Saturday, November 19, 2011

The Wallet Paranoia

Things were supposed to run smooth and be enjoyable. There is this store in downtown Chicago named Nordstrom Rack where you can get, among other things, beautiful designer handbags for half the price of the upper end retailers and I got the useful habit of visiting the location from time to time to see what’s new. The handbag stage of my life is not so intense anymore, partly because for a while I got almost everything I truly fancied and the peak was reached a day in July 2008 when I bought, beware, five beauties in a single breathe. Because, as the ladies truly sympathetic to the cause are fully aware, buying handbags is not about functionality but about honoring the sheer beauty materialized into the world in the form and smell and gentle feel of genuine leather with big fashion labels attached.

I didn’t want to buy any bag this morning, only to admiringly caress a few and talk to the best. After this was accomplished I moved on to the wallets area.

Truth to be told, I need a new wallet, something neither too fancy nor too common. After all, a wallet is a kind of investment in your medium term personal pleasure, so you can’t just act randomly. Believe it or not, for six months I haven’t found anything appealing enough. It should be leather, nice color, interesting design, a little bit of craftsmanship, well organized insides. I don’t want that much, as you can see. The odds of finding something suitable today seemed adverse up to a point, when the tendency unashamedly reversed itself.

It is my idea that should you want to find something interesting to buy, you have to already carry some item in your hand and then other beautiful things will immediately follow.

True to the form, I had a not-so-interesting wallet in my hand and before three additional minutes have elapsed, I found a navy blue wallet, leather, not expensive, perfectly organized. I decided to buy it but I kept browsing the shelves anyway, just for the fun of it.

I kept juggling tens of wallets, looking, sniffing and slightly disapproving. Now, for the convenience of further reading, let’s treat wallets like they are persons with feelings and caprices and let’s name the first interesting one “Navy”. The brand was Mundi, like in Sic Transit Gloria Mundi.

In about five minutes I dug out “Natural”, a nuance of cognac, fine trimmed leather wallet which instantly got irreversibly attached to my sensitive soul. From then on I wasn’t myself anymore, so I just kept digging, completely indifferent to the intricate unfolding of the exterior world.

In another five minutes or so I met “Bamboo”, a greenish, fine trimmed leather wallet, exactly the same design like the above mentioned “Natural”. The brand of “Bamboo” and “Natural” is called Hobo, and sports the core message that women accessories should be both stylish and practical. I couldn’t agree more.

At that point I simply wanted badly all the three of them because these are my very favorite colors: green, cognac and navy blue.

Since at the present moment I’m not engaged at my full potential with the job market, I was forced to be somehow selective and being selective took me two whole agonizing hours.

I listened to the voice of reason for a while and I said I would stick with the option to buy “Navy”. Then I thought that I deserve no less than the best and “Navy”, albeit the most well organized and not so expensive, was definitely not the most charming. And charm matters.

“Natural” was simply irresistible, that perfectly balanced nuance of cognac which makes my insides melt. Beautiful trimmings, soft leather, nice interior, not so many slots for credit cards and business cards though. But the feel and the smell of his heavenly leather!

“Bamboo” was exactly the same design, only green wit a shade of grey. “Bamboo” and “Natural” looked perfect together, like soul mates wallets. But then I thought I won’t carry two wallets in my purse on the same time anyway. Now how would you decide between the two of them? Every time I decided to buy “Bamboo” I felt that “Natural” looks at me deeply disappointed. I was sure that should I buy “Bamboo”, every time I would look at him I would also see the sadness of the renounced “Natural”. Conversely, every time I decided to buy “Natural”, I was sure I would be haunted by Bamboo’s disappointment. Now how on earth to solve this drama?

And then there was “Navy” with that hard to resist I-know-I-am-not-good-enough-for-you expression on his figure. I was brave enough to put “Navy” back on shelf and I went near a mirror to study myself with “Bamboo” and “Natural” taking polite turns in my hands. For a brief span of the morning I decided to buy both of them.

Then the inevitable happened and I also found a pajama top which I liked. Then I found a watch. Then I went back to the shelf to dug out “Navy” again and explain that I still love him. Then I renounced the watch. Then I renounced the pajama top and I found myself exactly at the very beginning, trying to decide among three wallets.

Next step was deciding to buy “Navy” (very functional) and “Bamboo” (very beautiful). I put “Natural” back on the shelf and got ready to pay.

Then I committed a fatal error. I went back to the shelf to say goodbye to “Natural”. When I saw him again I couldn’t actually say goodbye so I took him back in my hands and I started the whole decisional ordeal again. I felt my tights aching (I was on high heels), my head was dizzy and I had this soft feeling of being ready to faint. Now what? seemed to asked Navy, Bamboo and Natural, in a silent and knowing coalition.

In the meantime, the line to pay became so crowded that I simply felt unable to honor it. All I wanted was to run away in the fresh, cold, life threatening Chicago air.

But how about the wallets?

I decided to remain calm and act logical only that I couldn’t remember exactly how to do that. I took some pictures of the wallets and I breathed in and out like they recommend at those smart yoga sessions. Yoga is nice but I’m not so sure that is really effective when an otherwise decent person like me is touched by the buying paranoia. At this point I saw the wallets like three wild animals trying to eat up whatever was left from my sanity. I simply couldn’t buy them or renounced them or o combination of the above.

Let’s summarize.

Had I bought “Navy”, I would have had an unpleasant feeling that I traded off beauty for functionality, an idea I am strongly adverse to.

Had I bought “Natural”, I would have been traumatized for life by the sadness of the renounced “Bamboo”.

Had I bought “Bamboo”, I would have been traumatized for life by the sadness of the renounced “Natural”.

Had I bought all the three of them, I would have paid too much, although for a few minutes I entertained the idea that by paying each wallet with a different credit card, the total amount spent would somehow be less scary than if charged to a single credit card.

I entered the store at 10.30 in the morning and I left it at 12.30 without any wallet and I felt an indescribable relief that at least the three of them will be able to psychologically support each other through the huge disappointment of being collectively rejected by a fine consumer like me.

But, as Scarlett O’Hara so appropriately emphasizes, tomorrow is another day and a decision can be made and wallets can be bought.

So, just to confuse me a little bit more, can you tell me which one is The Best?

Tuesday, October 4, 2011

In praise of October 4th, St. Francis and Interculturality

photo source

Exactly eight glorious years ago I landed at the Chicago O’Hare airport with a bunch of generally incorrect ideas about the transition from the sweet rolling hills of Transylvania to the vast flatland of the American Midwest. When the plane took off from Bucharest I was sure of two things: first that I’m going to die and second that I’ll never find such a nice, sympathetic fellow traveler to reassure me that I’m going to live, as the one in the seat on my right.

Until the very moment of the taking off, life was all about talking and juggling official papers and selling things and preparing the move and laughing and crying. Then the plane engines did their business and, all of a sudden, I was really heading toward that magic faraway land everybody seems to be talking about, even today.

The day was long and exciting. I remember like it was yesterday how I saw for the first time the lights of downtown Chicago. I am in America, I kept telling myself, but everything still had an aura of unreality. The first thing that shocked me was the carelessness with which the immigration officer tore open the envelope with my official papers, the exactly same envelope which I have guarded for months with my life. I barely had time to regroup and I went to rescue my luggage from the belt and en route I saw a pile of dilapidated suitcases which made me start developing a new understanding of what diversity might also encompass.

Now if you allow me a moment of nostalgia for those gone with the wind times when you were allowed to travel internationally with 64 kilos of stuff, I would be very grateful.

Then came the unmatched sensation of being a passenger in a car flying on interstate I-90. Moving from a two-lane road in the morning to a ten-lane behemoth in the evening was a bit of a cultural shock, let me tell you. I’ve laughed hard for three years thinking that I was expected to drive with the speed of light on that oversized road. Little did I know at that time about all the intricacies and delights of the above mentioned cultural shock.

There wasn’t that much guidance available at that point, no psychological cushioning of any kind. Do this, do that, buy your carpet from here, buy your car from there and good night and good luck. Before I knew what’s happening I became an accountant and there is a strong suspicion that I will still be one for a while.

On the night of my arrival, after I reached my temporary destination, I formed two lasting impressions. First was the somehow unexpected sensation given by the innumerable black trash cans overflowing on people’s porches, because at exactly that moment the waste management guys wisely decided to go on strike. Second, after I got upstairs, was the unbearably pleasant smell of fresh bread, made with that technological marvel which is the bread machine. You don’t have to know anything, only to put in some flour, water, salt and yeast, in the order recommended by the manufacturer, and there you are, baking your very own home made bread and killing all neighbors comprised within a circle with a generous diameter.

After all that jazz I slept like a log and when I woke up in the morning I was met by the colors of the Indian summer so I hurried to a payphone operated by coins and I reported back home that Chicago is beautiful and I love my new life.

I know I’ve changed a lot in these years and sometimes I have serious difficulties fishing deep down for the old Amalia. Sometimes I miss her, sometimes I don’t miss her that much and I entertain the illusion that the Amalia I’m dealing with today is a better version of my old self. Or, if not entirely better, at least somehow wiser. (Note: on my visit to Romania this summer I was surprised to find myself missing my car, my interstate and my how are you)

There are two more things to share with you who are here now by free will or by google mistake.

First is the fact that, although I was completely unaware at that time, October 4, the day I came to America, is the feast day of St. Francis of Assisi, born in 1182 to a family of luxurious fabrics merchant couple and expected to become himself a successful merchant. Instead, he decided to join the second crusade and on his first night out he had a vision that the Lord was sending him back. He turned away from war to peace and waited for a further sign from God. He then had a second vision in which God told him to repair His church. Francis mission was to help rebuild the whole faith. Although today I have a few reservations regarding church as an institution, seeing the faith more like an inner and only sometimes outer endeavor, with feelings you don’t necessarily have to boast loudly about, I like the story of St Francis and I find it inspirational. I’ve also discovered an interesting book about Saint Francis written by Nikos Kazantzakis, the author largely celebrated for Zorba the Greek. What St. Francis essentially teaches us is: find time to pray, try to reduce the amount of noise you make and,
at least once a week, walk to admire God's creations

Second is the fact that I started gaining more and more understanding about the expatriation process, which can approach you smoothly, caressing your head, or which can hit you hard between the eyes, depending on your personality, circumstances, due preparation, motivation, adaptability and other factors that sound like they are taken from a chapter in a textbook. But I find the subject more and more interesting every day. I even discovered a blog the other day which deals with the issues of expatriation and intercultural communication and I have it now in my “We have something in common" section:

Just to give you an idea, the stages of intercultural sensitivity, as per Milton Bennett, university professor, expert in the intercultural field, are: denial, defense, minimization, acceptance, adaptation and, praised be God, integration, if you want to integrate, that is.

So, between St. Francis of Assisi and Milton Bennett, PhD, October 4, 2003 remains the day when, partially without knowing what I was doing, I changed my life.

Wednesday, September 21, 2011

My sweater has arrived in Vancouver before me!

Oh well, looks like this blog will be in written more in English than in Romanian from now on. Even my “About” became English, if you haven’t notice. This is not because I don’t like to communicate in Romanian anymore but because I also started to enjoy jotting down bits and pieces in English. Enjoy is the keyword here.

Ok, this time is stolen from writing my resume. I’m looking for a new job, in a new city if possible (preferably California), in a new stage of my life. What happened is I threw away my pink and red T-shirts and ideas and I replaced them with green items because at this time they suit me better. The only thing I’m still musing over is how did one good friend know to bring me a green purse as a birthday gift in January 2010 when I only fell in love with this color in July 2011?? Wait a minute, but she is a marketing professional, there is something really interesting here. Now I remember that when I was very young (too young), they told us marketing is art and science. I'm 36 going on 37 and only now I get the part about art. That purse is today one of my very favorites.

Now do you remember that funny and convoluted time interval when I was rambling about going back to Romania for good? I wasn’t only rambling as a matter of fact, I also took action. I packed books, magazines, clothes and who knows what else in a few boxes and I appeared full of hope in the door of one of those brave shipping companies which make a good solid profit by moving tools and stuff between the Romanian-Americans based in Chicago and their country-of-origin-next-of-kin. Should I mention again that guy who was sending enough toilet paper to fully accommodate his ass during his winter stay in Romania? Maybe I shouldn’t.

Anyway, I sent the merchandise and then things happened and I became convinced that there are enough worthwhile points of interest to explore in the United States (California among them) that maybe I won’t want to live in Romania as of exactly right now. So this summer I went over there to visit my parents and the merchandise. I spent a fabulous time with my parents, they pampered me as I like to be pampered every once in a while and I gave them back all the love I stocked up in the two whole years since my last visit.

And I also went through the merchandise. I caressed every book and I decided to bring back a few of them. Do you know many books that crossed the Atlantic Ocean twice? This is why I am stuck with the idea that mine are somehow special, or is it because I am special? The thing is I also went through the innumerable pieces of clothes piled in those boxes and I concluded that although they were all new, I don’t really need that much stuff to be happy. So I kept a few of them and I decided to give away the remainder. I even gave away perfumes and I was as happy in doing this as if I received them!! Now is this a post-traumatic reaction to the horrors of the free-market capitalism?? We don’t know for sure but we can devise and test a working hypothesis and busy ourselves for the months to come.

I gave a few things to a good friend of my mother and she liked them so much that she took them with her when visiting her son in the beautiful Vancouver. I was so happy to see that she really liked those things, because I really like her, too. Then I saw some pictures of her in Vancouver and I suddenly realized that my ex-sweater was making more progress than me in the delightful act of travel and I became somehow envious, yes, envious. See, even perfect people can have dubious feelings, now that I come to think about it. My sweater is relaxing near the Pacific Ocean and I am still in Chicago!

I am happy for my sweater though, because I cannot harbor resentments for a long while, and I take this opportunity to put Vancouver on my to-do-and-irremediably-fall-in-love-with cities list. And I’ve heard the most disturbing piece of news about Vancouver, namely that there are ocean beaches and mountain peaks combined over there and scenic drives and all kind of things which can tempt in the blink of an eye any fleeing Midwesterner.

So I want to sent my ex-sweater the best wishes, be smart and enjoy every moment of West Coast walk and talk and take healthy pride in being a traveled piece of apparel because this is one of the most important means to enlarge your horizons and to keep your mind open to new possibilities.

Oh, and I hear they are biking heavily in Vancouver, another reason to love the area and think about not coming back.

Thursday, September 1, 2011

Notes of a jetlagged citizen

I might cross an ocean or another every single week, if the circumstances would allow it and the plane ticket would be paid for. Instead of depleting my inner resouces, traveling always leaves me happy and energized.

Now, when you fly to Europe with that funny marriage of an alliance between Lufthansa and United, you never know what to expect. Of course, you have to look and see who actually operates the flight but the room for surprises is open anyway. United is nice and decent, service is, well, ok, kind of like a relationship which works but from which you do not expect wonders any time soon. The only problem is that Lufthansa is simply spoiling passengers in intercontinental flights and when you see how well you can be treated, it’s hard to remain happy with United. It’s true that I didn’t fly yet with those exotic Asian airlines where I hear service is so amazing that you might want to refuse to leave the airplane, but in terms of what I’ve already experienced, Lufthansa is the best.

If you see me smiling it’s because I remember my first flight which I thought it would be Lufthansa but was operated by United. First, I left O’Hare from the concourse C of terminal 1, instead of concourse B, so I kept walking forever. Second, I was already mentally enjoying the hot napkins and fine food, that perfect balance between being strong and being friendly which is the trademark of the German flight attendants, those amazing yellow scarves which you might swear have a pride of their own, and so on. What I got instead was very different. I reached Europe kind of starved, which is not necesarilly a bad thing for me, but still. Same thing happened when I left Chicago in July. We reached Munich and went directly to an airport restaurant, where we tried to erase the memory of those insulting blueberry yogurt and apple pie that United suspected would make us ready for a new day. Only sweats in the morning? Give me a plain yogurt, at least. And throw away the apple pie.

It’s not that I keep going around memorising airplane types but yesterday we flew in an adorable Airbus A340-600, that huge, new and comfortable technological marvel where you don’t have to keep walking nervously in front of a locked restroom door and pray to hear the flushing button working from inside, a sign that maybe, just maybe, the person who is there will eventually decide to leave. The restroom area in A340-600 is one level under the main deck, you have to descend the stairs and there is a half-door resembling the entrance to the old-fashioned cowboy saloons. But you didn’t come here to read about toilets. Let’s talk about drinks.

I drank and I drank and I drank yesterday, mainly coke and apple juice and water, it’s true, but I also enjoyed white wine and black tea (no sugar, please). While I was deeply entranced in the music of Queen, A-ha and ABBA, I’ve heard the flight attendants offering something sounding like „water”, „water”, but wait, that didn’t look like water. So from the joy of Queen’s Bicycle Race (I want to ride my bicycle bicycle bicycle/ I want to ride my bicycle/ I want to ride my bike /I want to ride my bicycle / I want to ride it where I like) I signaled that I might use some white white. It was complimentary white wine on Lufhtansa, do you hear that, United Airlines?

Yesterday wasn’t without strands of adventure, provided mainly by the half-hour delay in the plane taking off from Timisoara. My connecting time in Munich was one hour and ten minutes. Beware, pleople who travel from Timisoara, that plane comes from Munich and goes back. It came in late, so it went back late. At the time we reached Munich the boarding for Chicago has already started. They took the passengers for Barcelona and New York with shuttles to their planes but the flight attendant told me I’m in time for Chicago, so I went with the regular crowd. It was the same flight attendant who, when I got into that flying maxi taxi of a plane, cried „watch out lady with all those bags!!”. But of course I have bags, Sir, I’m traveling with a child and it’s somehow different from when I travel by myself (I mean accompanied only by my imagination and neurosis). And do you know how heavy those books and magazines are and how much they enjoy moving back and forth between United States and Romania?? So don’t call me „lady”!! Call me „ma’aam”, like everybody else. The last one who called me „lady” („watch where you go, lady!”) was a homeless person on the West Coast, and I wasn’t prepared for the similarity of the tone of voice from a flight attendant in Timisoara. Don’t get misled by the fact that I look like a flying donkey at the moment, with a carry-on, a plastic bag with one string broken, two coats and a brown bear with a red T-shirt in my hands. Beware again, thing are not always what they seem to look and sound.

Well, it turned out we were late for Chicago, because after we reached the terminal and got off the bus there was a very nice young lady waiting, who took us very quickly to the gate. She was so nice that, also I’m well aware she is professionally trained to behave to passengers, I insist that it was a little bit more than that, she must also have a pleasant personality, possibly the opposite of that male flight attendant who, if opportunity given, could do a good job in Auschwitz. All in all, we reached our destination in time, well-fed and entertained. So they say vacation is over but since new plans have caught my fancy, let’s enjoy the humid hot weather and hope for the best.

Sunday, August 28, 2011

piece of advice

you can go to sleep now, Amalia.
The bags are ready, it's amazing that you were able to make them comply with the airline rules and regulations. But you did it.
See? I told you to buy the small navy blue bag, not the big one. Had you bought the big one, you would have filled it with twice as many pieces of this and that.

Everybody is already sleeping in the house.
It's quiet.
You were a little afraid of this night, I know, but see, things are better than imagined.
In the morning you will drive to Timisoara and then fly to Munchen and Chicago.

It's good that you decided to throw away that old wallet of yours and move everything in the new one. It means good luck.

I know, it's amazing that when you travel between continents from time to time, you discover how little stuff you actually need to be comfortable and happy.
It's important to be in a good mood when you leave. You have to let the feelings of hope and confidence overcome the separation anxiety. You know you want to go, there are so many beautiful things ready for you. I'm not saying it'll be easy. I'm saying it'll be interesting. Isn't this what you really want?

The memories of this summer are rich and colorful. Do you remeber that young man singing Lady D'Arbanville on a bridge in Paris? (I take it you have a thing for bridges.) Do you remeber the light? You should post that movie somewhere.

You should read less, write and live more.

Sleep well, my girl, the smell of a strong Jacobs coffee will wake you up in the morning and you will be you at your best.

Love you.

Saturday, August 27, 2011

Îmbulinări televizate

vai ce m-am râs.

incidentul s-a petrecut în timpul unei vizite de prietenie când, în timp ce mâncam pizza like there is no tomorrow, am nimerit televizorul deschis pe cinstitul canal unde se derulau intelectualităţile grele din cadrul emisiunii Burlăciţa. În monumentala mea naivitate, am crezut că e vorba despre varianta americană a divertismentului, decât că tradusă şi adaptată piciorului de plai. He, he, am zis, uite cum au tradus. Burlăciţa. Păi hai s-o vedem. Basically, în afară de costumul de baie cu buline, fata avea buze şi ochelari de soare. Eu tot mai credeam că e Bacheloretta. Când în sfârşit am înţeles e franciză şi vorbeşte româneşte era deja prea târziu.

Silicon, silicon, fară nici un gram de Valley, derriere, derriere, lucrurile stau bine, zic. Să vedem scriptul. Tocmai se derula o scenă probabil erotică, în care domnişoara intra în ape de mare cu un domnişor asezonat cu pectorali ireproşabili. O să-mi ud părul pentru tine, a anunţat ea masculul şi telespectatorii. Aproape că m-am oprit din pigulit porumb de pe pizza de emoţie. Ce frumos. Şi-a udat părul, după care a scos dintre buline liniuţa de dialog şi s-a dezlănţuit, cum să îi zic eu chestiei ăleia, că "seducţia" e înfiorător de mult spus. A fost de fapt vorba de un schimb de replici la nivelul unui băiat şi a unei fetiţe care aşteaptă să se facă ora opt şi să înceapă primirea dosarelor pentru înscrierea la grădiniţă.

Omul, înnebunit de faptul că ea şi-a udat părul pentru el, dădea să se cam apropie. Bulinele de pe sutien încărcau şi ele suplimentar atmosfera. Fata nu se arăta însă încântată de atacul marţienilor, drept pentru care a început să îl cam repeadă, apoi s-a plâns că ea vrea să iasă din apa de mare, pentru că, uite, acolo se petrec lucruri trăsnite. El, decodificând greşit iritarea ei drept mai nu vrea mai se lasă, i-a furat un pupat pe obraz. Asta a întrecut orice aşteptări de obrăznicie masculină ale fetei şi ea şi-a reafirmat verbal intenţia de a ieşi din mare. Nu ştiu însă de ce vroia să iasă fix prin mediana care îl tăia pe el în două pe verticală, parcă nu putea să se dea cu 20 de centimetri în stânga sau în dreapta, că era lăţime marină pentru tot poporul, darămite pentru o Burlăciţă siluetă. Deci, să recapitulăm, fata vroia să iasă (prin el), el nu vroia să o lase, că adică de ce venise el acolo, la filmări, dacă nu să o seducă? Păi vezi.

După indignări vociferate puternic, părţile s-au separat şi a urmat la montaj măreţia analizei psihologice. Fata a fost cumplit de uimită de nevrednicia omului şi ne-a explicat nouă, ăstora care mâncam, că bine că a fost prezentă echipa de filmare la locul faptei, altfel totul se putea sfârşi groaznic, adică cu nici mai mult nici mai puţin decât un viol, if you know what I mean. Nu, nu, nu se aşteptase la aşa ceva de la Claudiu! Foarte urât! Bad boy! Vai, vai, câtă indignare, aşa ceva nu se poate. Candidatul a traumatizat (poate pe viaţă) burlăciţa!! N-o fi auzit şi el de subtilităţi şi alte alea? Na, aşa îţi trebuie când iei emisiunea şi o împlânţi orbeşte în protagonişri şi în popor.

Băiatul, supărat şi el. Zice că ea e o femeie rece, interesată doar de publicitate, că nu a venit la emisiune de dragul candidaţilor, ci de dragul ei însăşi, înţelegi. Nu, femeia asta n-are căldură, n-are suflet, n-are decât buline. Da, da, el ştie, a înţeles şi ne spune şi nouă, să înţelegem şi noi infamia. Eu am înţeles. Voi aţi înţeles? Aşa, ca să nu lăsăm pe nimeni pe delăturile comprehendingului.

În peisaj apare Cătălin Botezatu, care, fiindcă el fusese deja pe bune cu Burlăciţa care s-a dovedit a fi Bianca Draguşin, era în măsură să le dea celor patru candidaţi rămaşi în concurs nişte sfaturi fizico-chimice pertinente pentru a ameliora seducţia şi evenimentele ce decurg de aici.

Cumva s-a întâmplat că emisiunea a ajuns la final, acolo unde ea elimina doi candidaţi şi păstra doi pentru marea finală, păcatele mele. Fata era în rochie albă, vântul bătea, cei patru crai stăteau înfipţi bine în solul Ibizei, oarecum crăcănaţi şi cu mâinile în poziţia în care stau jucătorii în zid când se trag loviturile de la 11 metri. Ea i-a explicat fiecăruia ce a făcut bine şi ce nu, că, na, toţi suntem oameni, adică surse de fapte sublime şi boacăne, cum ar veni. Totul e să ne explice cineva care sunt unele şi care altele. Eu personal nu-mi amintesc nici mutrele care au plecat, nici mutrele care au rămas, că toţi erau la fel, ce m-a uimit însă a fost reacţia de bucurie pură a celor doi candidaţi daţi afară din concurs. Ăştia s-au întors pe călcâie, şi, ca apucaţi de streche, au dat cu fracurile de pământ şi au chiuit. Ăia neeliminaţi cred că au rămas să mai bată din gene pe lângă fată, ori ceva trebuia să se fi întâmplat în timpul cât eram ocupaţi cu învinşii şi fericirea lor. Urmează marea finală.

Acuma, să nu credeţi că am aşteptat de la emisiune vreo delectare spirituală de tipul “Înapoi la argument”, dar chiar şi faţă de aşteptările mele modeste, performanţele au fost dureroase. Partea bună, pentru care ne-am uitat, a fost să ne amuzăm de să ne doară stomacul şi să nu ne credem ochilor şi urechilor. Deci, bulinele saltă, banii vin, poporul se dixtrează, idealurile se fac mici şi dispar. Dar, frate, era filmat prost, toţi erau falşi, înţepaţi în oareşce, n-am văzut nici un gram de naturaleţe, cum poate mai scapă prin francizele altor naţii. Duamne feri.

Bine zic ăştia la desene animate: cu toţii să pornim, ticălosul să-l găsim.

Wednesday, August 24, 2011

Update pentru cititorii fideli

vai mie, de când n-am mai trecut pe aici.
Păi trebuie şters serios praful, deschis geamul, aerisit, scuturat, pregătit terenul pentru nişte gânduri noi. Zici că e blog părăsit şi nu e, pe cuvântul meu de călătoare.
Există semne că m-am mai înţelepţit în ultimele două luni, dar cu chestiile astea nu poţi să fii niciodată sigur.
Ce-aş vrea să menţionez, pentru că efectiv m-a uns pe suflet, e că am avut condiţii meteorologice ideale peste tot pe unde m-a lovit cheful să mă deplasez. Numai în Montmartre a plouat un pic, cât să mă strice de cap romantismul atmosferei, în rest evaporările şi condensările şi restul amănuntelor au fost de partea mea. Îmi place să cred că a fost aşa şi pentru că m-am dus peste tot cu legendarul entuziasm, greu descurajabil. Bag de seamă în ultimul timp că pun mare preţ pe starea vremii şi pe natură, ceva nou pentru mine.
Un alt bâzdâc este că am început să citesc horoscopul, ba chiar am aflat că vărsătorul e semn fix de aer, ce înseamnă fix încă n-am înţeles exact, dar în privinţa aerului am câteva indicii. Adică, înţelegi, trag spre sferele abstracte, spre idei şi concepte, as opposed to trebile zilnice pământeşti. O fi bine, o fi rău, nu putem şti, depinde pe cine întrebăm.

Să inserez aici şi o poză din pliantul promoţional al verii 2011 şi, vorba unei babe, când ne-o fi mai rău, în Jardin de Luxembourg să ne fie.

Wednesday, June 29, 2011

fly me to the first class

chiar dacă aveţi ceva de făcut, mai amânaţi un pic (că doar n-o să îmi închipui că cineva n-are nimic de făcut acum), şi hai să vedeţi cum se circulă intercontinental cu Lufthansa la first class. N-am fost eu personal dar uite că a fost omul ăsta de pe youtube şi acum putem vedea şi noi, restul trupei, ce şi cum. Dar, dacă sunteţi flămânzi, zic, mai bine luaţi înainte o pâine cu zacuscă, ori, dacă vă e sete, un pahar din sticla de vin din frigider. Şi dacă a căzut dopul în vin, ce?, parcă aţi fi primii.

şi mai gândiţi-vă că ori de câte ori staţi la coadă să vă îmbarcaţi la economy, nişte unii vor trece pe lângă voi şi vă vor privi cu mixtură de sentimente pe care sunteţi invitaţi să le numiţi singuri, după ce vedeţi filmul. Viaţa o să vi se pară mult mai frumoasă. Şi, în timp ce voi veţi lua apă de la cişmea în sticla de plastic goală, unii vor mânca nuştiuceîmbârligăturidecuvinterare pe pâine. Din lounge, omul ia liftul, intră în aeronavă, străbate spaţiul spurcat şi neconfortabil de la business class şi se răsfrânge în patul lui aerian, asta adică după ce iar măpnâncă şi bea la cel mai înalt nivel gustativ de trai. Cele 12 ore de la Munchen la San Francisco îs un fel de foaie verde, ajungi mai relaxat decât dacă ai fi dormit la tine sau la ea acasă. Lufthansa e mişto şi când mergi cu grămada, darămite la separeu.

acuma nu vă necăjiţi din atâta lucru, cum nu m-am necăjit nici eu, adică numai puţin, la final, când m-a pocnit realizarea faptului că poate în condiţiile astea inflaţionist de luxoase aş putea şi eu în sfârşit să pun geană pe geană când mi se face să trec oceanul. Şi ăsta, parol, nu e lucru de şagă.

linkul e aici.

îmi pare rău că desertul n-a fost atât de bun pe cât arată, well, that’s life. Dacă m-aş scăpa să-ţi povestesc câte lucruri n-au fost cum arătau, pe mine m-ar durea vorbitul şi pe tine ascultatul. Să ne cruţăm deci. Wow, baie cu geam, exact visul oricărui cumpărător de apartament la bloc. Check it out, really. No pijama bottoms, are you kidding me? Păi de ce? Mişto că tipul se pricepe la motoare, la mine toate arată la fel. Yupiiiii, decolăm. Aici ne potrivim, I love taking off too!! Jesus, iară mâncare? Păi nu acuşi un sfert de oră mâncaşi la lounge? Stai, ţine lista dreaptă. Cream of lemon salt with cherry... Numa puţin, Amarone della Valpolicella... De ce dai aşa repede, că nu văd. ... Eu zic că Amuse Bouche merge de început. Ia să ţin eu minte valpolicella şi când mă înfiinţez la următoarea cină festivă trăznesc în comeseni cu cunoştinţe despre natura vinului, uite aşa, de chestie. No, zi să-ţi mai încălzească supa, de ce să nu te plângi? La cât ai dat pe bilet, io m-aş plânge. Brânzele cu struguri, daaaa, sper că n-ai băgat tot caviarul şi acum risipeşti brânzele. Da’ ce faci cu patru geamuri, că nu te uiţi pe toate deodată. Îţi zic io sigur, că atunci când am fost la SF am avut şi eu două, chit că erau în coada avionului dar orişicât. Şi mă uitam numai pe câte unul odată. ....

Niaţa. Păi să mai mâncăm un pic, chiar vroiam să zic. Let’s eat some more... Pe duck galantine şi roast vernison aş da calul meu, serios, de astea, orice s-ar întâmpla să fie, mi-e poftă de nu mai pot. Parcă se simt aromele până la Chicago O’Hare. Îmi aduc aminte de un reportaj despre o tipă care plecase în Franţa să facă mate de top şi acolo s-a răzgândit după o vreme şi s-a făcut degustător de vinuri şi şi-a găsit un prieten chef de chef şi mesele lor împreună durau două sau trei ore, gustau şi discutau şi savurau, gustau şi discutau şi savurau, aia viaţă, ăla trai culinar şi spiritual pe vătrai. Dah, şi după atâtea lupte grele am ajuns la SFO şi eu zic să mai închinăm o valpolicella pentru copii din Africa, să ştie şi ei că cineva acolo sus îi iubeşte.

dacă, să zicem, cineva a umblat cu first class sau ştie pe cineva care a umblat, sau ştie pe cineva care ştie pe cineva, să nu se supere şi să zică cum că scriu pentru că strugurii sunt acri, etc, ba deloc, strugurii sunt senzual de dulci şi îmi face plăcere să consemnez că ei există. În rest, zbor plăcut tuturor, oricât de mult sau puţin loc s-ar întâmpla să vi se aloce în avion.

şi o tartă din Lincoln Square, cu dedicaţie.

n-o fi de la lounge dar e ca şi când ar fi.

Tuesday, June 21, 2011

smartfon anyone?

de cate ori am un deeply sinking feeling for a lot of different, intricate and (from the point of view of others) perfectly absurd reasons, o metoda care functioneaza pentru a ma readuce pe cararea mood-ului pozitiv este sa sar repede intr-un mijloc de transport, be it a car, a train, or, better of all, a plane (pentru ca un avion inseamna o schimbare dramatica de perspectiva, adica taman si exact ce am nevoie, de fapt). In dimineata asta trick-ul il face trenul. Cum stau eu pe bancheta si privesc cerul plumburiu, tragand pentru a nu stiu cata oara de coada concluzia ca stimatul* Chicago inseamna 7 luni de iarna, 4 luni de ploaie si o luna de picnice, imi dau seama fara putinta de scapare ca se necesita sa imi iau un smartfon (care rade ca n-am, ii dau si desert, in persoana faptului ca abia acum 4 ani mi-am luat mobil in America), dar decat ca nu stiu de care.

am auzit eu ca exista doua familii mari de scule de bagat in ceata tehnologica poporul, adica android si aifon dar pe langa faptul ca nu le deosebesc fizic, nu le deosebesc nici psihic, iar sa incerc sa ma descalcesc singura pe net ar insemna sa fiu nu doar sado, dar si masochista informational, din aia cu certificat pe perete, intr-o rama luata in sale de la walmart. Pai si daca tin cu ambele maini de barajul asta de beton peste care se pravalesc cantitatile de informatii, tot nu facem nimic, si o sa ma culegeti de pe jos post trauma, cand nu mai e mare lucru de facut. Dar, daca, sa zicem, sa presupunem, s-ar gasi niste persoane care sa-si rupa din timpul lor productiv si sa imi explice babeste, pe intelesul meu limitat, de ce android si nu aifon, de ce aifon si nu android, multe lucruri frumoase s-ar mai putea intampla intre mine si tehnica de varf.

ah, sa scriu direct din mersul trenului, sa elimin hartiuta asta prapadita pe care vecinii de vagon nu inteleg de ce mai scribalesc in secolul XIX. Prima fisura in reluctantza mea tehnica s-a intamplat la San Francisco, unde s-au petrecut, de altfel, multe fenomene complexe, in a caror profunzime ma abtin sa intru aici si acum. O fi fost un alizeu din Sillicon Valley ori something, cert e ca daca pana atunci numai ideea de a-mi luat telefondestept ma lasa complet rece, dupa ce am stat cu privirea pierduta in zarea unde viitorul tehnic e deja fumat si aruncat liber in lumea mare, lucrurile s-au schimbat, la inceput neinteligibil, apoi tot mai evident.

deci telefonul asta practic ce e? mail, net, gps, mama, tata, sora, frate, muzica, flori, pictures, fete, filme sau baieti, lighean, dush, dulap, etajera, portalul tau spre lume, ceva de genul asta? Pot si eu sa intru in gara pe net, sa vad cine nu mi-a scris, sa ma informez ce bazaconii s-au intamplat pana am dormit putin, sa vad cum va fi vremea azi si norocul peste zece ani, chestii din astea, da? Sounds good.

Cand zic ca vreau explicatii nu doresc sa irosesc timpul nimanui, exista speranta, sa stiti, pentru ca prind repede si uit greu sau deloc, o singura chestie un pic ciudata am, retin mult mai bine cand persoana care imi explica e familiarizata dinainte cu faptul ca sunt fata buna si privirea aia goala de pe fatza mea nu insemna ca nu am inteles nimic, ci doar ca procesez.

iau o pauza, dorindu-va za best si daca doriti sa aprindeti putin lumina...

*cuvant introdus din inutila delicatete de a evita o cacofonie de zile mari

Saturday, June 18, 2011


cred ca azi s-ar putea sa fi inteles ce inseamna globalizarea.

Friday, June 17, 2011

writing tip

Deci io va spun, daca vreti trafic pe blog, bagati un articol despre sariurile indiene. Uite, numai azi fusera in zona pe chestia asta trei vizitatori din Galati, Oradea, recte Sincai de Mures. Si am observat asta cam ori de cate ori m-am deranjat sa urmaresc care de unde si de ce vine, lucru care nu se intampla prea des. Nu scriu pentru trafic, inca mai scriu de placere, chiar nu stiu cat mai dureaza pana o sa pricep si eu regulile si legile lumii in care traim, adica bulkul activitatii il faci pentru feedback, nu pentru sheer pleasure.

Tuesday, June 14, 2011


interesant, de cand am ecran nou la calculator, parca si boxele se aud mult mai bine. Sucita chestie mai e si perceptia asta umana, in caz ca mai era cineva care nu si-a dat seama.

Friday, June 10, 2011

fixing life

Does anybody know any better moment than a rainy, wacky, greysh Thursday Chicago morning to buy a J'Adore Dior perfume?
Neither do I.

Tuesday, June 7, 2011

la coada cratitei

mananc si plang. mananc.
n-a murit caprioara, dar am pus patru lingurite de curry in sos in loc de doua.

Sunday, June 5, 2011

unpictured sunday

pentru că e început de iunie, în Lincoln Square se ţine, ca în fiecare an, Mayfestul nemţesc. N-am avut deloc o dispoziţie deschisă spre cultură, artă şi alte endeavoruri fine, din alea din jumătatea superioară a piramidei lui Maslow. Sincer, eu abia acum am priceput ce a vrut să zică piramida, e ceva să dureze paişpe ani până îţi pică fisa. Ce vreau să spun este că am ignorat dansatorii şi dinamica generală de veselie pe fond de hamei, şi m-am dus direct unde erau chestiile importante, adică varza acră, cartofii un pic pişcători şi meatloaful cu specific allemand. Opt tichete am dat şi m-am aşezat îmbruznată în cort la o masă, cu comfort-food-ul în mâna dreaptă şi furculiţa de plastic în mâna stângă, ba am ma mârâit că vreau şi o bere, deşi eu nu beau bere, din cauză că nu i-am prins gustul când eram la grădiniţă, când m-au servit profesorii cu care eram în tabără cu mama şi când am înghiţit totuşi băutura de ruşinea lor. Şi tot atunci am primit de la un domn drăguţ o floare de colţ, cred că s-ar putea să îi fi fost simpatică.

două poze am apucat să fac şi fugăritul ăsta de aparat n-a mai avut nicio suflare de baterie. Îmi venea să dau cu el de pământ, să văd cum îi sar ţăndările. Trebuie să fi trecut azi nişte aştri prin nişte case stelare nepotrivite ori something că nu recunosc eleva cu coroniţă din mine în exemplarul ăsta căruia nu ai cum să îi faci pe plac. De fapt, mi s-a şi comunicat că viaţa cu mine e dificilă, noroc că eram ocupată cu nişte varză acră, că altfel aş fi dat un răspuns pe măsură. Nu oricine ştie să cânte la instrument, chiar dacă ţi se pare că e uşor să te pricepi.

ei şi din momentul în care s-a terminat bateria, mi-au apărut în raza vizuală cele mai mişto instantanee fotografiabile, reprezentative pentru festival şi pentru Lincoln Square, dintre care menţionăm: un domn sfătos cu pălărie cu pană, aşezat exact în unghiul potrivit, dansatori în costume colorate mişcându-se suficient de încet ca să iasă poza bine, copii alergând după o mie de baloane colorate făcute de un nene dintr-o soluţie de săpun aflată într-un lighean şi cu ajutorul unui dispozitiv din trei lemne flexibile, ce mai, o minunăţie, un vis, o poveste. Aparatul nu s-a mai aprins nicio singură secundă şi am rezistat ca o eroină naţională o juma de oră lângă o tartă cu ciocolată şi zmeura luată de la Selmarie, m-am gândit că poate o prind să v-o arăt şi vouă. Am zis că se mai încoardă el, dispozitivul, de o poză dar în toate dăţile în care am încercat a rămas cufundat în lumea lui tristă, fără curent electric.

finally, am mâncat tarta şi aşa, nefotografiată. A fost bună şi s-ar putea să recidivez one of these days, poate chiar cu camera foto încărcată. Acestea fiind deci comise şi neimortalizate, mă duc să îmi scufund după masa în Tales of the City, adică Sex and the City în varianta Armistead Maupin. Şi poate un pahar cu vin, că rimează, relaxează şi face mai suportabile nişte gânduri care de la o vreme nu vor deloc să-mi dea pace.

o nouă zi

o nouă zi, o nouă oportunitate de a ţese nişte năluciri care să îmi menţină moralul peste cota de avarie.

Tuesday, May 31, 2011

a tunat şi ne-am adunat

Venirea Ionelei de la Bloomington la Chicago dă întotdeauna adunărilor noastre locale de ţiitori de bloguri un caracter statal dar de data asta adunarea în care ne-am sărbătorit pe noi şi eroii americani a avut, prin prezenţa Mariei şi a lui Flavius, o amploare de-a dreptul federală. A fost exact aşa cum mă aşteptam, plăcut de la un capăt la altul. Asta, desigur, dacă îl iertăm pe stimabilul Chicago care, weatherwise speaking, s-a purtat mizerabil, turnând rafală după rafală în cursul zilelor de sâmbătă şi duminică. Zici că desupra casei aveam nişte conducte nereparate din secolul 19 şi, dintr-o dată, toate s-au prăbuşit şi tot sistemul de irigaţii cereşti a căzut fix în metropola unde fixasem adunarea. Au fost inclusiv momente în care nici măcar cei trei paşi de la maşină până la intrarea în casă nu sunau deloc tentant sub inflaţia lichidă care îşi dădea cumplit în stambă.

Vizitatorii însă, dragii de ei, au suportat bine şi s-au bucurat la maxim de cele câteva momente răzleţe în care ideea de a te da jos din maşină nu părea nebunească. Am compensat însă pe alte părţi cât de mult am putut, să salvăm cumva ruşinea provocată de toanele meteorologice ale oraşului, faţă de nişte oameni care au condus multe ore across America. Am participat împreună la un grătar de intelectuali unde, dacă cineva şi-a luat răgazul să se întrebe de ce a dispărut salata aia bestială de roşii, avocado şi ierburi, poate e momentul potrivit să mărturisesc că eu am mâncat mai mult de jumătate. De asemenea, o altă acţiune reparativă ar fi să mulţumesc din suflet team-ului de bucătari, la momentul cuvenit s-ar putea să fi uitat să o fac, din cauza concentraţiei de sangria din fructele despre care ne amintim cu toţii, sper.

Life is good, şi sper că eroii naţionali s-au simţit foarte onoraţi, la fel cum m-am simţit şi eu să fiu într-o companie simply mişto. Noi ăştia suntem, în afară de Ana care a apucat să plece înainte de a ne trece prin cerebel să facem o poză scriitoricească profesionistă.

Thursday, May 26, 2011

something borrowed

ieri am participat la o vizionare privata a filmului something borrowed, privata, adica am strigat din usa io plec la film, vin la 6, iar la cinema nu era nimeni in sala sa ma deranjeze. Toata sala numai pentru mine!! Nu pot sa descriu cat m-am simtit de bine, ego-ul imi crescuse cat trei sute de scaune. In ultima secunda inainte de inceperea filmului, chiar cand ni se zicea sa fim cuminti si sa mancam popcornul si soda in liniste, a mai venit o persoana si s-a asezat la vreo zece randuri in fata mea, obraznicie care m-a revoltat. Plecasem de acasa cu gand sa petrec timp de calitate cu mine insumi, deh, puseu de egoism, dar cine n-a experimentat asa ceva niciodata sa ia pietricica asta de jos si sa ma ocheasca primul.

filmul e simpatic, facut dupa cartea lui Emily Giffin, poti zice ca e un pic chick lit daca esti rau, dar daca esti mai deschis si nu te repezi sa dai cu capul de categorii rigide, e un subiect interesant. Doua prietene foaaaaarte bune, amandoua destepte, una mai finuta, cealalta mai sprintara. Finuta are un amic in colegiu, povestesc, rad, good connection, dar nu-si marturisesc nimic clar, o lungesc si o ramifica pana cand apare sprintara pe fir. Asta nu sta mult, hihihi si hahaha si il duce pe om pana in pragul pirostriilor. E adevarat ca el venise sa o intrebe (aflam noi mai tarziu) pe finuta daca e ok ca el sa “fie prieten” cu sprintara, iar finuta, prin default, zice ca e ok, cum sa nu, ce te asteptai sa zica?

Soarta se rostogoleste spre nunta dar conjunctura se precipita si mirele isi da seama ca o iubeste pe finuta, nu pe sprintara care ii va fi ca maine mireasa. Finuta capata si ea curaj, dracu stie de unde, sa ii spuna lui ca il iubeste si ea si stuff, dar se simte round trip pana la Dumnezeu de vinovata fata de prietena ei cea mai buna, sprintara. In fine, acesta fiind un film, lucrurile se aranjeaza in asa fel incat sa plece satisfacuti acasa cei doi spectatori de miercuri. All in all, filmul totusi mi-a placut.

Cu unele precizari, desigur.

Rachel, finuta, a fost excelent aleasa. Ginnifer Goodwin, a mai aparut dar n-am vazut-o pana acum, a sudiat si la Stratford-upon-Avon, cu Royal Shakespeare Company.

Dex, tipul, Colin Egglesfield, a fost distribuit ca nuca in perete, a Tom-Cruise-in-Top-Gun type of guy, de fiecare data cand aparea asteptam sa-si puna masca pe figura si sa imprastie in patru zari aviatia inamica. In plus, era epilat pe burta. Io nu zic ca fizicul nu conteaza deloc, ba conteaza pe alocuri, dar daca nu ma convinge cu morisca spirituala n-o face nici cu epilatorul si raman neconvinsa pe ansamblu, asa cum s-a si intamplat. Drace, ce fulfilling e critica de film sau critica filmului, nici n-am stiut asta pana acuma.

Darcy, sprintara, Kate Hudson, nici macar nu era frumusetea aia care sa iti taie respiratia, asa cum suntem prelucrati in carte. Vroiam o altfel de tipa. Io nu zic ca n-are picioare faine, dar trasaturile fetzei sunt cam dure si se vedea asa de clar cum exagera ca-mi venea sa zic c’mmon, daca pana si io vad indicatiile regizorale si nu mi-am schimbat ochelarii de 7 ani, daramite ceilalti.

Mi-a placut in schimb Ethan, John Krasinski, aud ca a jucat in The Office. Deci asta ar fi fost a real good fit pentru rolul principal masculin. Si cand tacea, parca dintr-o privire zicea volume. Era clar ca in spatele carcasei frontale a personajului se contorsiona o viata interioara consistenta, deci putea fi intr-adevar atractiv pentru Rachel, spre deosebire de the Tom Cruise guy-ul care a incercat, s-a straduit, nu zic, si a reusit pe alocuri, mai ales in scenele cu ploaia, dar s-a tinut totusi la distanta buna de tipul tesut la lectura in imaginatia mea.

Si, obviously, Ethan era indragostit de Rachel, si, spre final, o face sa inteleaga lucrul asta, desi n-are nicio sansa in fata lui Dex. Si ii zice ceva de genul ca si atunci cand ea avea alti prieteni lui tot ii era draga, ba chiar si mai draga. Ii zice “Rachel, you are home”, si i-o zice tocmai la Londra, unde ea mersese la el (ca el plecase la Londra intre timp) sa fuga de nunta lui Dex + Rachel un pic. Da, si apoi mai sint cateva minute si vine finalul.

Asa cu cinefila de mine.

La drumul retur spre domiciliu, chiar in ultima secunda inainte sa se inchida usile, au urcat in autobuz si doua replici din film, nevazute si neauzite de nimeni, si fara sa composteze bilet. Si, desi mai erau cateva scaune goale, au calatorit pana la destinatie cu fundul pe creierii mei:

How about you?
What do YOU want Rachel?
Just decide.

Thursday afternoon drop of wisdom

Eu zic sa bem ceva cald in cinstea vremurilor cand existau 4 anotimpuri. Dupa aia sa ne bucuram de viata cu geaca pe noi dar sa fim in acelasi timp pregatiti sa o aruncam la dracu si apoi sa o luam repede inapoi cand e nevoie. E vorba de adaptarea la mediu, incep sa inteleg.

Wednesday, May 25, 2011

cash withdrawal

mare e gradina...

Azi am intrat la bancomat sa scot dolari pentru beletul de tren (iar am uitat ca a dat Domnul si iau si astia de la Metra credit card) si nici n-am apucat sa bag cardul in locul de bagat cardul si sa il wiggle, asa cum am invatat ieri de nu stiu unde ca trebuie sa faci sa te asiguri ca nu s-a jucat nimeni cu aparatul, ca duamna de la celalalt bancomat din incinta mi-a declarat brusc ca You smell good. I know, zice, ca asta nu e ce te astepti sa ti se spuna cand mergi la banca sa scoti cash but you smell good anyway. Eram asa de ametita de prestatiile contabile intense executate azi ca nici nu stiam exact cu ce parfum am incercat dimineata sa pacalesc intunericul si ploaia torentiala. Abia dupa ce m-am trantit pe scaunul din tren si mi-am lasat vreo cinci minute creierul sa zburde peste suburbii, mi-am amintit brusc: Burberry Brit cu green lime. Mai bine mai tarziu decat si mai tarziu.

Tuesday, May 17, 2011

vrabia malai muzical viseaza

Violul intercultural al serii este ca as monta pentru cateva nopti o terasa faina intre casele astea, unde o formatie de spanioli infocati sa cante la chitara exact cat trebuie de tare, aerul sa fie caldut si parfumat, sa nu bata vantul, televizoarele sa fie inchise, in mijloc sa se danseze daca oamenii chiar nu mai pot, oamenii chiar sa nu mai poata, vinul sa fie dulce si un pic intepator, pensia sa fie ultima noastra grija si respiratia adanca prima. Adica, na, am trai si noi putin, ca meritam. Moralito, moralito...

Monday, May 9, 2011

Instantaneu urban

Ieri, aşteptându-l pe Godot şi autobuzul să mă duc la dentist, m-am nimerit lângă nişte doi tineri care cred că se depărţeau temporar pentru un anumit interval, pentru că el avea o valiză cu role. Eram toţi sub un pod peste care trec enşpre mijloace de transport în comun şi din când în când universul uruia îngrozitor. Nissan-ul roşu cu ei s-a oprit fix în staţia în care autobuzul uitase să vină. S-au sărutat luuuuung, de şi eu şi băiatul care mai era în staţie ne-am făcut că ne interesează ziarul gratuit de la Chicago Tribune. Pe urmă s-au mai sărutat încă o dată, un pic mai scurt. Pe urmă tipul a coborât din habitaclu şi a mers în spatele maşinii să îşi ia valiza şi s–a întins peste scaune să mai depună o ofrandă dulce pe buzele iubitei. Autobuzul nu şi nu.

El a trântit apoi uşa din spate şi i-a mai făcut odată uşor cu mâna, apoi ea şi-a şters o lacrimă şi s-a uitat în spate să se înscrie în trafic. Băiatul cred că s-a tot dus la Blue Line spre aeroport, eu însă m-am uitat după ea. Încă puţin şi am piedut Nissan-ul roşu din priviri. Să vezi ce un soi de un fel de invidie mi-a urcat în gât! Invidie pe sentimentul ăla de început documentat de amor, adică sper pentru ei că e documentat, că altfel o să fie mai greu. Senzaţia aia că the damn world s-a pus iar în ordine.

Şi cum frământam eu aşa în mână cartela magnetică pentru un autobuz care se înţepenise cine ştie pe unde, deşi pe sensul opus trecuseră trei, m-am gândit că eu nu pot iubi aşa cum vreau şi cum ştiu, într-un oraş care nu mă inspiră. Nu pot şi pace. Pe de altă parte, mă gândeam, oare a contat că maşina era roşie? Oare would those kisses have caught my fancy în aşa hal dacă maşina era de altă culoare? Iată încă una dintre enigmele care se îngrămădesc să cadă peste mine.

Tuesday, April 26, 2011

San Francisco

Fix asta îmi trebuia, după ce că aveam un amor urban pe Coasta de Est, acum am unul mare şi pe Coasta de Vest. Am bănuit eu că o să îmi placă la San Fran, dar realitatea a bătut uite aşa la fund bănuiala. Când am aterizat şi am văzut dealuri verzi mi-era frică să nu fugă careva cu ele până nu apuc să le pozez şi eu. Pe urmă.... Jeeez, am scos capul de la metrou şi am văzut un tramvai portocaliu! Cable cars, Golden Gate, Alamo Square sunt numai câteva din locaţiile unde am putut fi văzută cu fericirea pe chip în decursul săptămânii trecute. Chiar vreau să fiu turistu ăla cool care a traveled the world şi nu mai sare ca un cangur pe la obiective dar să dea naiba dacă reuşesc Mai încerc dar nu promit. Ş-apăi California mi-a furat inima. Oare câte amoruri din astea încap în ea?

Friday, April 8, 2011

alternative materne de seara

Oare cum e mai bine? Sa fii mama buna (spala-te pe dinti si pune-ti pijamaua, auzi, e 9 jumate si o sa fii obosita maine, blah, blaaaah) sau sa fii o mama misto (sa dansezi cu copila in living-room la 10 si ceva pe Ace of Base - Happy Nation, We're living in a Haaaappy Nation)?

Saturday, April 2, 2011

ce-mi lipseşte din România

Beatrice, colega noastră de frig, a avut curajul :) să mă întrebe ce-mi lipseşte din România. Deşi ea a dat deja cel mai bun răspuns, şi anume "Europa", am zis hai să detaliez şi eu puţin, că aşa e frumos şi politicos. Deci îmi lipsesc al naibii de mult:

  1. mersul pe jos

  2. clădirile faine

  3. mersul pe jos printre clădiri faine

  4. mama

  5. dealurile

  6. distanţele mici între obiective culturale semnificative

  7. Sibiul, Clujul şi Timişoara

  8. Cetatea Devei

  9. scosul capului pe geamul de la bucătărie ca să le strig prietenelor că vin şi eu în oraş

  10. mersul cu rapidul Budapesta - Bucureşti

Cu ce am înlocuit toate astea vă voi povesti într-un episod viitor, că doar mai treceţi pe aici, nu?

Monday, March 28, 2011

zoo-moment feroviar

Azi n-am coborât degeaba la altă staţie de tren decât cea regulametară. Am avut oportunitatea să văd o gaşcă de tineri aflaţi exact pe hotarul dintre pubertate şi adolescenţă lătrând, mieunând, behăind şi mugind din toate puterile lor fizice şi psihice. Păreau să se simtă excelent. Trecătorii încercau să nu se holbeze la ei dar se holbau, totuşi. Io mi-am strâns mai bine geanta sub braţ căci, trăită prin atâtea locaţii, am zis că poate e diversiune să ne atragă atenţia şi să ne fure portofelele. Dar, nici vorbă de aşa ceva, era doar distracţia lor de după amiază.

Thursday, March 17, 2011

prăpădele stomatologice

deci, mă doare fugărita (iniţial zisesem fututa) asta de măsea de nu mai sunt my usual self. Puteam să o scot mai de mult dar am aşteptat mai întâi să se infecteze, să iau un borcan de antibiotice albastre, să mă doară stomacul şi pe urmă să mă doară şi spatele crunt, pentru echilibrarea senzaţiilor tari. Marţi, sincer şi profund vă spun, era să nu mă mai ridic de pe budă. Nu putea surveni incidentul altundeva, mai romantic, în parc, la covrigi la mall, oricunde altundeva. Bine că durerea de spate nu a ţinut mult dar a fost groaznică, Doamne feri. Poate şi slujba asta de birou mă ofileşte, lombosciatic vorbind, ar trebui să îmi iau job de teren, cu cât mai accidentat, cu atât mai bine.

ce mai rămâne din demnitatea unui dublu cetăţean, vă întreb, când stă cu o sculă radiografică în gură şi îşi ţine respiraţia? Am făcut o radiografie panoramică, adică la toată gura, să vadă medicul mai uşor ce şi cum, mâine, când îmi scoate măseaua, de minte, între noi şi cei care ne spionează fie vorba. Cică hai să mi le scoată pe toate patru (măselele de minte) într-o zi!! Am zis alelei, e mare sărbătoare dacă mă prindeţi în scaun şi pentru una. Da, deci mâine la ora 12 Chicago time îmi scot măseaua, Doamne miluieşte şi ajută şi fă o minune să nu mă doară rău, cum ai făcut şi când am născut, ai fost aşa de bun cu mine.

Mai vorbim, dar mai bine mai scriem, că gura îmi va fi senzitivă o anumită bucată de vreme. Azi mi-am luat trei reviste şi trei cărţi să am prospături în convalescenţă. Şi, pe unde mă învârteam eu în ditamai anticariatul, tot mă loveam de o tanti iubitoare de literatură, scormoneam cot la cot, cred că vroia să îmi fure chilipirurile. Dar tot am găsit ceva, scrisorile lui Rainer Maria Rilke către iubita lui Merline, un ghid de mers ieftin în Europa şi o biografie a poetei Edna St. Vincent Millay, de care eu n-am auzit până acum că, nah, sunt de formaţie formală economistă, nu umanistă. Nu poţi să le ai pe toate, aud.

Dar când pun mâna pe o carte ştiu dinainte dacă o să îmi placă sau nu, am un al nuştiucâteleasimţ şi nu mă înşeală. Drace, venisem să zic de dinţi şi iar am ajuns la literatură. Deci e adevărat ce zic scriitorii, că nici ei nu ştiu exact ce o să iasă, când se apucă. O vineri bună pentru toată lumea şi să o scoată naibii, că nu mai pot.

Wednesday, March 16, 2011

Chicago, scoală, a venit dezgheţul

Ce bine e să vii de la servici cu basca-n pungă. Ştiam eu că şi numărul gradelor de afară contează în compoziţia fericirii. Pe urmă, mai un vin, mai o terasă, mai o împlinire, şi treaba merge ca unsă. Gata cu tristeţile, depresiile, dorurile şi alte năzbâtii asociate. Vine vara, tovarăşi, anotimpul în care mă doare capul de la chestiile profunde, deci o lăsam mai aşa, cu volănaşe, culori, zbenguială, veselie.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc că poate şi visul ăla groaznic de erotic de acum vreo trei seri a ajutat la desţepenirea meteorologică şi sufletească. Life is good, aşa cum zicea cineva deştept. Dar, până una, alta, să mai dăm o tură pe la raftul cu reviste, Doamne, ce le mai iubesc, pe alea bune, desigur, adică, aici, Vanity Fair şi toate de travel.

Nu ştiu dacă e locul şi momentul, dar mărtusiresc că mie îmi place tot mai mult calitatea de cetăţean global. Pe de altă parte, ieri mă gândeam, cum mi-ar şade cu trei cetăţenii? Nu, pe bune, chiar s-a încălzit prea brusc şi prea tare, mai taie, măi, din termometru, că oamenii se resimt, ceva de speriat.


Saturday, March 12, 2011

Douăzeci de scriitori

Lume, lume, am definitivat lista cu cei 15 scriitori care mi-au plăcut şi m-au influenţat şi care sunt 20. Ataşez aici o listă, iar explicaţiile, masa şi dansul sunt dincolo.

Alexandru Mitru
Jules Verne
Radu Tudoran
John Galsworthy
Simone de Beauvoir
Ionel Teodoreanu
Somerset Maugham
Marc Levy
Edith Wharton
Beppe Severgnini
Anais Nin
Alice Năstase
Simona Catrina
Marian Keyes
Jhumpa Lahiri
Joyce Maynard
Haruki Murakami
Agatha Christie
Virginia Woolf
Pascal Quignard

În rest sunt bine, mă dor numai capul, măseaua şi spatele, că naiba m-a pus să mă aplec şi să fac un pic de curăţenie prin casă, proastă inspiraţie. Câte lucruri interesante mai puteam să fac, călare pe grămăjoara mea nederanjată de praf! Ia să gătesc eu o pită cu margarină şi dulceaţă de prune, poate se mai înseninează zările.

Monday, March 7, 2011

bucuriile de azi

1. că am dezvirginat Vanity Fair-ul de aprilie
2. că am gătat proiectul de final de decembrie due la muncă
3. că am avut chef să scriu trei rânduri pe blog

mult? puţin?

ooo, da, şi am primit mărţişor de la mama!!!

deci, să fie un 8 martie mişto oriunde aţi ales să vă aflaţi.
dacă sunteţi undeva unde e călduţ şi există terase şic pe trotuar, beţi un pahar de ceva gustos şi complex şi în numele meu. Serios vorbesc.

Tuesday, February 22, 2011

două idei

Îmi place de Rahm Emanuel, că seamănă la faţă cu cumnatul meu, care e băiat bun. În rest, vom vedea. Ştiu că toată lumea e pe facebook, că am trecut pe acolo, dar pe mine mă mai ţine năravul să mai scriu câte un pic şi pe acest răboj. Să vedem până când.

Saturday, February 19, 2011

mi se închide Borders-ul

mi se închide Borders-ul de lângă casă, aproape că nu-mi vine să cred. Chiar că e sfârşitul unei ere. Şi începutul alteia.

Friday, February 18, 2011

nu pot să scriu

Nu pot să scriu, că îs pe facebook, mă uit la gemenii unei prietene. Păi, dacă e aşa, mă mut şi eu acolo, noapte bună, laba gâştii.

Wednesday, February 16, 2011

dacă n-aş şti

dacă n-aş şti povestea Babei Dochia, mi-aş arunca TOT sectorul cu bundiţe la gunoi. Dar cum o ştiu, alături de alte câteva poveşti adunate de pe aici şi de aiurea, am devenit un pic mai prudentă. Oricum, aproape că nu-mi mai amintesc cum să mă comport când nu mi se lipesc nările la ieşirea de prin incinte.

Tuesday, February 15, 2011


şi în ziua în care am să trec de pe modul simţitor pe modul automatic grozav vom mai petrece şi ne vom veseli.

Monday, February 14, 2011


Trei mi le amintesc clar:

1. o ştafetă (nume de cod leapşă) de la Corina Stoica, datează de câteva zile.
2. o ştafetă de la Laura, în legătură cu cei 15 scriitori care m-au marcat, dar se vede că m-au marcat puternic, că m-am aşternut să elaborez. Restanţa datează de săptămâni bune.
3. o traducere în română a prezentării casei lui Hemingway din Oak Park. Deşi domnia sa scriitoricească a zis că Oak Park e o aşezare cu peluze largi şi minţi înguste, îl iertăm că, na, tot omul are şi un dinte pe locul natal. Plus că avea un dinte şi pe maică-sa, cică ea, cu personalitatea ei puternică, l-a împins pe taică-său la sinucidere. Deşi, dacă e să vorbim cinstit, exact de la mamă-sa a moştenit firea artistică. Ea cânta, picta, circula, avea o grămadă de energie. Restanţa datează din 2008.

Wednesday, February 9, 2011

Frig si bine

-15 grade si se simt ca -22. La noapte -20 si se simt ca -100.
Ori am imbatranit si m-am facut cusurgioaica ori iarna asta feels like forever.
Pai sa-mi inghete mana pe volumul din care ma culturalizez, in timp ce centrala termica baga, saraca, la maxim?
Ceva e putred in Danemarca, poate fix acelasi lucru care e sloi la Chicago.
Dar si cand vine primavara, pe multi am sa popesc si eu, ca sa recuperez.

Wednesday, February 2, 2011

zicala zilei

Sap in zapada, deci exist.


Drumul spre servici incepe cu un pas :)

Daca tot n-am ajuns in la munca, in parte si datorita faptului ca inca nici n-am pornit, atunci macar sa pozez scarile, inainte de a fi atacate de lopata. Dupa o dupa amiaza si o noapte in care, daca ar fi sa folosesc limbajul meteorologic de lemn, vantul a a spulberat zapada, dimineata e oarecum rezonabila, pana acum. Aerul e momentan fantastic de curat in acest oras industrial de campie, domneste o atmosfera mai calma, sfartecata numai, pe alocuri, de eforturile deszapezitorilor. Dar nici astia parca nu distrug total nustiuceul din vazduhul care a a cernut atata zapada.