Silicon în neuron

Vă amintiţi cântecul acela: da, recunosc, ziua-ncep surâzâââând, o primăvară mă-nconjoară, daaa, recunosc, mă îndeamnă să cââânt... Da, recunosc şi eu, arunc zilnic un ochi pe Cancan şi citesc puţinele posturi care mă interesează. Curiozitate omenească, e mai simplu aşa, să arunc vina în cârca gârbovită a naturii umane. Azi însă găsesc marea ştire că iubitul Andreei Spătaru şi-a făcut implant de silicon în ... da, exact acolo, pentru că era nemulţumit de performanţele sale sexuale. Acuma eu nu mă leg de performanţele şi în general de viaţa nimănui dar şarpele bârfitor pe care îl am într-un buzunar s-a foit şi s-a crăcănat de râs.

Mi-a spus să scriu pe blog că operaţia în sine a fost bună şi nu actul medical i-a stârnit lui (şarpelui) râsul ci locaţia operaţiei. Mai bine îşi băga domnul silicon într-un neuron, în speranţa că acela este neuronul funcţional. Am bănuiala că aşa se rezolvau dintr-o singură lovitură chirurgicală şi problemele culturale, şi cele de respect de sine şi cele sexuale. Dar prin metoda întrebuinţată s-au rezolvat numai cele sexuale. Restul... neuronul (singur şi neoperat) cu mila.

Goooouuuuu

Mărturisesc public (dacă e pe internet e public, nu?) că sâmbătă am făcut un gest de un curaj nebun. Pot să se zduduie de râs Americile, Europa şi posibil tot mapamondul (uneori mă întreb cine mă poate citi pe mine din Taiwan) la aşa o mărturisire puerilă (şi sinceră) dar o să risc şi o să povestesc. Vara asta am mai mers după-amiezele pe la bazin, aici într-un parc aproape de unde stau. Bazinul respectiv (destul de mare, foarte curat şi cu intrare gratuită) are un topogan din acela mare, cam ca în parcurile acvatice. Adică nu chiar aşa de mare, dar oricum, are câteva curbe bune, posibil vreo cinci.

În ziua în care am fost acolo prima dată cu o prietenă şi cu fetiţele noastre ele trei (prietena şi fetiţele) au plecat şnur să se dea pe topogan. Au mers până sus, în timp ce eu am stat potolită la locul meu, ştiind că n-am ce căuta la înălţimea aia şi cu atât mai mult pe toboganul acvatic. Amintirile mele legate de topogane sânt puţine şi nu de foarte bună calitate, cea mai dureroasă fiind una în care m-am oprit din cursă sub topoganul de la grădiniţa de lângă şcoala numărul 8 pe care o frecventam la vremea respectivă (grădiniţa adică, şcoala nr. 8 am frecventat-o mai târziu, în calitate de elevă la arte plastice; dar să nu ne îndepărtăm de la subiect).

Aşadar nu m-am dus pe topogan. Am stat în apă, cu mâinile pe margine şi rotind din picioare, aşteptând. Curajoasele mici s-au întors plângînd, prietena mea s-a întors şi ea de nevoie cu ele. Ne-am bălăcit fără senzaţii tari, asta a fost tot pe ziua respectivă. Dar sâmbăta trecută am mers din nou acolo şi Adelina a vrut să meargă sus şi chiar a mers şi de data asta s-a dat pe topogan cu o bucurie şi o încântare şi un entuziasm molipsitor. Aşa că m-am urnit şi eu în urma fetei mele de 6 ani, am ţupăit pe scări în sus, am aşteptat să-mi vină rândul, m-am aşezat în fund şi gooouuuuu. În 30 de secunde am trăit cam o sută de senzaţii.

Cea mai puternică a fost cea de victorie. Asupra mea, desigur. Apoi bucuria alunecării pe apă, stânga, dreapta, cine mai ştie încotro, dar ce contează. La sosire am plonjat ca un glonţ mai mare direct la fundul bazinului, am luat o gură şi un nas de apă, am chiuit, m-am recules şi am pornit în grabă spre scări să repet isprava. A doua oară a fost şi mai bine, a treia oară am izbutit chiar să-mi controlez viteza, pentru că am studiat mişcările celorlalţi combatanţi şi am realizat că mai pot şi controla câte ceva. Am aterizat absolut elegant, m-am uitat să văd dacă a leşinat cineva de admiraţie la vederea performanţei mele, dar n-am văzut decât copii preocupaţi să urce din nou şi am zis că nu-i nimic, victoria rămâne victorie, chiar şi neconsemnată în istoria contemporană.

Şi iar m-am gândit (încerc să scap de obicei, dar uneori e mai puternic) de câte ori nu stăm să ne bălăcim în zona sigură a existenţei, unde viaţa ne vine numai până la brâu şi unde putem atinge cu picioarele toată siguranţa ne-încercărilor riscante. Cât ne ia să ne înfuriem, să urcăm scara şi să pornim la semnalul goooooouuuu spre ceva care este mai aproape de ceea ce ştim că sântem şi vrem. Sincer.

... ... şi Doamne, cât de mult doreai....

.... să cânte Johnny Răducanu...

Azi am avut iar norocul să deschid televizorul exact când începea emisiunea Profesioniştii, locul în care Eugenia Vodă ia nişte interviuri delicioase unor oameni importanţi ai României. Discuţiile au un farmec boem, un ritm alert, ca un meci de tenis între maeştri, numai că între paletele lor nu circulă mingi ci vorbe cu har. În emisiunea de azi a fost invitat Johnny Răducanu, îmbrăcat cu papion şi o eşarfă portocalie, iar subiectul pe marginea căruia s-a discutat a fost cartea lui de memorii Singurătatea, meseria mea.

Am reţinut câteva replici, m-am străduit, pentru că interviul era atât de dens încât mereu urma altă şi altă vorbă interesantă iar memoria, se ştie, are numai şapte lăcaşe pentru ce înregistrezi din mers.

Unii oameni îmbătrânesc şi devin ma înţelepţi, restul îmbătrânesc degeaba.

Nu trebuie să cânţi ca un funcţionar. Mi-a plăcut expresia asta, să cânţi ca un funcţionar. Poate şi mai grav decât să cânţi ca un funcţionar e să trăieşti ca un funcţionar, şi pe majoritatea dintre noi cam asta ne învaţă noile societăţi capitaliste multilateral lăbărţate: să trăim ca nişte funcţionari, între încrâncenări şi drumuri cu maşina, de colo colo.

Am văzut un butoi de rusoaică... rusoaica anunţa cât mai poate să vândă din marfa care era, la o vreme la care cozile existau în URSS, nu încă şi în Romania.

Pentru că mi-a plăcut tot ce am auzit am început să caut mai mult şi am găsit alte interviuri dintre care două sânt aici.

http://www.graiul.ro/?p=348

http://stiri.sexyme.ro/stiri_mondene-Johnny_Raducanu_isi_plange_fosta_sotie-uoap.html
(de pe acest site am luat şi poza)


Apoi am avut un atac de utopie, de îndrăzneală împinsă la extrem, poate de puţină nebunie: cum ar arăta prăpădita asta de lume dacă proporţia între oamenii ca Johnny Răducanu şi trăitorii mecanici s-ar inversa?

Caleidoscop

Primeneală electronică

Siteul consulatului României la Chicago a făcut duş, s-a spălat pe dinţi şi şi-a tăiat unghiile. A ieşit din proces mai arătos, mai dens şi mai bine organizat. Cel dinaintea lui îmi dădea impresia de încercare semi-nereuşită a unui individ proaspăt şcolit în ale designului web, care nu are (încă) viziune. Era aşa slab, copilăresc, prăpădit chiar, aş putea spune, dacă aş fi mai rea decât sânt.

Azi dimineaţă am descoperit cu plăcere că lucrurile s-au mai schimbat, ba mai mult, a apărut şi o prezentare animată cu nişte peisaje din România. Plus că au apărut mai multe rubrici şi la fiecare rubrică există mai multe detalii. Păi aşa ar fi şi cazul pentru consulatul nostru într-un oraş important, oraş care s-ar putea să ţină în braţe chiar olimpiada din 2016.

Acuma nu ştiu cum mai sunt serviciile pe acolo, că nu am avut de a face cu ele decât în 2004 când am fost la vot, cu soţ, cu prunc şi părinţi, cu toată lumea. Am ajuns chiar când se transmitea ştirea şocantă că Năstase şi Băsescu alergau gât la gât, 50%, 50%. Oricum, revenind, site-ul reprezintă un pas înainte.

http://chicago.mae.ro/

qpkm(sau n?)r(sau s?)virlasa-ma-n pace

Gata, eu una le-am scos. Ştiu că sunt proiectate cu bune intenţii, să mă ferească de spam (şi eventual şi de alte belele?) dar dacă mă feresc numai de spam, atunci le scot. Dacă nu se poate fără ele, le pun la loc. Să vedem. Mai apucam să scriu vreun răspuns inteligent (care mă caracterizează, alături de răspunsurile modeste) şi pe urmă mă dureau ochelarii până descifram plrm(sau n?)gfl(sau i?). Aşa că în seara asta am luat cârnaţii ăştia ilizibili de coarne, i-am aruncat peste gardul blogului şi am ieşit cu pieptul gol în calea spamului.

Ann Arbor, Michigan

Am fost în Michigan, la Ann Arbor. Oraşul e relativ aproape de noi (relativ, adică după standarde americane), la 4 ore de condus. Aici deplasările serioase încep cam de pe la 10 ore de condus în sus, aşa că noi am fost abia în vecini, într-o mică plimbare. Nu punem la socoteală adevărul că deplasarea a fost mai lungă decât Deva - Cluj sau Deva - Timisoara, o considerăm, pentru simplificarea introducerii, scurtă. Practic am făcut 5 ore şi ceva, cu opriri pentru benzină, pentru masă şi pentru dezmorţire. Pe drum am văzut panouri publicitare cu "Salvaţi Michigan-ul", pentru că, într-adevăr, e în proces de decădere datorită fabricilor închise cu grămada şi outsursate la chinezi. Sau la indieni?

Oraşul e în mare tipic american, cu o foarte importantă excepţie, pentru care merită să baţi autostrada I-94 până acolo. Oraşul are centru, centru aşa cum îl ştim noi, cu clădiri, cu lume care se plimbă pe jos. Şi nu chiar orice fel de lume, ci majoritatea studenţi la University of Michigan, care are campusul exact în centrul despre care povestim noi acum. Există o faţadă de clădiri vechi, construite pe timpul când se (mai) construia la fel ca în Europa. Faţada ascunde o curte mare, un dreptunghi mărginit de clădiri în acelaşi stil (stil după care personal suspin des). Aşa arată curtea în care am pătruns.

În centrul oraşului se desfăşura în zilele respective un festival anual de artă, cu multe, multe picturi, divese statui, obiecte din sticlă, diverse aranjamente şi o anumită proporţie de kitch (nu mare, dar nici mică). Am colindat printre toate astea până am obosit şi apoi am luat masa la un restaurant (nu bufet) chinezesc.

Aici e un domn artist care avea un tablou cu coasta Amalfi, nu îmi dau seama de ce nu am pozat mai de aproape.

Şi da, erau şi câteva locuri în care se găseau genţi din piele, unicate. Miroseau aşa de frumos a piele că te intoxicau. Mie îmi place enorm mirosul articolelor din piele, iar dacă sânt genţi, cu atât mai bine.

Astea erau nişte instalaţii luminoase, le-am fotografiat pe cele mai drăguţe.

Şi nişte tablouri care mi-au plăcut. N-am făcut poze de foarte aproape pentru că, nu ştiu, mă jenez să umblu cu aparatul foto agresiv pe lângă picturi, ele trebuie privite de aproape şi savurate, când e cazul. Mi-am călcat totuşi un pic pe jenă, dar nu mult.

Adelina încerca să discute cu o veveriţă. Veveriţa încerca să nu dicute cu nimeni.

Aici e în centrul oraşului, la intersecţia străzilor State cu Liberty. Se vede intrarea teatrului şi sigla Michigan.

Din nou centrul, dădea impresia de plimbare prin localităţile unde profesa Dr Quinn - Medicine Woman atunci când vindeca ea pe toată lumea. Era un fel de vechi, dar alt fel de vechi decât cel din curtea despre care am poveestit la început. Ăla era vechi de tip englezesc, ăsta e vechi de tip stradă principală într-un orăşel american.

Maşinuţe din lemn, erau multe dar am preferat să se vadă câteva foarte bine. Erau foarte frumuşele, lucrate, cred, cu drag.

Şi din nou miros plin de piele prelucrată, din nou poşete.

Clădirile faţadei englezeşti, cum am botezat-o eu repede.

Cele trei zile petrecute acolo au meritat din plin, am avut şi vreme bună şi a fost frumos.

Înainte şi după

Mie nu-mi plac mall-urile. Adică nu ştiu dacă nu-mi place ideea de mall sau mai degrabă ideea de spaţiu închis, fără ferestre, unde eşti izolat într-o oarecare măsură de realitate şi pricipalul impuls care rămâne e să cumperi. Mă uitam la poze la cum era pe timpuri Ulpia şi pot să spun că o prefer cum era atunci faţă de cum e acum, ca o cutie de pantofi uriaşă, acoperită cu nişte plăci la drept vorbind urâte. Dar asta e acum, aşa se înţelege modernizarea, mai mult în sensul prost. Probabil nu se poate sau nu se vrea să se reziste acestor tendinţe, n-aş putea să dau momentan verdicte.

Iar acuma vine şi mall-ul cel mare peste Deva, o altă pleaşcă gri, fără ochi şi urechi. Am înţeles însă că va fi o terasă la ultimul etaj de unde se vede oraşul. Dacă e adevărat, atunci terasa e o idee foarte bună, nemaipomenită aş spune. Oricum un mall (când e fără geamuri) strică faţa oraşului. America e plină de mall-uri din astea, aici majoritatea însă nu sânt înalte ci numai pe un nivel sau maxim două, însă sânt enorme ca întindere. Majoritatea sînt în plin câmp şi, evident, poţi să ajungi acolo numai cu maşina. Aici e aşa de multă marfă că înainte de a o vedea nu mi-am putut-o închipui. De asta e şi presiunea aşa de mare, tot felul de oferte, să se vândă cumva, să nu stea cu stocuri prea mari.

Probabil că la Deva lucrurile vor fi mai scumpe la mall, că e la mall. Dacă e aşa, atunci rămân la ideea că aceşti comercianţi nu au înţeles încă modul în care se face comerţ. Se face în aşa fel încât omul să-şi permită să cumpere, nu să se uite ca la muzeul de istorie sau muzeul de artă. Sânt curioasă cum o să fie la Deva. Partea bună a mall-ului e, în opinia mea, că poate fi un loc de socializare, de întâlnire cu prietenii, în condiţiile în care există pizerii, cofetării, cafenele, restaurante. Dar parcă tot mai mult îmi place o terasă în aer liber, eventual cu umbreluţe şi cu flori.

M-am uitat pe site-ul Deva Mall şi am văzut griul decorat cu nişte pete de culoare şi am simţit o adiere de speranţă: dacă totuşi o să-mi placă? Să vedem. Am eu ce am cu clădirile din oţel şi sticlă, cu aspect metalic. Când umblu printre ele mă apucă nici mai mult nici mai puţin decât depresia temporară. Dacă mă plimb printre clădiri drăguţe sânt ca un fluturaş. Am aici poze comparartive cu Ulpia şi îmi menţin părerea: se putea decora în stilul în care a fost, cu geamuri mari, lumină naturală şi altele asemenea. Văd că pe site-ul Deva Mall unul din motivele de laudă e că oferă iluminare artificială. Gata, rămâne de văzut la faţa locului.

Caut şef mişto. Găsitorului, un angajat model

Ups, I did it again. Numai că azi am făcut-o mai lungă şi mai lată. Muncind, muncind, muncind cu spor, m-am oprit cu greu şi am comutat de la Excel la Word ca să scriu o aripioară de eseu despre cum aş vrea să fie şefa/şeful meu. Ziarele, internetul şi reţelele de cunoştinţe personale sânt/sunt pline de anunţuri de slujbe, de joburi (locuri de muncă – pentru cine nu-şi poate aminti acum traducerea). Se cere să fii bun, să ai experienţă, nu te încurcă nici dacă ai terminat o facultate, trebuie să vorbeşti engleza (dar asta nu e o problemă, că acum engleza se suge direct de la ţâţa mamei, e anul 2008), eventual să-ţi poţi contorsiona limba şi în germană (asta poate fi o problemă pentru că ţâţele cu substanţă nemţească sânt mai rare şi mai dificile), să fii asta, să fii aia. Dacă se poate să fii şi subţire şi pe tocuri sau (alternativ) să ai cravată şi pantofii curăţaţi.

Anunţurile astea sânt aşa de stereotipice că mă doare burta. De fapt (cu mici excepţii) sânt chiar identice. Toate oferă posibilitatea de creştere bazată pe rezultate, posibilitate care pe mine mă încântă (pentru că niciodată n-am putut să stau pe fundul meu simplu) dar mă şi îngrijorează (pentru că dacă creştem toţi atât de mult, unde mai încăpem pe planetă). Sânt flexibilă, pot presta overtime, sânt plină de energie, de entuziasm (în parte prostesc), de vibraţii pozitive, de tot ce vrei. Dar ce se oferă la schimb? De salar nu vorbim, că ăla (din inerţie) se oferă (cel puţin teoretic) peste tot. Se mai oferă un mediu dinamic, tineresc şi teambuildinguri din alea unde te caţări pe dealuri şi transpiri. Dintre toate aspectele cel mai mult mă interesează calităţile şi cantităţile şefei mele/şefului meu. În primul rând îmi doresc să nu zbiere. Dacă rage la mine ca un animal îmi uit instantaneu şi experienţa şi engleza pe care o ştiu, şi germana pe care n-am apucat să o învăţ, uit tot. Uit unde mi-am pus dosarele după ce am venit din delegaţie, uit că am fost în delegaţie şi nu-mi mai amintesc că am negociat câteva contracte bunicele. De ce au unele exemplare umane impresia că dacă zbiară coboară din pod eficienţa? Tot ce coboară sânt eventual nişte ulcere, pe ici, pe colo, pe la burţi.

Aşadar caut şef civilizat, fără toane, în fruntea unui colectiv muncitor dar şi cu simţul umorului, să-mi zică şi mie bravo când fac bine şi e reparabil când fac pe dos, să mă trezesc dimineaţa nu cu plăcere (nu împing utopia aşa de departe că e grea şi mă dor braţele) dar măcar cu un vârf de cuţit de voie bună, că, uite, astăzi am ceva de realizat, de efectuat, de dus la bun sfârşit. Asta în condiţiile în care nimeni nu-şi latră plămînii pe coridoare iar în bucătăria firmei cafeaua miroase mai tare decât ţigările. E (aproape cel mai) mare lucru să lucrezi cu oameni faini, treaba să meargă bine şi toată lumea să fie (relativ) relaxată, pentru că în definitiv unde îţi trăieşti viaţa, în afară de pat şi piaţă? La servici.

Ce-mi atârnă în trening e rădăcina. Românească. Pe autostradă.

Oricât de mult m-aş americaniza şi aş aprecia binefacerile capitalismului care mă trimite acasă cu marfa în plase de la ei, nu mă pot da complet pe brazdă. De fapt am (uneori) impresia că am alunecat între brazde, că să nu recunosc toată măreţia adevărului că am luat-o complet pe arătură. De ce acest post cu tentă agricolă?

Pe drumul plat ca palma care leagă Chicago de St Louis am avut cândva o revelaţie care încă e cu mine. Fugeam pe asfaltul de septembrie, în habitaclul maşinii noastre, o musculiţă amuzantă ce îşi croia drum bun prin seriozitatea bolizilor de pe autostradă. Mai discutam, mai mergea muzica, mai măturam cu privirea recoltele grase şi nesfîrşite de porumb adiacent.

Şi mergând noi aşa liniştiţi, ca rezidenţii permanenţi pe şoseaua generoasă a patriei de împrumut, vedem la un moment dat cum o altă maşină circulă în rând cu noi, parbriz lîngă parbriz, ba şi mai şi, maşina respectivă îşi lasă geamurile în jos şi din ele apar capete agitate. Acuma dacă eram într-un film, probabil gangsterul scotea puşca şi ori ne lua cu el în speranţa unei răscumpărări grase (aici mă opresc să râd) ori greşisem ceva şi sosise clipa socotelii. De greşit am greşit de atât de multe ori... însă sper că nu aşa de grav încât să necesite măsuri ca mai sus.

Poate ar fi bine să lămuresc că la noi la Statele Unite nu te opreşti pe şosea să ceri cuiva ajutorul, să povesteşti, şi dacă te opreşti e treaba ta, dar nimeni altcineva nu va opri la rândul său să-ţi împrumute un cric, de exemplu. Poate nici acasă nu mai opreşte nimeni acum, că toţi se grăbesc, sânt bizi, a venit peste ei capitalismul şi toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opreşti, suni la maşina de tonare (care te ia pe sus şi de depune la un atelier specializat de reparat damblaua). Toată lumea cunoaşte şi respectă aceast algoritm (şi multe altele dar poate revenim ulterior la ele).

Revenind la asediatorii noştri, ei şi-au manifestat zgomotos entuziasmul punându-ne întrebarea retorică sânteţi români, nu-i aşa?. Noi avem pe maşină steguleţul tricolor, lipit (cam) lângă număr, cine ştie, pricepe. Cuprinsă de fiorii plăcuţi ai recunoaşterii naţionale în oceanul de naţii al Americii pe patru roţi, am încins un mini-dialog geam-la-geam cu conaţionalii noştri motorizaţi.

Sântem români, le-am confirmat eu, crescându-mi inima cât nemărginirea lanurilor de cucuruz. De unde sânteţi, de unde veniţi, unde mergeţi. Erau din Texas, locaţia din care se presupune că ne conectam şi noi în anii alb-negri ai comunismului la complicaţiile profesionale şi personale ale petroliştilor cu ranch.

Am călătorit mai departe cuprinsă de o încântare care din când în când îşi atingea maximul, cînd îi repetam soţului (sătul de entuziasmul meu repetitiv): ai văzut, erau din România. Şi tot aşa, din 15 în 15 mile.

***
Acum aş îndrăzni să spun că toată întâmplarea de mai sus a fost apă de poaie internaţională, pe lângă întâlnirea de duminica trecută. Veneam iaraşi pe autostradă, iarăşi în maşinuţa noastră, se repetă (aproape) tot scenariul, numai că de data asta, cei cu care ne-am întâlnit la viteza de 70 de mile pe oră (105 km pe oră) erau chiar persoanele care ne-au aşteptat la aeroport, când am descălecat în America. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, mult mai aproape. Şi am dat nas în nas, geam la geam, pe o şosea cu câte patru benzi pe sens, aglomerată şi năucitoare, de parcă ne-am fi întâlnit pe uliţa comunală din Prejboi. Ne-am făcut cu mîna, ne-am agitat, apoi am apucat-o fiecare cum a putut mai bine, că era un trafic de toată îngrămădeala. Coincidenţă, făcut, sau o lume mult mai mică decât pare?

Cincinală (tentativă de bilanţ)

Tovarăşe Nicolae, scuze, domnule Giorgi, acum, la împlinirea unui cincinal de convieţuire democratico-capitalistico-nebunistico-ciudată, am onorea şi plăcerea să raportez: mi-am făcut planul. Nu-mi mai amintesc exact care era planul, dar am, aşa, o certitudine inexplicabilă că mi l-am făcut. Cinci ani e mult. E de la frageda vârstă de 28 de ani veseli până de complicata vârstă de 33 de ani gânditori. 1825 de zile, de dimineţi departe, de seri la fel, de întrebări şi de tentative de răspuns împărţite între minte şi inimă.

Aşa cum spune şi filmul care merge la televizor dar la care nu mă uit, pentru că scriu, aici e bine, mâncărica mâncărică, căldurica căldurică, jupânica jupânică. E bine, aşa cum am mai spus, şi am fost uneori lăudată, uneori certată, uneori nebăgată în seamă. Singura chestie neplăcută este că nu pot să-mi dau răspunsul la întrebarea clasică: dacă e bine, atunci de ce e rău?

M-am surprins din nou întrebându-mă (când credeam că nu mă uit la mine) cea mai periculoasă întrebare din repertoriul internaţional şi personal: de ce am plecat? Răspunsul a venit repede. Am plecat din greaţă şi din curiozitate, în această ordine. Din greaţă faţă de anumite aspecte subliniate foarte bine de comentariul domnului Dan Terteci şi din curiozitate faţă de un vis, întâmplător american şi ulterior (cam) nepotrivit. Sigur că mă poate acuza oricine că am venit cu aşteptări (eventual nerealiste?) dar mă scuz de pe acuma, înainte de lansarea rachetelor acuzatoare, că pe mine nu m-a plimbat mama şi tata prin lume, ca să decid, a, nu dragă, nu America, poate Franţa, poate Italia (mai sigur Italia, că măcar acolo am pus piciorul).

Aşa s-a întâmplat, aşa a fost norocul. Venit pe 20 mai 2002, într-un final de primăvară. Procesat şi ştampilat vreme de încă un an şi jumătate, după toate tipicurile celei mai gogonate democraţii. Revenind, tovarăşe, pardon dragă, domnule Giorgi, mi-am făcut planul. N-am adunat sticle şi borcane, nici frunze de potbal, nici n-am sortat morcovii după circumferinţă, pentru că nu aşa lucrăm aici. Aici ne exploatăm într-un mod muuuult mai subtil, mai fin, mai plăcut portofelului. După ce ne exploatăm după această reţetă, cei care au fibră tare reuşesc şi pentru ca să se simtă şi mai bine îşi fac (era să zic îşi trântesc, dar să menţin totuşi un limbaj mai elevato-necăutat) câte o fundaţie. Din care împart, după bunul plac conjugat cu aparenţa necesităţilor, dolarii strânsi cu greu, în principal din munca altora. Dacă stai să judeci, în istorie nu s-a schimbat nimic de mult, în afară de faptul că ne-am tăiat fustele şi ne arătăm unghiile din flip-flopi.

Revenind la cincinală, e bine, aşa cum începusem să spun dar n-am putut termina că m-am luat cu altele.

Cordonul. Ombilical.

În dulap am o valiză albastră. În ea am o valiză verde. În ea am o valiză roşie. În ea am cordonul ombilical. Doi ani am avut impresia că l-am lăsat acasă. Au fost anii de noutate, de încîntare, de descoperiri. Au fost primii doi ani în America. Apoi, într-o zi, răscolind printre boarfe, am dat de el. De cordon. Era întins la maxim, de la Deva pînă la Chicago şi stătea să plesnească. Aşa stă şi acum. M-am gîndit că, poate, dacă m-aş opinti foarte tare, într-o bună zi aş putea trage cu ajutorul lui toată Europa mai aproape. Uite aşa. Oceanul să se facă baltă după ploaie, orele nedormite de drum să se facă minute de plimbare pe jos.

Desfac cordonul îl scutur, mă uit la el. E vechi. Ce vrei, are 33 de ani. Şi jumătate. A fost proiectat pentru distanţe (mult) mai mici dar dintr-un gest de bunăvoinţă (exagerată) faţă de mine s-a chinuit să se întindă mai mult decît îi era plapuma. L-aş putea cîrpi puţin dar eu sînt leneşă iar el e crăpat undeva deasupra Groelandei. Acolo unde mi-am lipit nasul curios de hublou şi m-am gîndit ce mare e minunea zborului peste gheţuri şi ce firească a devenit. Zburăm prin ceruri cu nesimţire, se numeşte progres tehnic şi sforăim peste curgerea norilor călcaţi pe degete de avioane.

De capătul din Romania e agăţată o piatră grea, o piatră de doruri şi idealizări, de amintiri şi vizite nefăcute. De capătul din Chicago sînt agăţată eu, o altă piatră de contradicţii, de pofte, de poze, de planuri mari şi de texte neterminate. Mă gîndesc uneori cum era dacă nu veneam aici. Apoi îmi dau seama că asta n-am să ştiu niciodată. Pot să ştiu cum e acolo după ce am fost aici, asta da. Dar nu cum ar fi fost dacă nu veneam. Un fel de dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Ce să fac însă cu cordonul? Doarme cu zilele şi cînd se trezeşte se foieşte în valizele alea ca un nebun. Merg, îl scot, îl aerisesc, uite, îl scot în faţa casei, că a plouat şi e un aer bun afară. Oare îi ajunge? Îţi ajunge măi cordonule? Te poţi ghemui acum la loc în valiza roşie, ca să trag peste voi valiza verde şi valiza albastră?

Aşa, vezi, că nu avem loc mult în debara. În closet adică. Mai sînt acolo şi rochii, şi cămăşi şi poşete şi eşarfe (vechi de ani) şi o cutie de pantofi plină cu acte. Un portofel gol (şi prea mare), cîteva pungi de cadouri şi trei perechi de mănuşi de piele. Rame foto nefolosite, o carte cu Albă-ca-Zăpada, cele două scrisori de la bunica mea care nu mai e. Cutia de la imprimanta nouă şi prosoapele de plajă. De asta zic, stai cuminte cordonule şi îţi promit că te aerisesc periodic şi, să ştii, azi am scris despre tine pe blog.

Rochiile de pe Michigan Avenue

E bine că au decorat Michigan Avenue-ul cu rochii, îmi amintesc de o vreme cînd fusese decorat cu vaci. Chit că vacile nu le-am văzut, am citit despre ele. Lucrurile merg (spre) bine.

Not bad

Azi, stînd cu mîna stîngă în păr şi cu dreapta pe un raport de vînzări, am auzit (peste toate gîndurile mele) şi conversaţia unor colegi de clădire, adică a unora care lucrează în acelaşi building dar nu în acelaşi birou cu mine. How are you, how are you (cum se spune aici la noi la şicago bună ziua) şi răspunsul vine: not bad.

Adică cum, not bad? Ce-ţi veni? Ai vreo durere? Dumetale ai uitat că sîntem în ţara unde spunem fine, thank you, good, great. Am realizat că în ultima vreme aud mai des răspunsul not bad în loc de mult mai optimistul I’m guuu(uuuu)d. Sincer, acum cîţiva ani nu auzeam deloc not bad. Dar mai recent bag de seamă că s-a mai schimbat ceva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Să fie benzina, să fie creditele, să fie o coincidenţă, cine ştie.

Oricum o să fiu atentă dacă fenomenul se repetă şi cu ce frecvenţă, ca să pot trage o concluzie (ceva mai) ştiinţifică. Uneori mă gîndeam şi la capacitatea asta de a spune că ţi-e bine (mai) tot timpul. Ştiu că aici I’m fine sau good sînt mai mult un salut, dar reprezină (cred) şi un fel de stare de spirit. Un fel de mască?

Îmi amintesc că la un moment dat venise la noi în birou o doamnă, arăta bine, era veselă, uite, mi-am spus, o femeie normală, puternică, emană atitudini şi energii pozitive, ce bine de ea. Ca să aflu după aceea că avea nu ştiu cîte necazuri simultane şi mari. Păi aşa ne fu vorba? Eu mă agit, plîng dacă e nevoie, ameninţ, dau vina pe mine, pe tine, pe cine pică norocul, dar îmi trăiesc drama mea. Nu spun, sînt fine, thank you. În fine, fiecare se manifestă cum simte, dar parcă şi dacă eşti tot fine de dimineaţa pînă seara ajungi să te muşte de fund plictiseala. Părerea mea.

Denisa, casă de piatră!!

Plus sănătate, fericire şi o grădină cu multe flori, uite, ca mai sus!

Cu drag,
Amalia

Plimbat pe 4 iulie (episodul pilot)

Azi a fost frumos la Chicago, o zi de vară practic perfectă. Aşadar se poate! Soare cît să te simţi bine, un pic de vînt blînd, prietenos, umiditate mică, ce să mai, asta a fost vreme pe comandă, pe comanda americană adică. De mult nu m-am mai bătut pe umeri cu o zi atît de reuşită. În plus, 4 iulie. Sărbătoare. Mare. Cea mai mare? (Aproape) toată lumea liberă. Liberi şi noi, toţi trei. Am hotărît să mergem la oraş, la downtown adică. La fel au hotărît încă multe alte mii de oameni de prin toate comunele înconjurătoare, ba chiar şi din destule state vecine (sau nu), care nu au aşa un centru cum e centrul Chicago-ului. Uitaţi o rochie din chei!!

Şi una din ramuri şi frunze.

Stau mărturie că azi centrul a fost de nota 10. În primul rînd era plin de oameni, erau mulţi, veseli, de toate felurile, de toate naţiile, cu ochii cu colţurile în sus, cu ochii cu colţurile în jos, fără văl, cu văl, cu şlapi, cu tocuri, cu maieuaşe, cu rochii, cu fustiţe, o amestecătură pitorească cum numai în America poţi să vezi. De obicei centrul este destul de animat în week-end, dar azi nu pot să spun altceva decît că vibra. Şi era contagios. Te molipseai de bună-dispoziţie, de bucurie, de chef de viaţă. Şi de cumpărături. Am avut senzaţia de Manhattan la Chicago.

Următoarea poză e de la Borders, lanţul de librării căruia i-am jurat credinţă şi pe care (în principiu) nu l-am înşelat. Am sute de cărţi de la ei şi ador mirosul de tipar proaspăt combinat cu aromă de cafea. Am intrat cîteva minute la Borders pe Michigan Avenue.

Strada pe care ne-am plimbat este bulevardul principal, cel mai larg, cel mai înflorat, cel mai dichisit, Michigan Avenue. Merită o prezentare frumoasă, pentru că azi mi-a dat (exact) senzaţia după care umblu în viaţă, cea după care am venit aici în America, senzaţia de cetăţean al lumii, de parte mică dintr-un tot superb. M-am simţit fericită şi binecuvîntată.

Reclame şi imagini mari pe strada principală.

Încă o rochie şi un cap, posibil de turist, sau cine ştie. Am aşteptat să se mute, dar era dus pe gînduri, aşa că l-am tras în poză.

Asta e preferata mea numărul 2.

Şi două rochii din ... mozaic.

Asta îmi place mult, îmi place combinaţia de culori şi împopoţonarea, e şic, e greu de purtat, e artistică.

Oameni, oameni, mulţi, mulţi şi foarte veseli.

Şi Disney Store. Deşi am auzit că se închid 100 de magazine Disney în America, acest magazin, azi, a fost o mică sărbătoare în sărbătoarea mare. Mi-am cumpărat tricou cu Ariel (cred), să fiţi avizaţi cei care mă veţi vedea cu el, nu m-am putut abţine şi nici n-am găsit vreun motiv să o fac. Pentru Adelina am cumpărat o Tinkerbell (am verificat şi, da, am scris corect) şi tricouri cu Tinkerbell. Chinezul care a produs-o pe Tinkerbell cred că era surmenat, că imediat i-a căzut pe jos un pampon de la papuc. Ba îşi pierdea şi aripile din cînd în cînd. Dar le-am găsit întotdeauna.

Rochiţe, ţineţi-mă bine, nu mă dezlegaţi, nu-mi daţi debit cardul...

Şi imagine de ansamblu de la Disney Store.

Şi pluşaţii haioşi. În copilărie aş fi leşinat dacă mă întîlneam cu aşa de mulţi deodată!

Vitrina de la Disney, anunţa că era sale, şi era...

Şi preferata mea numărul 1!

Mai am rochii şi poze şi pentru mîine. Acum ies să văd artificiile, pentru că pocnesc văzduhurile de culori.

Ce-am în cap şi ce-am în gleznă...

...s-ar putea să intre în conflict. Nu militez pentru frumuseţea spirituală exclusivă pentru că s-ar putea să sforăim după o vreme. Nu bîzîi nici pentru înaintarea pe tarlaua existenţială exclusiv prin fîţîiri de glezne pe tocuri (prea) lungi. Aş spune, complet neoriginal, că idealul atîrnă cam la mijlocul sîrmei.

La un curs am avut o colegă foarte deşteaptă, informată, plină de idei şi exemple dar, vai, de cîte ori îmi suceam vertebrele să o privesc (stătea mereu în ultima bancă), un drac în bermude (cu palmieri) începea să-mi şuiere în urechea internă: alergări colego, alergări, dietă, ultima masă la 6 seara, fără fript... Aşa pierdeam toate dialogurile colegei mele numărul 1 cu clasa. Era (prea) mare.

Tot în clasă am întîlnit pe altcineva, să o numim colega numărul 2, care avea o desăvîrşire de forme în blugii strîmţi şi în tricoul lipit. Dar vai, cînd deshidea gura ce ne mai durea la lobii creiereşti... Nu putea participa la examen pentru că pleca să promoveze nu mai vreau să ştiu ce produs pe nu îmi mai amintesc unde, şi ce rău îi părea că nu merge la conferinţa de psihologie dar are un sampling de dus la bun sfîrşit. Era (prea) proastă.

Ştiu, sînt as guilty as a girl can be, rea şi ... ferească Dumnezeu. Atîta doar că aşa s-a văzut realitatea prin irişii mei, de unde s-a înghesuit spre umăr şi a coborît prin membre pîna a găsit tastatura.

Pentru ca să dezvelesc tot adevărul am avut (şi) o colegă numărul 3, una subţire, ca un bibelou, îmbrăcată mereu şic, pe fond închis, combinat întodeauna cu o piesă într-o culoare foarte tare. Vorbea numai cînd era cazul şi cînd vorbea tăceam şi admiram. Era (prea) reuşită. Vorba cîntecului, cînd s-a împărţit norocu’, stat-am în rîndu’ unu’ (din fundul clasei). Era rîndul pe care erau acreditaţi observatorii neoficiali...

Deva, pentru că merită

Ca o emigrantă (predominant) de treabă ce sînt, există momente în care mi-e dor de casă. De blocuri (da, de blocuri), de străzi, de oameni, de chestii fireşti pînă nu te lămureşti că nu sînt fireşti peste tot. În momentele de melancolită dau cu sapa virtuală în google şi în youtube, ca să văd dacă s-a mai postat ceva interesant despre România şi despre Deva.

Ieri mi-a fremătat guleraşul de bucurie cînd am văzut pe youtube un filmuşor numit Deva – oraş european. Uite, zic, entuziasta de mine, a apărut ceva nou. Deschid şi... autorul ieşise la o vînătoare sistematică de gunoaie, peste tot pe unde a zărit o hîrtie aruncată s-a simţit dator să o filmeze, cu motivaţia că uite ce nasol e la noi.

Să ne înţelegem, ca să nu rămînem neînţeleşi. Există (şi) gunoaie, există nesimţiţi care aruncă pe jos, să fim sănătoşi. Jumătate de ţară aruncă pe jos şi cealaltă jumătate îşi scoate camera şi îi filmează pe primii. Întrebarea e cine le ridică. Probabil asta vroia să arate filmuleţul/filmuşorul, că nu le ridică (aproape) nimeni, nici cei a căror treabă ar fi să o facă, nici ceilalţi.

Dar Deva îndraznesc să pretind că are mult mai multe părţi bune decît părţile rele ilustrate mai sus. De ce nu filmează nimeni într-o peliculuţă coerentă centrul (în după-amiezele de vară plin de oameni, de terase, de copii), cetatea, bulevardele şi ce-o mai fi bun acolo. Că sînt numai nişte porcării de filme dacă dai o căutare pe youtube după Deva, România.

Mă uit la Sibiu, la Braşov, e adevărat că sînt oraşe (ceva) mai mari, care au prezentări frumoase, site-uri, filme, etc. Favoritul meu rămîne Views of Sighişoara http://www.youtube.com/watch?v=60eDIEpVCVM Referitor la Deva, cel mai mult îmi place site-ul www.orasuldeva.ro, dar din păcate e (tot) neactualizat.

***

Acestea fiind scrise, nici n-am apucat să le public pe blog că am şi descoperit noul site al Denisei Lala, www.orasuldeva.blogspot.com . Acesta ar fi al doilea caz de telepatie electronică transatlantică cu Denisa (nu ne cunoaştem, încă). Primul caz s-a petrecut într-o noapte (foarte) tîrziu (la mine), cînd eram pe blogul ei şi citeam şi mă gîndeam că poate ar fi fain să ne şi vedem cînd ajung acasă, iar exact în secundele alea, ea publica un post în care spunea că a citit prin blogul meu şi îi place.

Una peste alta, noul site e o idee super, are poze frumoase şi am reţinut o idee care mi-a plăcut mult: să vedem partea plină a paharului, dar să ne legăm şi de partea goală, ca să o corectăm.

Cititoare - Scriitoare la TANGO

Aceasta este povestirea mea apărută în revista TANGO, numărul din iunie 2008, la rubrica Cititoare - Scriitoare.

Iubim real în spaţiul virtual?

Cînd Di a descoperit calculatorul, şi-a dat seama că nu e chiar aşa de groaznic pe cît îl prezenta profesorul ei din facultate, în timpul laboratoarelor din care nu înţelegea nimic. Uşa cabinetului de informatică, poarta iadului, aştepta căscată larg de două ori pe săptămînă, invitîndu-şi victimele spre scaunele goale de la calculatoarele pîrîinde, cu monitoare alb-negru. Pe caiet se aşternea un şarpe de semne străine care, auzise Di, trebuiau reproduse peste cîteva săptămîni, la examenul din iunie.

Singurul care părea că pricepe ceva din dezlănţuirea informatică a vremii era Dan, colegul ei înalt dintr-un sat din judeţul Arad. Dan se prezenta la uşa laboratorului relaxat, în vreme ce restul colegilor rîdeau mult şi nervos, în aşteptarea domnului profesor Gî şi a agendei sale de groază. Di sesiza că era ceva cu calculatorul ăsta de i se acorda o importanţă atît de evidentă, însă nu îşi dădea seama exact ce. După trei zile de gîndire, şi-a adus aminte acuma, la serviciul ei cu mobilă pe comandă şi ecrane plate că ceea ce studiau pe vremuri avea un nume: Word Perfect.

Mai de la Word, mai de la Perfect, mai de la lupta dintre ele, Di şi Dan s-au împrietenit încet şi sigur, mutîndu-şi vieţile în aceeaşi garsonieră închiriată de bloc. Aranjamentul s-a menţinut funcţional pînă s-a pus problema căsătoriei şi încă o sută de alte probleme, care vin la pachet cu deciziile pe viaţă. Cînd Dan a decis că aşa nu se mai poate şi el se retrage spre Canada un an sau doi, Di nu a ştiut ce să răspundă. El a argumentat că va strînge dolar canadian peste dolar canadian şi apoi vor pune repede degetul direct pe fericire.

Plecarea părea interesantă, pînă cînd Di şi-a cumpărat două valize şi n-a avut habar ce să pună în ele şi ce să lase acasă. A plecat numai Dan iar ea a rămas campată în garsonieră, în compania unui calculator bunicel, care urma să o ţină aproape domnul ei, într-o aşteptare cam tristă si cam lungă. Aici a intervenit cu întăriri Liana, prietena ei bună, care o scotea la o cafea şi un suc, cînd se nimerea să aibă amîndouă minute libere simultane.

Di şi-a mutat sentimentele frumoase pe messenger, cu capătul firului undeva într-o suburbie de lîngă Toronto. Suburbie pe care ea avea dificultăţi să şi-o imagineze în carne şi oase, cu toate pozele trimise ritmic de Dan. El începea să se obişnuiască în Ontario, acolo unde priceperea şi norocul îi asigurau un viitor de care putem agăţa eticheta “splendid”. Liana o încuraja pe Di că timpul trece repede şi că Dan o să aterizeze într-o bună zi la Otopeni cu valize noi, mai arătoase decît cele de la dus şi cu monetarul suficient pentru un avans la apartament şi o maşină care toarce blînd, nu ca pîrlita de care se foloseau anterior plecării.

Di observa că timpul chiar trece, cu toate că ceva mai greu, acum că pozele şi textele din Ontario veneau spre ea puţin mai rar şi puţin mai scurte. Dar Di ştia că “ăia de dincolo” muncesc mai greu şi au timp puţin, toată lumea o ştie şi o repetă obsesiv, mestecînd subconştient împungerea prietenoasă din clipul cu Gil Dobrică: dacă ţi-a trebuit America... Sau Canada, mă rog, să nu intrăm în detalii de frontieră, că nu sînt diferenţe de structură urbană între aceste ţări.

Pe messenger şi pe voice over internet, conversaţiile lor aveau izul de mîncare bună, reîncălzită sistematic fără a mai nimeri temperatura optimă şi gustul de proaspăt. Subiectele se terminau repede, la Bucureşti plouă, la Toronto e frig dar spre seară o să iasă soarele; aici la ea e ora 7 seara şi Di merge cu cîţiva colegi la pizza şi un suc, la terasa unde se adună de obicei; acolo la el e abia 12 ziua şi Dan are treabă, proiectul merge ca uns şi mai lucrează încă şase ore azi. Cînd scapă el ea o să doarmă dusă, plecată la culcare în speranţa unui vis frumos cu amîndoi.

Dimineaţa de după vine identică cu toate dimineţile ultimelor cine mai ştie cîte luni, şi cu constatarea că noaptea a fost fără vise. Sau măcar fără vise vrednice de a trece sita spre starea de veghe. Di ajunge la servici şi îşi deschide Word-ul, amintindu-şi cu un fel de strîngere de inimă devenită recent strîngere de inimă şi de stomac, zilele cînd Dan o învăţa cu răbdare cum să insereze numărul pe pagină în colţul dreapta jos sau cum să completeze cu efecte speciale slide-urile din Power Point. Era aproape, cu rîsul lui scurt şi drag, cu aceeaşi aromă din studenţie, cu o prezenţă care probabil punea ordine în universul ei uşor sentimental.

Acum însă nu e momentul să se gîndească la toate astea, vine şedinţa de departament de la ora 10 şi apoi plecarea şnur spre sediul unui client de bază, unde se va bate în cuie un contract deja semi-prins (după cum se auzea ieri, la a patra pauză de cafea). Pe la jumătatea şedinţei de departament îi vine să iasă în stradă cu scopul precis de a elibera în atmosferă o gamă tăioasă de dor, gata să meargă cu rabla (aproape) toată viaţa şi să renunţe (măcar) la una dintre camerele decomandate ale apartamentului din capul ei deştept, de tipă care ştie ce vrea.

Pune mîna pe geantă, pe chei, se scuză, se ridică şi pleacă spre primul complot informatic care răspunde la numele de calculator conectat la internet. Vrea să afle aici şi acum cît mai durează despărţirea. Explică eficient (fără emoticoane) că nu o deranjează nici România (cum credea iniţial), nici Canada (cum ajunsese să aibă impresia), ci numai amplitudinea lăbărţării transatlantice dintre cele două ţări. Că ea, lăbărţarea adică, nu mai poate fi domesticită exclusiv prin croşetări epuizante de biţi, oricît de bine intenţionaţi ar fi expeditorii şi destinatarii electronici.

Dan simte hotărîrea şi resentimentul de la Bucureşti. N-o mai anunţă că proiectul s-a prelungit pentru încă un an, iar el a fost investit cu o resposabilitate mai consistentă. Renunţă la titlul impresionant compus din senior şi încă trei cuvinte, ultimul terminat în ing. O sună a doua zi, cu biletul spre Otopeni plătit şi un inel finuţ de damă în buzunarul cămăşii. Şi cu încrederea proaspătă că acum, dacă tot au descălecat cîţiva giganţi informatici lîngă Dîmboviţa, îşi va găsi şi el o ocupaţie interesantă sub aripa (inovatoare) a unuia dintre ei. O ocupaţie desigur suficient de productivă ca să nu mai fie nevoit să încalece în viitor avioane burtoase, care te aruncă cu anii pe pămînturi unde nopţile şi zilele nu se mai potrivesc cu ale aceleia pe care o chemi cu spuma de flori a cuvintelor “iubita mea”.

Amalia Niţă

Din oboselile călătoriei

Cînd a ajuns la New York, fata s-a aşezat şi s-a făcut comodă. Baticul a fost cumpărat (culmea) din Romania, cînd eram gravidă cam în jur de 7 luni. Iar data de 22 august însemna atunci 6 ani de la nunta noastră şi 2 ani şi 14 zile din viaţa ei.

Lanţul... amintirilor

Sclifoseala şi prostia. Aceste două ingrediente mă enervează la concetăţenii cu care am ceva de împărţit la un moment dat: o coadă la supermarket, o masă pliantă la un picnic, un vagon de tren, un filmuleţ pe youtube. Dacă ar fi să fac un clasament, aş şti exact ce scifoseală particulară să urc pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, podiumul fiind aşa de înalt încît sper că o să rămînă cocoţată acolo pe veci.

O domnişoară, să o numim O., a captat într-o seară de vară atenţia unei întregi adunări de români-americani şi a lăsat adunarea fără grai. După mai multe tîmpenii evacuate pe gură dar totuşi scuzabile, s-a prezentat la apel cireaşa, sub forma unei declaraţii că ha, ha, dacă ea, d-ra O., ajunge în vizită în România, nu o să mai ştie să tragă apa la wc-ul cu lanţ. După ce s-a hihăit şi şi-a scuturat cîrlionţişorii, d-ra O. s-a oprit din depănarea temerilor personale şi a privit puţin cercul tăcut al gurilor căscate din jur.

Tăcerea groasă a ţinut cîteva clipe, toate chiţăiturile înnăbuşite ale comesenilor fiind oprite în gîtul acestora, posibil datorită gradului de uimire, posibil datorită unei calităţi absolut inutile uneori, numită bun simţ. D-ra O. (de loc din Braşov, ce oraş frumos şi ce exemplar nereuşit a trimis să ne necăjească aiurea prin lume), s-a ridicat şi s-a dus la maşina dumisale, să-şi ia un pulovăraş în spate, căci afară se cam răcorise, nu se ştie sigur de ce.

Decoraţiuni exterioare

... şi cineva care şi-a decorat maşina în felul în care puteţi vedea şi voi. Eram tot pe Lake Shore Drive, unde se îngustau benzile pentru că se făceau lucrări (se repara drumul după sesiunile de sare din iarnă) şi am avut timp să fac o poză prin geamul maşinii.

Lake Shore Drive

Lake Shore Drive, bulevardul care merge paralel cu lacul în centrul Chicago-ului, este un loc care îmi place. Are multe benzi şi copaci pe mijloc. Apare şi la începutul filmului Somewhere In Time, tradus la noi cu Undeva, Cîndva. Filmul este însufleţit de Jane Seymour (pe cînd nu era ea Doctor Quinn - Medicine Woman) şi pe Christopher Reeve. În prima jumătate a filmului apare o scenă în care el, tînăr scriitor la Chicago, merge cu maşina chiar pe Lake Shore Drive, iar la radio se aud anunţurile cu vremea, cu traficul, la fel ca azi.

Habar nu aveam eu pe timpul cînd am văzut filmul la Deva, la cinema Patria, cine e Chicago, cine e Lake Shore Drive şi cine e viaţa, în general. Îmi amintesc numai că