Saturday, January 24, 2009

Prietenoasă şi n-am cui/Prietenoasă codrului

Soare, frumos, orele trecute de 3 după-amiaza. Copiii au izbucnit coloraţi şi gureşi din şcoală. Mergem alături, la topogan, să mai petrecem un sfert de oră în aer liber. Adelina se distrează nemaipomenit. Împinge cu încă o ştrengăriţă o terţă fetiţă de fund, în sus pe topogan, în sens evident invers acelor de ceasornic şi logicii inventatorului de platforme inclinate pentru copii. Eu mă plimb, măsor perimetrul de joacă cu pas melancolic, ca de fiecare dată. Trag cu urechea la abundenţa conversaţiilor în poloneză şi savurez un pic asemănarea cu frecuşul de consoane caracteristic magazinului alimentar, păstorit, se înţelege, tot în graiul Varşoviei. Stau pe o bancă, trag cu urechea la mărturisirea unui mame joviale că a fost foarte bine în vacanţă, a fost cu copilul în ţara de baştină. O femeie locală de la noi din suburbie o întreabă dacă se bucură că s-a întors înapoi aici şi poloneza e scuturată de un damf de sinceritate şi clatină capul a so so. Dau şi eu din cap şi zâmbesc în semn de recunoaştere a faptului că deşi nu particip la discuţie, le ofer totuşi toată simpatia mea de care nu au nevoie.

Am aşa un fior de longing după graiul natal. Nu mă îngrijorează pentru că eu şi cu longingul suntem practic fraţi de cruce, el fiindu-mi sora pe care am comandat-o insistent dar nu am primit-o niciodată. Şi brusc tresar din introspecţia asta fără noroc pentru că aud, ceruri, aud vorbă românească. Pe banca din dreapta mea a răsărit o doamnă pe care eu mă grăbesc să o categorisesc drept bunică sosită din România în superbul scop de a-şi griji nepoţii duşi în cea Americă. Mă zgâlţâi de bucurie, apoi încerc din greu să mă liniştesc şi mă pregătesc de esenţiala mărturisire, că şi eu tot sunt de acolo. Deja în capul meu se derulează un scenariu care conţine inclusiv înţelegerea din priviri, fără cuvinte, încuviinţări totale, mirări abisale că vedem lucrurile la fel. Iau o gură de apă plată şi spun bună ziua. Vaaaai, doamna se bucură şi ea, iau loc şi ne lansăm în ale noastre. Îmi povesteşte câte în lună şi în stele, e o femeie simpatică şi nu, nu e bunică aterizată aici ieri, e stabilită pe prezentele meleaguri de ani buni (circa douăzeci). În şapte minute am îngurgitat sumarul tuturor copiilor, nepoţilor, care se descurcă, care nu se descurcă, care se descurcă foarte bine, care nu se descurcă şi nu îi suportă pe ăia care se descurcă.

Mie îmi place să povestesc şi femeia are o energie deosebită, o bluză roz şi o poftă conversaţională care mă unge pe dorul de â din a. Îi spun şi eu despre mine una-alta, raportez că n-am fraţi, n-am surori, părinţii mi-s în România, deţin un imobil nemobilat acolo, am făcut facultatea la Cluj, am vagabonţit şi prin Bucureşti (şi poate aş mai face-o dacă chiar ar fi să fie), aici stau în chirie, am un singur copil, copilul e născut în România. Singura sincopă conversaţională este întrebarea ei dacă sunt credincioasă, îi spun că sunt şi îmi mărturisesc religia dar aceasta se dovedeşte a fi alta decât cea la care ar fi vrut ea să ajungem. Trecem hopul şi ne vărsăm mai departe vieţile de parcă am fi colege de compartiment într-un tren accelerat, la clasa a doua. Eu aflu în ce culori şi-a pentuit utima data dormitoarele, ea află când am fost cel mai recent în România (2007). Impresia mea că ne înţelegem de minune persistă.


Apoi vine Adelina şi îi spun că trebuie să ne pregătim de plecare. Doamna îmi spune ce drăguţă a Adelina şi ce prietenoasă, nu ca mine. Ne salutăm şi o las singură cu planurile ei de redecorare a camerei care nu i-a ieşit bine că n-a prins cum trebuie vopseaua. Iau fata şi plecăm împreună gata răsconversate la treburile noastre obişnuite de după-amiază.

Wednesday, January 21, 2009

La mulţi birthday!

22 ianuarie. E ziua mea. A treişpatra. Îmi doresc din suflet să cresc mare, să fiu sănătoasă şi fericită, să aduc numai bucurii părinţilor şi copiilor, să iau note bune la şcoala pe care am de gând să o încep imediat ce mă lămuresc ce mi se potriveşte cel mai bine. Îmi doresc să îmi găsesc locul potrivit că momentul potrivit cred că a trecut, îmi doresc să vizitez din nou New York-ul şi să nu mă mai enervez excesiv când îmi amintesc că cineva nu a vrut să ne mutăm mai spre est. Îmi doresc să îi pot păstra pe cei care au bunătatea neînţeleasă de a trece pe aici.

Cadoul mi l-am primit deja, a fost apariţia unui eseu despre dragoste şi haine în revista sufletului meu, Tango, numărul ianuarie-februarie 2009.

La mulţi ani, nouă tuturor!

Tuesday, January 20, 2009

Impresii

Ţi-am promis de mult că îti povestesc unde am ajuns. Printre maşini. Locuiesc printre multe maşini. Traversez podul peste autostradă, ţin mâna streaşină la ochi (unde altundeva, în fond?) şi văd maşini. Două milioane de stopuri roşii se duc pe trei benzi, două milioane de faruri albe vin pe (alte) trei benzi. M-aş ascunde undeva dar toate găurile de şarpe sânt epuizate şi transformate în maşini. Multe (de tot), pătrăţoase, cu fundul lat, cu botul mare, se scurg la nesfârşit din robinetul orizontului.

Într-o zi m-am căţărat şi eu într-un jeep. De fapt în două. Primul a fost argintiu şi l-am privit veselă, invadată de sentiment incontrolabil de importanţă. Din cauza asta la urcare m-am lovit în moalele capului. Ne pregăteam să mergem la un restaurant indian, să luăm masa acolo. La dracu, le-am zis. Duceţi-mă acasă că mă doare capul.

A doua oară m-am urcat într-unul şi mai luxos. Aşa de luxos că înconjuram Europa de banii respectivi. Negru. Asta n-am înteles, de ce l-au luat negru. Orişicum, m-am urcat în el iarna, cu mari precauţii. Mi-am aranjat părul cu vârful degetelor, pentru că în jeep nu te poţi urca oricum. Mi-am scuturat cizmele de toată zăpada şi mi-aş fi scuturat şi tălpile de tot dacă nu mi-ar fi fost ruşine să urc în şosete. Am analizat dacă am arătat cantitatea cuvenită de respect şi când am apreciat că da, am arătat-o, mi-am încleştat mâna stângă pe mânerul de pe bord. Cu dreapta mi-am tras toate plasele după mine. Am aterizat cu toţii în scaun: eu, capul meu nerănit (sau cine ştie), cizmele, plasele. Dar ce scaun! Încălzit şi de piele. Animalele? Care animale? Ce sânt animalele? Poftim? A, animalele de pe care se ia pielea. La asta nu m-am gândit. Lasă că ne gândim mâine.

În ultima vreme citesc. Îhî, mârâi când mă deranjează cineva. Mami, tu tot timpul citeşti, îmi spune Ada. Citesc mamă, că poate pricep şi eu ceva, cine ştie. Unora li s-a întâmplat. Bine, nu există garanţii. Cititul e a treia etapă a vieţii mele aici. În prima etapă mi-am cumpărat haine. În a doua parfumuri. Pe urmă am dat peste cărţi. Mereu apar altele care îmi plac. Această plăcere îmi cere să o declar permanentă. Dar cu cărţi sau fără, tot am o mare problemă. Una esenţială, structurală. Abisală. Sânt prea blândă.

De câteva zile mă bate un gând îngrozitor de apetisant. Să devin a dracului. Ca şi stăpâna lui Zdreanţă (cel cu ochii de faianţă). Practic n-am de ales. Am cântărit, am comparat, am evaluat. N-am nici o şansă altfel. Am elaborat chiar şi o matrice şi m-am poziţionat în ea. Căci ce e o decizie serioasă fără o matrice pe măsură? Iluzie. Nu, matricea e esenţială. Pe orizontală am două categorii: deştepţi şi tâmpiţi, iar pe verticală tot două: tari şi moi. Ca şi când fierbi ouăle. Scopul acestui demers este să sar gardul de la tâmpiţi şi moi direct la deştepţi şi tari. Pândesc să nu observe nimeni, încalec gardul şi rămân acolo, lovită de nehotărâre: să merg înainte sau să merg înapoi? Sau să stau pe loc? Oricum pe gardul ăsta nu mai pot sta multă vreme.




Lămurie suplimentară: mi-au dispărut bunătate de butoane din bara de editare. Sunt sigură că ele există undeva, nimic nu se pierde, numai se ascunde. Dar unde sunt şi cum să le aduc înapoi n-am idee.

Monday, January 19, 2009

Cântecul lui Ulysse

De mult vroiam să am aici cântecul preferat, cântecul lui Ulysse. Îl dedic tuturor celor care s-au întors pe mare... Orice ar fi această mare, căci pentru fiecare poate fi altceva...


Thursday, January 15, 2009

Prima amintire

M-am gândit să vă întreb despre prima amintire cu voi. Prima poveste, prima întâmplare, prima trântă, prima amintire care vă are ca protagonişti. Acum mi-au crescut coarne, îmi închipui că am dreptul să iau lumea la întrebări, că am dreptul să o provoc. Coarnele vor cădea, sunt temporare.

La mine s-a întâmplat în seara cutremurului din 1977. Eram cu mama la televizor, pe o canapea, şi tata aţipise tot pe o canapea, mai mică. Pe când nu se inventaseră la noi livingurile, spărturile în pereţi, spoturile, bucătăriile americane şi tot restul cârdului de îmbunătăţiri (era să zic funciare, din obişnuinţă), pe când existau numai camera mică şi camera mare, eram cu mama şi ne uitam la un film. O chinuiam obligând-o să-mi citească cu voce tare subtitrarea. Aveam doi ani. O chinuiam cam la fel cum mă chinuie acum pe mine Adelina. Dar mama mă răbda cu acelaşi drag cu care o rabd eu acum pe Adelina, cu aceeaşi dorinţă de a-mi da tot, cu aceeaşi înţelegere maternă de neînţeles.

La un moment dat însă mama m-a rugat să nu mai bat din picioare. M-am supărat tare, m-am simţit nedreptăţită, bănuită pe degeaba. Nu băteam deloc din picioare, pentru că eram foarte ocupată cu filmul. E adevărat, nu-mi amintesc ce film era. Bine că nu-mi amintesc, că ar fi fost o dovadă prea uriaşă de inteligenţă. Nu dau din picioare am scâncit dintre iţele intrigii filmului străin. Nici nu mă mişc. Mama s-a neliniştit, a devenit atentă. E cutremur. Trezeşte-te dragă, trezeşte-te, e cutremur, l-a dezaţipit repede şi pe tata. E cutremur.

Nu îmi amintesc fiecare mişcare. Dar puţin mai târziu suntem pe scări şi toată lumea insistă să îmi explice din nou că la cutremur nu se coboară cu liftul. Stăteam la etajul cinci, într-un bloc turn. Se auzeau poveşti despre scări care se pot prăbuşi. Nu-mi amintesc toată coborârea, numai plecarea de la noi de la etaj. E curios, dar e adevărat. Apoi suntem în faţa blocului, în mijlocul vecinilor, e seară/noapte, nu ştiu cum e afară, dar nu cred că e frig. Nu te speria, uneori şi pământul se plictiseşte să stea pe loc şi se mişcă, îmi precizează tata. Nu e nimic. Nu te speria. Am pe cap un batic mare şi foarte subţire, într-o combinaţie de contururi geometrice neregulate, grena, albe şi negre. Asta îmi amintesc. Nu mai ştiu nimic despre aşteptare sau despre revenirea în casă. Dar asta mi-e prima amintire conştientă.

Monday, January 12, 2009

Aripa tânără

Aplecată asupra chiuvetei înspumate, mi-au trecut prin aşteptări câteva aripioare de pui, dulci şi picante, in cocteil, ca să stea sufletul stomacului în balanţă. Ghinionul jucăuş a făcut ca la ora poftei mele să nu existe aripioare în stocul alimentării americane de unde mă mai aprovizionez cu lucruri interzise. Ziua a trecut dar pofta nu. În seara următoare am vizitat din nou aceeaşi alimentară. Şi am înţeles cum poate deveni o fostă elevă care aducea pe vremuri acasă coroniţe leu înnebunit. La raion era lume puţină şi se împărţeau numere de ordine, ca să cumpărăm civilizat, nu aleator şi cu bonusuri de coate încasate pe sub sacou. Am luat număr (40) şi am apreciat absolut fericită că în cinci-şapte minute plec de acolo, şi eu şi aripioarele calde.

La strigătură s-a prezentat numărul 34, o doamnă simpăticuţă, cu părul scurt şi cu un laibăr de fâş peste şale. S-a uitat în jur, i-am zâmbit cu toţii, ne-a zâmbit şi ea, apoi noi ne-am zâmbit din nou între noi. Nici nu prea aveam ce altceva să facem, decât să ne scufundăm interesul în şuncile şi brânzele şi rotisăraiele expune în galantare. După sesiunea iniţială de zâmbete ne-am retras fiecare privirile printre bunătăţurile poftite prin geam, după care ne-am mai zâmbit încă o dată unii altora. Doamna 34 încărca în coş salamuri peste salamuri, cântărite în tranşe de câte 1 pound (cam jumătate de kilogram). Apoi a dorit altceva, tot feliat, desigur. Tot mult, tâmpitor de mult. Apoi a poftit la brânză. Dar dacă duodenul ei ştia de care şuncă vrea, nu acelaşi lucru se putea consemna şi despre brânză. Aşadar a cerut să guste în jur de cinci sortimente. A gustat şi a persistat în nehotărâre. Vânzătoarea, amabilă până peste marginea de sus a fişei postului, i-a mai recomandat să încerce încă trei sortimente. A încercat şi din cele opt sortimente gustate a ales trei să le ia acasă. Feliate, cum altfel. Câte o jumătate de kilogram din fiecare. Au trecut în total 15 minute.

Mi-am vărsat începutul de iritare pe individul care m-a întrebat dacă acel coş mare abandonat în faţa mea cu o pereche de mănuşi maro în el îmi aparţine. I-am spus că nu dar n-am putut zâmbi. Doamna 34 a plecat dar numai ca să îşi aducă un coş mai mare, pentru că înţelesese că zidirea de mezeluri şi caşuri plasticate nu mai rezistă pe structura unui biet coş cu toartă. A venit după alte 3 minute şi a mai cerut şi salată de pui. Apoi a plecat cu urările mele de sănătate, fericire şi an nou plin de împliniri.

Aşadar după 20 de minute a fost strigat numărul 35, apoi 36. Ambele cedaseră nervos, undeva între cântăririle numerelor precedente. S-a ajuns în 30 de secunde la numărul 37. Să nu uit să precizez că la galantar serveau 4 duamne cu boneţică şi încă una spăla incinta în timp ce clienţii, iată, spălau putina. O duamnă era albă (Caucasian), trei erau latino. Numărul 37 a cerut scurt un bucket de aripi cu miere. Aşa am aflat că un bucket este o găletuşă, umplută ochi cu aripioare tocmai scoase de la făcut. Arătau grozav de bine şi aproape îmi justificau tâmpenia de a insista să stau la coadă, vorba vine, căci nu stăteam la coadă, stăteam în semicerc, democratic, şi zâmbeam din nou, ignorând sufocarea care începea să mă învăluie. Eram gata pregătiţi să dăm iama în salate, dacă şi când ne-o veni rândul. Dacă e azi bine, dacă nu, e bine şi mâine sau poimâine sau mai bine şi mai bine în week-end-ul următor. Şi totuşi numărul 37 a plecat repejor.


Numărul 38 era o pereche jovială, un domn simpatic, Doamne ce simpatic şi o doamnă care râdea frumos, cred şi eu, de ce să nu râdă, în fond stăteam la coadă cam de 30 de minute ca să treacă 4 numere, din care două absente. Domnul 38 a salutat frumos, cu how are you, I'm fine, thank you, how about you, I'm fine thank you, aşa cum se salută occidentalii civilizaţi de zeci de ani de interacţiune fără stress, în absolută opoziţie cu blocul comunist din care fac eu parte, nervos, drăcos, cotos, absolut nepoliticos. He, he, he, să luăm şi asta, şi aia, să gustăm, nu hani? Cred că încă se mai iubeau, şturlubaticii!! Să gustăm şi salama asta şi burdufelul acesta şi ciupercuţa asta friptă, hani e delicioasă, nu, nu te grăbi că fata care grijeşte pisica e tocmită până la 9 seara, să avem timp de la ora 5 până pleacă ea să cumpăram ceva pentru gustare.

Hani, dar e fenomenal, şunculiţa asta e realmente wonderful. I'm glad you like it, spune vânzătoarea latino. What else would you like to try. Well, I like to try o praştie cu proiectile din praf de scărpinat, îndreptată spre ceafa ta, hani. Asta sunt eu, că nu ştiu de ce, în jumătatea asta de oră de când cumpără perechea 38 am început să pun hani după fiecare grup de trei cuvinte. Îmi simt sufocarea cum se înteţeşte şi botina cumpărată la reduceri cum joacă din vârf, fără voia mea. Măi ce bine ştie botinuca asta grena să-mi exprime sentimentele. Parcă cealaltă, cea maro nu era atât de sprintenucă. Domnul 38 povesteşte o anecdotă de la serviciul dumisale, vânzătoare taie şi râde, taie, eu bat din picior şi aproape plâng, bat din picior.


Acesta este momentul binecuvântat la care ies puii de la rotisat. Ce aburi. Ce culoare. Păi dacă tot mi-am mâncat nervii hai să iau şi eu un pui, ce-o fi acuma. Puii se duc repede, toată lumea cere şi pentru ei nu se stă la coadă. Perechea 38 pleacă, fericit fie-i lui papagalul şi ei surâsul. Thirty-nineeeeeeeeee. Doamna 39 are pretenţii puţine. Vrea un pui, un simplu pui rotisat, o fi venit şi ea pentru altceva dar s-a răzgândit. Vrea să ştie în schimb din ce este compus seasoning-ul de pe pui, adică condimentul, vegeta sau ce sarea mea o fi pe el. Vânzătoarele dau din shoulders, se întreabă una pe alta şi merg în spate să aducă un supervizor. Doamna 39, o doamnă bine, obişnuită să poruncească la viaţa ei, abia îşi reţine mixtura de uimire, nerăbdare şi dispreţ cum că sales ladies nu ştiu ce ascunde seasoning-ul. Păi conţine toate drăcoveniile doamnă, sare în exces, ceva vegetale căpiate, aproape nimic natural, dar e bun, lasă ca într-o singură seară merge, nu murim. Numai du-te că eu, sincer, nu mai pot.

Fortyyyyyyy. Eu. Hi. Înşfac puiul, iau aripioarele şi nu răspund la întrebări. Ştiu că se pune la păcatul mitocăniei dar pe mine să mă scuzaţi că eu am o poftă de potolit şi un vis de împlinit. Iau din fugă şi un castravete proaspăt, trec pe la casă ca rapidul Budapesta – Bucureşti prin gara Şibot şi mă pregătesc să-mi încep seara, hani.

Friday, January 9, 2009

Revelion la Squadron

Ani şi ani nu mi-au ieşit revelioanele. La liceu eram în liga a doua de fete şi nu mergeam la foarte multe petreceri. Mereu vedeam cum se ţes liste de invitaţi şi mereu vedeam că nu sunt pe ele. Am bănuiala că plăcerea celor invitaţi era triplată de tristeţea noastră, a neinvitaţilor. Nu eram nici frumoasă, nici deşteaptă pe vremea aceea şi cred că odată cu trecerea timpului m-am conservat mulţumitor. Dar nu despre aichiu vreau să vorbesc acum ci despre revelioane. Aşadar deşi nu mergeam pe la petreceri din lipsă de cvorum invitaţional, totuşi într-un decembrie s-a petrecut minunea. A fost pus la cale un revelion oficial în incinta liceului unde, de voie de nevoie, toată pleava din care făceam şi eu parte avea brusc acces. Am fost aşa ce fericită. M-am prezentat şi eu la apel, cu un platou de prăjituri făcute de mama. Prăjituri cu blat şi cremă, făcute pe 30 decembrie ca să stea o noapte în cămară, la pătruns. Ca o paranteză aş vrea să subliniez că eu am aşteptat mai mult de zece ani să mi se îmbibe blatul naivităţii cu cremele cotidianului şi procesul continuă.

Am pornit în noapte cu platoul pe braţ, fericită. Am ajuns până în centru şi mi-am reunit forţele cu colegele mele prietene apoi împreună am trecut pragul primului revelion pentru care nu se încropiseră liste, şi deci pe lista căruia eram. Bucuria a durat aproximativ trei sferturi glorioase de oră, timp în care dirigintele şi administratorul şcolii au descoperit că băieţii aveau prin ascunzători şi câteva sticle cu una, alta, în esenţă alcool. Nu se putea accepta aşa ceva în cel mai bun liceu din oraş. S-a dezbătut un pic dilema apoi ne-au fost anunţate sec rezultatele deliberărilor: revelionul pentru toţi se anulează. Speranţele mele democratice s-au făcut praf, praf şi lacrimi. Am pornit cu platoul înapoi în noapte. M-am oprit să mă odihnesc lângă un rond de flori lângă poşta veche şi apoi am mers acasă. Am intrat uşor, am descărcat pe masa din bucătărie prăjiturile complet pătrunse şi sfărâmate şi am mers la somn.

Nu-mi amintesc toate revelioanele, desigur. Mai ştiu unul făcut la Bucureşti în primii ani de iubire, unul făcut la bunici, cu foc de lemne în sobă şi televizor alb-negru (treceam în anul 2000, anul când bunica s-a stins), unul făcut la proaspăt cumpăratul şi acum demult dusul apartament, unul făcut cu Mihaela când am ieşit şi am tras cu artificii şi am râs cum nu putem râde cu mulţi oameni, unul făcut la biserică în cadru festiv, cu mâncare multă şi dans destul de puţin, cu grija eternă de a nu lăsa fata să se spele pe mâini în fântâna cu ciocolată. Au fost mai multe şi nu toate au lăsat urme, aşa cum nu lasă nici oamenii. Dar cel de anul acesta a fost întruchiparea tuturor viselor mele boeme, sucite, ciudate, vesele. În primul rând a fost cu dans, dans nebun, nu există altă formulare potrivită. Poate chef studenţesc... Am dansat din toată inima, din toţi pantofii albaştri cu toc înalt şi subţire, din toată bluza cu flori, din toată zvârlirea mâinilor în aer, din toată puterea. Au fost melodii de bătrâni tineri ca noi. Anii '80-'90, perioada care mi-a închiriat elanurile şi mi-a turnat în gusturi ritmuri la care nu renunţ. Am dansat împreună cu ruşi, cu polonezi, cu americani (cred), cu mexicani şi cu (încă doi) români. Cei cărora trebuie să le mulţumesc că ne-au dus acolo. Am stat de la 10 până 2, căci numai până atunci dura licenţa pentru fericire.

Până în seara de 30 am întrebat în strânga şi în dreapta cine ce face şi fiecare făcea altceva, avea sau nu avea planuri. Am dat din mână în semn de whatever şi nu m-am mai gândit la revelion. Bănuiesc şi bănuiala mi se întăreşte că de asta a ieşit bine. Mi-a plăcut că nu a fost mâncare, adică noi nu am comandat, nici nu am idee dacă se putea comanda sau nu. Am luat la miezul nopţii câte o şampanie mică, am făcut o pauză de dans, am privit micul aeroport de dincolo de geamuri. Am văzut şi un avion care ateriza şi apoi încă unul care decola. Aeroportul e numai pentru avioane mici, e vorba de Chicago Executive Airport din Wheeling. Iar locul unde am intrat cu dans şi energie în noul an se numeşte 94th Aero Squadron şi are un pic de atmosferă, nu lux, nici fast-food. Pur şi simplu m-am simţit bine, fără să explic prea mult, deşi iată că am încercat.

La mulţi ani!!