcare 17 dolari, intrare 10 dolari de căciulă adultă şi gratis pentru căciuliţele până la 6 ani, dragele de ele
.






Dior? Nu, motor.



Domnia sa

Domnia mea




Broscuţă oacheşă



Aşa arăta oraşul când am ieşit de la manifestare

Monday, February 16, 2009

Trist, trist, trist

Eram în maşină acum seara, veneam dintr-o vizită foarte plăcută. Mi-a sunat telefonul şi o prietenă mi-a spus o poveste îngrozitoare. E vorba de o fată care avea 33 de ani şi se numeşte Laura. Eu nu am cunoscut-o dar asta chiar nu are importanţă acum. Am înţeles că a venit aici în America, la Chicago, s-a îmbolnăvit şi a murit. Acum a venit mama ei aici şi vroia să îi incinereze trupul şi o ducă aşa înapoi în România. Am înţeles că preotul ortodox nu a fost de acord cu aşa ceva şi a spus că trebuie îngropată, altfel nu i se fac slujbele care trebuie să se facă, după o rânduială pe care nu o cunosc şi în consecinţă nu o comentez. Înmormântarea costă 8000 de dolari şi se încearcă strângerea banilor pe care familia nu îi are. Banii se pot dona la Biserica Ortodoxă Constantin şi Elena de pe 5410 N. Newland Ave., Chicago, IL, la intersecţia Higgins cu Newland. Nu există o sumă care să se doneze, fiecare dă cât se poate. Am înţeles că se pot dona bani duminica viitoare la slujbă, atât a aflat şi prietena mea.

Dragii mei, uitaţi acum am găsit aici linkul despre Laura.

Sunday, February 15, 2009

Scrisoare din Statele Bushite

Dragă mamă, eu sunt fine thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira, am început scrisoarea pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori intri tu pe messenger. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai speria. Nu, am ce să mănânc, aici nu se pune aşa problema. Am şi ce să beau dar nu am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum de câteva luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu cum e, stau numai pe scaun, la birou, apoi sar în maşină, apoi sar pe taburetul din bucătărie, apoi încalec sofaua. Da, muncesc 8 ore jumate, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Adică sunt şi zile în care fac sport. Ştiu. Ai dreptate. Bine, încerc. M-am despărţit de Andrew, el vrea să se întoarcă în North Carolina şi eu acolo nu mă duc. Nu, n-am nimic cu North Carolina, dar m-am obişnuit aici şi nu mă mut, uite aşa. O să cunosc pe altcineva, nu cred că asta e o problemă.

Dina o să vină acasă, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Corina. Dina găsea casele şi Corina cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau vroiau casă. Corina ştia pe cineva la o asociaţie din asta de finance, avea un prieten acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Acum a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. El însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Corina se descurcă, acum face cursuri de masaj. E foarte adaptabilă. Eu într-un fel o admir. Oricum are bani puşi bine, din comisioane. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Dan e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră acreditivele la Mumbai. Gina lucrează, nu pot să îmi închipui cum merge buticul acela de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi îţi mai scriu. Bine, îţi scriu mesaje lungi, somn uşor.

Friday, February 13, 2009

Get updated week-end now

Anul trecut când am fost la cursul de psihologie şi am terminat de studiat capitolul dedicat principalelor tulburări nervoase, profesoara ne-a pus în vedere să nu încercăm să ne diagnosticăm prietenii, vecinii şi părinţii numai pe baza a ceea ce am învăţat în capitolul respectiv. La fel vă rog şi eu acum să nu mă diagnosticaţi numai pe baza răspunsurilor de la leapşa precedentă, deşi ele sunt absolut sincere, aşa cum am precizat. Dar, ehei, câte complexităţi mai trebuie luate în calcul pentru a lipi o etichetă viabilă de dosul unei individe.

Mă uitam azi la calculatorul la care scriam acest post şi din când în când apărea un pătrăţel care insista să afle dacă eu vreau să 1) get updated protection now sau 2) continue what you are doing.

Ia uite, mi-am zis în eşarfă, până şi maşinăria asta ştie că am nevoie de câteva firimituri de update protection. Dar ca o bleagă am bifat mereu din maus continue what you are doing. Am zis că poate la get update protection procesul durează mai mult, trebuie să completez cine ştie câte câmpuri, mă pune să îmi fac cont, îmi trimite e-mail de validare, apoi mă ţine minte şi îmi furnizează zilnic mesaje cu ataşamente de bancuri lungi şi slide-show-ri interminabile. Aşa că am rămas în ograda mea, mai ales că e şi vineri.

Aşadar continui ceea ce I am doing (bif, bif, cec, cec) dar măcar bine că azi e soare, pe lângă faptul că e vineri. În week-end-ul acesta – care pe timpuri se numea sfârşit de săptămână (asta era pe vremea Albumului Duminical) – mergem la bibliotecă, la cumpărături (mi s-a făcut de miel) şi eu merg la un baby shower. Apoi poate ajungem şi noi la oraş. Mi-e dor de Michigan Avenue, de bulevardul acesta mereu mi-e dor. De fapt el reprezintă ceea ce credeam eu că este America. Mai mi-e dor şi de Magheru şi de Piaţa Romană şi de Drumul Taberei dar o să le rezolvăm şi pe acestea într-o zi.

Ştiam că nu e înţelept să umblu la capacul de canal al dorului, că se face presiune şi izbucnesc alte capete de hidră. Îmi amintesc de centrul Sibiului, de dealurile Devei, de tarabele orăşeneşti gemând sub ziare, de drumul de cinci minute dintre mine şi părinţi. Dar mai bine să nu mă mai mâcâi şi să-mi amintesc că începe Chicago Auto Show-ul şi acolo mă pot simţi vipă şi decapotabilă, dacă vreau.


Thursday, February 12, 2009

Leapşa - răspunsuri întârziate şi sincere

În seara asta nu se pune problema să dorm până nu răspund la leapşa de la mikidos. Aşadar să luăm o guriţă de Nutella şi să ne tragem sub nas oglinda în care vor apărea răspunsuri la întrebări grele.

Ce îti place sa faci atât de mult încât ai plati pentru asta?
Ce să mai, îmi place să scriu. Să fiu în curtea cuvintelor, as opposed cu să fiu în ţarcul numerelor.

Daca ai afla azi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

Aş pleca acasă definitiv, cel mai târziu la finalul săptămânii viitoare. Acum încă o mai lălăi fără nici un motiv.

Daca ai câstiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Ba ferească bunul şi dreptul Dumnezeu. N-aş continua. Mi-aş lua un apartament cu două camere la Bucureşti şi m-aş duce glonţ la facultatea de jurnalism sau la cea de filologie, aş mânca puţin şi sănătos şi aş folosi purcoiul de bani pentru învăţătură, călătorii (încep cu Praga) şi rochiţe cu buburuze şi fluturaşi pentru Adelina.


Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar din tara?
La 49, ah.
Extraordinara scriitoare română care a fost cinci ani minusculă contabilă americană.
Ce v-a determinat să reveniţi acasă? Simţeam că nu aparţin acolo.
Dar regretaţi că aţi stat atât de mult departe de ţară? Nu regret, de acolo mi-am adus vagonul de cărţi şi tot acolo am găsit ideile pentru volumul meu de debut “Poveşti cu muritoare”. Cred că au pus ceva în Nutella.

Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerera?
Să nu ne lungim inutil. Ei nu i-ar fi plăcut.

Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
Varianta 1
Aici zace-un oarecare
Ce-a luptat ca un erou
Şi-a murit de supărare
Că n-a fost şef de birou.
(epigrama nu imi apartine).


Varianta 2
Amalia, născută cam din greşeală, crescută din dragoste, emigrată din curiozitate, fericită din întoarcere, realizată din întâmplare, împrietenită din obicei.


Când erai mica ce le raspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei sa te faci când vei fi mare?
Le răspundeam vreau să mă fac tovarăşa Cămărăşan (învăţătoarea mea care îmi era zînă), dentistă, poliţistă, actriţă. Că doar nu vroiaţi să le spun vreau să mă fac om de communication şi relaţii media pe vremea aceea, nu?

Ce ai face, daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Aş pilota un avion.

Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Era super. Uneori seara o păcăleam şi mai furam o prăjitură. Ne ţinea în braţe strâns, ne mirosea, ne gâdila. Povestea cu noi de toate. Despre şcoală, despre prieteni, despre bani, despre dragoste, despre sex, despre America, despre prietenele ei interesante şi nărăvaşe pe care le-a cunoscut pe blog.

Daca ai putea acum sa te proiectezi în viitor, în ultima zi a vietii tale si sa îti iei un interviu, care sunt alea 3 întrebari pe care ti le-ai adresa?
1. Mă, tu ai răspuns în 2009 la leapşa Mihaelei?
2. Ai reuşit să fentezi ultima întrebare?
3. Şi dacă nu, de ce?

***

Şi pentru că în timp ce (nu) răspundeam la ultima întrebare m-am prins că leapşa în principiu trebuie dată mai departe, o pun pe umerii frumoşi ai anutzei şi ai mihaelei iacob, colegele mele chicago-uane.

Tuesday, February 10, 2009

Sari-urile si pofta de culori

Când am sosit în America am campat foarte, dar foarte, aproape de intersecţia străzilor Western şi Devon. Cunoscătorii ştiu că acolo e inima cartierului indian iar pe cei care din motive independente de ei nu sunt în posesia acestei informaţii îi lămuresc acum. Aşa a fost, aşa s-a nimerit. La un moment dat mă întrebam dacă am ajuns în Chicago sau la Mumbai. Eu am fost mereu stresată să nu cad pe capul cuiva, să nu, în sfârşit, stresuri diverse şi am făcut năzbâtia de a închiria apartament fără să îl fi văzut. Dar orice jumătate rea are şi o jumătate bună şi deşi n-am locuit foarte mult în zona respectivă (zonă care e frumoasă şi urâtă, pitorească şi murdară) unul dintre lucrurile care mi-au plăcut şi care m-au impresionat sunt magazinele cu veşminte indiene.

Acum de câteva zile îmi era dor de culorile lor, sunt sătulă de cărămiziu – căcăniul şi ştersăliul suburbiei. Sâmbătă am ajuns în vizită la câteva magazine indiene de pe strada Devon şi i-am rugat să mă lase să fac nişte poze, ceea ce au acceptat bucuroşi. Între noi şi tot internetul fie vorba, strada Devon se pronunţă cumva Divăn iar pe neaoşeşte de-a dreptul Divan.

Îmi place de nu mai pot să mă uit la sari-uri, deşi evident că n-am îmbrăcat unul în viaţa mea. Dar sunt aşa de colorate, de vesele, de ornate, de altfel, că merită un răgaz de admiraţie. În primul magazin în care am intrat preţul unui exponat era destul de interesant, 499 de dolari.















Parcă cel şi cel mai mult îmi plac acum astea roşii.



Acesta este sari-ul de 499 de dolari.

Sunt datoare cu răspunsul la leapşa de la Mikidos. Vine, e la copt :), să îl scot până nu se arde.

Saturday, February 7, 2009

We have a dream

Nu se putea să nu se întâmple. În condiţiile în care toate ştirile, toate radiourile, toate căsuţele de e-mail, toate librăriile, toate speranţele, toate democraţiile sunt inundate cu figura interesantă a lui Obama, nu se putea să nu îl visez şi eu. Prima dată s-a întâmplat acum câteva nopţi când mi-a apărut într-un cerc de persoane care discutau pe ceea ce părea a fi coridorul unei şcoli generale din România. Clasele erau în stânga, geamurile în dreapta şi noi stâteam şi îl ascultam iar eu îi urmăream şi mişcările mâinilor. Îmi amintesc figura lui serioasă, preocupată. Cred că încercam să găsim soluţii la ceva dar nu mai ştiu la ce.

Am zis că a fost prea scurt visul ca să îl povestesc pe blog dar noaptea trecută s-a întâmplat iar. De fapt s-a întâmplat mai spre dimineaţă, când am deschis geamul să intre un pic de aer din acesta de primăvară, ivit de nu se ştie unde, pentru nu se ştie cât timp. Aşadar al doilea vis cuprindea de-a dreptul o ceremonie în care aveam şi eu un rol. Trebuia să ţin un mic discurs şi toată lumea insista că nu e greu şi o ţineau una şi bună că aş mai fi rostit acel tip de discurs şi acum patru ani. Am încercat să le explic că n-am participat acum patru ani la nicio ceremonie, dar ei nu au ţinut cont de asta şi au zis că sunt siguri că eu ştiu ce am de spus. Era un gen de ceremonie de investitură, dar nu ceremonia mare pe care a văzut-o toată lumea, una mai mică.

Nu mi-a trecut prin capul adormit să le spun că acum patru ani n-a fost nici o investitură că doar a plecat şi a venit tot Bush. Alergam prin nişte săli cu parchet care dădeau din una în alta. Am găsit-o şi pe Michelle care stătea la o masă, cam cum stau doamnele profesoare când aşteaptă să le vină rândul să anunţe premiile clasei la care sunt diriginte, la serbarea de final de an şcolar. Michelle se uita pe nişte hârtii şi m-a încurajat cu discursul. Era şi ea foarte serioasă. Am încercat să îi explic că nu am mai participat la o damn ceremonie din asta dar apoi am tăcut şi am decis că scot eu ceva odată ajunsă cu buza la microfon, singura rezervă era că nu scriu nimic dinainte pe hârtie şi o să vorbesc spontan.

Sper să fie de vreun bun augur visul ăsta prezidenţial, la fel ca şi primăvara bruscă declanşată odată cu el. Închei cu remarca ba Obama-i mama şi nu pot să nu remarc cât de încurcate sunt căile neuronale ale Domnului. Somn uşor, vise plăcute, discurs uşor şi săli pline.

Friday, February 6, 2009

Să rătăcim prin mall cu sacul gol

Şalala-la, life goes on. Încă mă urmăreşte refrenul acesta auzit în magazinul unde m-am dus cu gând să cumpăr ceva pentru mama. Am hotărât să mă pregătesc din vreme căci anul acesta trebuie să ajung în România. Ruşine să îmi fie şi îmi e dar n-am mai fost acolo de doi ani. Iar de când s-au desfiinţat emisiunile care te duc acasă moca dacă plângi nu mai am altă variantă decât să strâng bani la ciorapul de bumbac şi să întreb pe ici pe colo de bilete de avion. Nu duc în ţară multe cadouri pentru că între timp cei de acolo au ajuns mai bogaţi decât mine, găsesc şi ei de toate, am auzit că există şi reduceri de preţ adevărate şi vânzătorii tind pe alocuri să fie mai omenoşi cu tine. Abia aştept să-i văd şi eu la faţă şi să-i aud la glas. Îmi amintesc acum doi ani când am fost şi am vrut să târguim un telefon şi fătuca de la Ulpia (Shopping Center) a spus că nu putem perfecta tranzacţia că ea nu îşi găseşte facturile.

Am un chef nebun să o şterg din Chicago, să mă tot duc. Dar pentru că deocamdată nu am stabilit un plan de călătorie, mai rătăcesc prin magazine, pe jumătate necăjită că n-am găsit nimic de cumpărat şi pe jumătate fericită din acelaşi motiv. Îmi amintesc de povestea Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop şi cam aşa sunt şi eu acum în relaţia cu magazinele. Unde mai pui că tot stând pe gânduri m-am trezit cu sfântul Valentin pe mine, într-un vis în care el mă trăgea de urechi şi mă făcea atentă că vine. Să vină, nu cred că îl bag în seamă. Sunt ocupată cu măcinatul revoltei că deja în multe stabilimente comerciale au apărut iepuraşi şi ouşoare pentru Paşti. Asta combinat cu faptul că la mine la servici mai am la geam decoraţiile de Crăciun îmi creează un plăcut sentiment că nu se ştie exact în ce anotimp suntem.

Am început după amiaza cu o salată la Pizza Hut şi mi-am amintit când lucram în Bucureşti şi se deschiseseră primele Pizze Hut, ce mare lucru îmi părea. Ca să nu mai pomenim că la McDonalds nu m-au primit nici ca spălător de buzi trainee şi ce-am mai suferit. Îmi intrase în cap că trebuie să lucrez într-o corporaţie şi să îmi permit gogoşi de la Dunkin Donuts. Iar acuma când primesc gogoşile ca trataţie pentru fidelitate, le stochez politicos şi le fac vânt pe şest, nu de alta, dar mie gogoşile de la Dunkin Donuts îmi încleiază esofagul. Nimic nu e ceea ce părea. Acuma dacă nu m-am supravegheat şi am căzut din nou în lada amintirilor nu pot omite nici speranţele care mă însufleţeau când mergeam lunar la McDonalds-ul din Deva şi mă gândeam că dacă tot Occidentul e aşa frumos şi curat ca acolo, atunci ştiu pe ce drum să o iau.

Aşadar n-am găsit nimic care să mă împingă la gesturi necugetate, la cheltuieli neprevăzute. N-am găst nici ceea ce căutam, o bluză pentru mama. Ferească bunul Dumnezeu să plec la magazin cu gândul clar ce vreau să cumpăr. Străbat milele şi kilometrii degeaba, transpir, mă doare capul, mă strâng botinele, îmi vine să-mi pun haina la gunoi că îmi rupe mâinile şi tot nu găsesc ce caut. Dar ia trimite-mă aşa, să mă casc prosteşte la rafturi, fără nici o treabă, şi imediat îmi sar în ochi lucruri fără de care nu mai pot să trăiesc. Aşa am păţit cu pălăria mea cu trandafir, cu poşetele, cu pantofii. Azi însă am avut o recoltă foarte slabă şi am început să mă bănuiesc pe mine însumi că fac economii fără să ştiu, căci toată lumea spune că în jurul nostru s-ar desfăşura o criză. Dar despre asta altădată, căci nu merită să ne amărâm acum, la început însorit de week-end.