Wednesday, December 31, 2008

La Mulţi Ani 2009 din 2008!!

Sunt in cele opt ore ciudate, neînţelese, în care Chicago este în anul 2008 iar România în 2009. Aşadar acum nu mai suntem despărţiţi numai de cine mai ştie câte mile, ci şi de un an!! Dar orele curg repede şi curând ajungem şi noi la voi, în 2009. Am văzut laserele de la Tvr, personal aş fi savurat mai bine o izbucnire de horă românească după prima bătaie de inimă a Anului Nou, dar a mers şi aşa, cu lasere şi muzică instrumentală. Dar ce-mi pasă mie, aud că Vărsătorii vor avea împliniri pe toate planurile în 2009 aşa că stau cu planurile pe picior de împlinire. E ianuarie, se fac 29 de ani de România, 5 ani de America şi 1 an de blog. Mi-a plăcut să dau, mi-a plăcut să critic, mi-a plăcut să am bucurii. Am cunoscut prin intermediul blogului două persoane reale şi interesante, pe care le-aş închide cu orele ca să povestim şi nu m-aş sătura: Dona şi Ana Maria. Vreau să avem un an bun, cu ceva frumos, cu ceva deosebit. Mi-ar place să întâlnesc şi alţi oameni dragi care scriu şi pe care îi citesc şi cred că s-ar putea să se întâmple. Hai Blogule, ridică-te, umblă singur, râzi. Ai Un An şi avem un An Nou.

La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
S-avem sănătate şi mulţi bani,
La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
Să trăim o mie de ani!!

(este urare din cântecul lui Radu Ille, de a cărui energie nu pot să nu mă molipsesc).

Monday, December 29, 2008

Căsătoria între vis şi coşmar

Venim pe lume ca nişte bureţi uscaţi, gata să absoarbă toată dragostea de pe Pămînt. Plămădiţi în ceruri, fiecare de pe o altă filă a cărţii de bucate, ne căutăm unii pe alţii pe hărţi tot mai late, cu garanţii tot mai înguste.

Ne facem mari în iubirea părinţilor, în atenţia colegilor de grădiniţă, în sacadările adolescenţei, în grăuntele de început de înţelegere al maturităţii tinere, în coptura interesantă a maturităţii mai tîrzii. Căutăm dragostea, pentru că într-un picioruş de ADN ni s-a strecurat promisiunea că ea există, şi ghiftuirea sufletească a existenţei ţine de depistarea ei.

Între cursurile dictate din agendele multor profesori fără vocaţie (binecuvântaţi fie cei care au avut noroc de mentori, căci a lor este împărăţia împlinirii) şi între week-end-urile fierbinţi, întinse de joi pînă luni, fără reviste de soi, fără cineva pe care să te poţi baza serios la capitolul sfat sentimental, am înaintat printr-o junglă fără cărări, lovind fiecare cu toporişca propriei priceperi. Am săpat cumva, cum, necum, cîte o cale circulabilă. Care de multe ori a dus la rochie albă şi la costum ţepănos cu papion sau cravată nouă.

Făcută cu veselie şi cutii goale de suc agăţate de toba Daciei, cu orez pe treptele primăriei şi o poză de grup cu unii ascunşi după alţii, nunta a tăiat panglica unei tranziţii de dulceţuri şi dureri.

Reardon e un tip foarte bun în felul lui, dar cel mai rău e că felul lui nu e şi felul ei. Această propoziţie de pe ultima pagină a povestirii Pe termen lung (The Long Run) a lui Edith Wharton este, cred, autostrada din care se desprind două posibilităţi: visul sau coşmarul. Dacă semeni cu Reardon în nodurile esenţiale s-ar putea să trageţi din urnă visul, în caz contrar lasaţi biletul în plic, căci pe el scrie altceva. Mai există şi a treia variantă, un amestec absurd între primele două, aşa cum experimentau părinţii unui fost coleg. Părinţi care, după două căsătorii unul cu altul şi două divorţuri unul de altul, au devenit în sfârşit prieteni adevăraţi şi amanţi năbădăioşi.

Visul e, aşa cum ştim, cînd privim amîndoi în aceeaşi direcţie, dar de obicei ignorăm amănuntul esenţial că din cînd în cînd omul îşi mai suceşte gîtul şi îi alunecă privirea peste complexităţi de neghicit la nuntă. Dacă ics se grăbeşte să îşi pună pirostriile la Brezoieni şi igrec procedează identic la Lipova iar după opt ani se sorb în diagonală din priviri la Prospect Heights, în şaua cui descărcăm vina?

Ce putem face cu aproximările de vise transformate într-o sămânţucă de coşmar? Asistam acum o vreme la o deşertare de vieţi în compartimentul unui tren rapid, undeva în plictiseala feroviară dintre Sighişoara şi Braşov. Trei foste doamne trăgeau perdelele de pe trei poveşti similare de dragoste şi despărţire, petrecute la Atena, la Petroşani şi undeva în Germania. Toate au crezut că el e acela, l-au măritat (they marry him, îmi place cum pune problema limba engleză!), l-au iubit, l-au căţărat cu scăunelul pe soclu, au încălzit soclul cu carnea lor caldă, au tăvălit şniţelul prin făină şi ou, apoi au observat fisuri lăbărţabile în visul de ieri şi după cîteva nopţi grele au declarat cu acte că visul e coşmar.

Începutul e frumos pentru că ne arătăm părţile bune. Părţile rele rămîn înghesuite sub patul de acasă, într-o îngrămădire de zece defecte pe centimetrul pătrat de pînză de păianjen ornată cu praf nederanjat din primăvară. Sîntem buni, frumoşi, interesanţi, conversaţionali, supli, cu pantofii noi, cu ciorapi curaţi, cu maşina spălată, fără alt gînd decît să prindem bilet la căluşelul iubirii, să fie bine, să scuturăm portocala împlinirii.

Schema ţine şi ne înmuiem degetul într-un burete ud ca să lipim pe spatele relaţiei eticheta de iubire pe viaţă. Batem cu unghia telefonul firmei de catering, facem copii, îi creştem, muncim pînă ne dă afară portarul ca să avem o casă şi ea să fie plină de tot ce ne mai puie capul şi revistele de specialitate. Iar uneori obosim şi dezlegăm la gură părţile rele, egoismele, conflictele, trăsnim cu cratiţele bune în inamic. Există şi varianta elevată a trăsnitului cu idei şi atitudini divergente, cum spunea şi Edith Wharton, pentru că ştia ea ce ştia. Şi în acestă situaţie inamicul se rodează şi îşi fereşte cu dexteritate persoana de gloanţele noastre intelectuale, şi, dacă vrea, poate trăsni şi el cu o forţă egală şi de semn contrar cu propriile lui idei şi percepţii. Care încep să ne mire, să ne irite şi să ne enerveze punct.

Totul depinde de cum se sărută pe termen lung imaginea din spatele ochelarilor tăi de cal cu imaginea din spatele lentilelor lui de cocoş. De aici rezultă alternative de vis sau de coşmar cît şi împletirea veselă despre care am povestit în finalul paragrafului cinci.

Sunday, December 28, 2008

Moşul de Sâmbătă

E luni şi a trecut Crăciunul şi eu sunt datoare cu Moşul de Sâmbătă. Trebuia să fie moşul tuturor prietenilor care au bunătatea să vină aici, un moş foarte bătrân şi foarte bun, foarte înţelept şi foarte rar. Cred că s-a speriat de goliciunea sacului după coborârea sub bradul fiecărui copil şi, ca să nu meargă cu mâna goala la Pol, ne-a luat toată zăpada de pe drumuri, de pe trotuare, de prin brazi şi de prin toate cele. Acum pare că e finalul toamnei dar e doar finalul anului, iarnă de-a binelea, chiar dacă blândă şi înţelegătoare. Toţi moşii aceştia au şi ei o poveste, i-am întâlnit în acelaşi loc, în Michigan.

Autentificare

Acum ştiu: bucuria nu poate fi păstrată la borcan. E atât de simplu. E atât de nerepetabilă. E întuneric şi nervii rafalelor de vânt se înteţesc fără a respecta orare. Jucăria de tuburi aşezată la uşa vecinului meu îşi spune povestea. Ecourile se sparg în lipsa de culori a nopţii. Maşinile îşi defilează mai departe cele şapte secunde de zgomot dintre apariţie şi dispariţie. Cesucul din partea dreaptă jos a ecranului îşi urmează rostul şi legea şi ritmul. Nepriceperile şi nehotărârile mele au câştigat bătălia în această seară. Dar curând, curând mă adun şi urc pe podiumul celor care au trăznit exact în cap războiul. Somn uşor...

Saturday, December 27, 2008

Moşul de Vineri

Spre seară am văzut o ceaţă atât de groasă şi coborâtă la pământ că semăna cu un platou de filmare aranjat pentru scena dispariţiei răufăcătorului în filmele americane sau a ilegalistului în filmele româneşti. Nu mai era un fenomen meteorologic suspendat deasupra nasurilor ci un abur care ne luase complet în primire. A plouat toată noaptea iar acum au apărut din ascunzişuri petece mari de iarbă somnoroasă, bălţi viguroase şi o griuială bine avansată pe drumul generalizării. Nu avem dreptul la nici un chiţăit de protest, am avut Crăciun cu zăpadă, cu visări albe materializate fără cusur dincolo de uşa de la intrare. Dar Moşul de Vineri a întâmpinat dificultăţi la decolarea îndărăt spre Pol şi a chemat o mie de veveriţe şi câţiva ratoni rătăcitori ca să îi facă vânt.

Friday, December 26, 2008

Moşul de Joi

A trecut Moşul în timp ce eram la biserică. S-a ospătat din cele trei prăjiturele lăsate sub brad, a băut apă şi l-a aşteptat şi pe Rudolf până a cronţănit complet morcovul lăsat de noi obol în castronul roşu. S-a scuturat de cadouri şi ne-a lăsat şi ceva nesperat sub brad, o urmă autentică de ren. O urmă mică, aşa, cât o lăbuţă neînspăimântată de gândul de a ocoli anual pământul. Nesperate sunt căile lui Moş Crăciun şi amprentele mijloacelor lui de locomoţie!!

Acesta este Moşul de Joi, TriMoşul Crăciunului, Alinei şi al lui Răducu. Vă pupăm cale de nouă ore înzăpezite, de la noi până la voi, şi vă dorim La Mulţi Ani.

Tuesday, December 23, 2008

Moşul de Miercuri, Moşul Cel Mare şi Adevărat

Ninge din greu, din foarte greu, ne-am nămeţit sub tonele de zahăr pudră ale celei mai proaspete zăpezi. La uşa mea se deschide o felicitare de Crăciun, tulburată numai când şi când (parcă mai rar) de pompieri. Aerul e răsfăţat de mirosul brazilor care până mai ieri îşi aşteptau un stăpân care să le dea o casă de Crăciun. Unii şi-au găsit câte un living unde să se odihnească, alţii nu. Acum locut e gol şi a rămas numai mirosul, martor al brazilor de ieri. Dar luminosul acesta dinăuntru ne umple casa până la cel mai adânc colţişor cu mireasmă de mare sărbătoare. Mâine dimineaţă facem cozonacii, cozonaci adevăraţi, fierbinţi şi jucăuşi şi aşteptaţi. Apoi mâine seară mergem la biserică, la colinzi, să ne umplem inimile cu tresăririle tandre ale celor mai frumoase cântece. Şi aşa, poate în timp ce vom fi plecaţi la biserică, renii vor găsi şi casa noastră închiriată ca să lase în prag jucărele aşteptate, bucurii mari care să ne ducă cu bine în Noul An, an al schimbărilor, anul revenirii.

Am pus aici Moşul Cel Mare şi Adevărat cu gândul la revista densă şi dragă care mă bucură, mâ informează, mă mişcă. Tango. Aşa cum soseşte ea şi se odihneşte pe prag, aşa să sosească şi Moşul, cu sacul la fel de plin, la fel de bogat, la fel de surprinzător.

Monday, December 22, 2008

Moşul de Marţi

Ha – ha – ha, flower – hat, how are you, aşa m-a salutat azi conductorul când am coborât din tren. În încântarea (şi paranoia) mea, am auzit Flower – Hat, cu litere mari. M-am şi botezat repede Fata cu Pălăria cu Floare şi m-am alintat în consecinţă. Am apucat zilele trecute din rafturi o pălăriuţă cu un trandafir şi o port în semn de protest împotriva propriei mele greutăţi de pe suflet, acum în prag de Crăciun străin. Şi cine a remarcat-o, ce să vezi, un conductor de tren, zis de culoare, Afro-American sau de-a dreptul negru şi glumeţ. Acum trebuie să mărturisesc că data trecută de atâta încântare provocată de pălărie a şi uitat să îmi capseze biletul cu zece călătorii cu care mă flendur şi eu printre suburbii. De data asta biletul nu a scăpat de cleştele cefereului american (alt cleşte, că există mai mulţi conductori printre rânduri) dar nici pălăria nu scăpat neadmirată. M-am veselit şi am călcat şinele într-o autochicoteală de care mă ţin şi acum. Şi fără altă autolăudăraie, acesta este Moşul de Marţi, dedicat persoanei pe care eu nu mă pot hotărî dacă să o cred profesoară de literatură sau profesoară de psihologie, dar oricum o doamnă autentică, sursă nesfârşită de informaţii şi de sfaturi care merită urmate. O sursă de frumos, o sursă de gânduri şi capricii. Persoana pe care noi o cunoaştem sub numele de To-morrow.

Sunday, December 21, 2008

Moşul de Luni

Poate am strigat după ajutor. Poate aţi înţeles şi m-aţi ajutat să înţeleg şi eu că am strigat. Săptămâna aceasta am câte un Moş Crăciun pe zi pentru prietenii mei de aici. N-am fost niciodată preocupată de trafic, de contorizare, de măsurători. Nu aici. Nu mi-am găsit răgaz să pun publicitate aici pe blog. N-am vrut să-l găsesc. Am vrut doar să emit atunci când îmi clocoteau plămânii, ficaţii şi inimile astea care s-au multiplicat în exces. Citeam acolo pe Zel List că sunt mai tare decât nu ştiu câţi alţi bloggeri. Nu cred că are vreo relevanţă, atâta vreme cât sunt mai moale decât tot restul populaţiei. Am tăiş dar îl duc în teacă până îmi găsesc şi eu menirea. Şi fără altă lungeală, acesta este Moşul de Luni.

Saturday, December 20, 2008

Pofte boeme

Prăpădelele mele, născute acum un an din împreunarea accidentală dintre o excursie semi-ratată la St. Louis şi dorinţa puternică şi neînţeleasă de a o împărtăşi public, si-au luat-o în cap şi s-au făcut nici mai mult nici mai puţin decât pofte boeme. S-au obrăznicit, s-au umflat în pene, au uitat de unde au plecat. N-au mai vrut să fie prăpădele, au protestat, au pledat, au ţipat a ameninţare. Le-au crescut aripi, s-au umflat de orgoliu, au devenit de nestăpânit. Le-am explicat cu binişorul că e prea mult spus pofte boeme, că sunt tot nişte prăpădele camuflate sub o formulare mai înspumată, ele nu şi nu. Le-am explicat că nu avem marcă, nu avem concept, nu avem ogorul nostru ca să semănăm seminţele recunoaşterii. Nu ne-am înţeles. Pe de altă parte s-au stropşit şi poftele boeme, s-au îngrijorat că peste câteva luni o să devină cine ştie ce, altceva, neaşteptat şi nebănuit. Au decis să îşi asume totuşi riscul, să vadă ce va fi.

Fragmente

Dacă aş fi o plăcintă în culori pe diapozitivul unei prezentări de marketing, mi-aş aloca 40% din rotunjime României, 40% Italiei, 10% Americii şi 10% nebuniei de a nu avea o ţară. Nu mi-a părut rău când am plecat din România, căci mă îmbolnăvisem cu ani în urmă de dorul altui pământ. Vroiam să văd dacă iarba e tot verde, dacă pârloaga e tot pârloagă, dacă oamenii au ochi şi urechi, la fel ca pe la noi. N-aveam cum să nu plec. Măcar asta ştiu sigur. Ce s-a petrecut după aceea n-a mai înţeles nimeni, nici măcar cei care au dat impresia că au făcut eforturi să înţeleagă. Mi-au plăcut luminile bolunde ale oraşului, căţărate până la cer. Mi-a plăcut aglomerarea de înălţimi şi culori atâta vreme cât nu m-am apropiat prea mult, atâta vreme cât nu m-am confundat cu ea şi n-am mai înţeles cine e şi cine sunt.

M-am învârtit printre oameni care în faţa schelei îşi scot repede pixul şi socotesc în palmă cât să bage ca să scoată mai mult. Am văzut antreprenori vârtoşi, cu veşnicia nemulţumirii săpată pe buze, cu bicepşii ascunşi sub hăinuri de piele înnodate numai cu catarama finală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.

Eu nu m-am priceput să fiu gheară, am fost numai palmă deschisă, prostie pură, nederanjabilă. M-am uitat la măreţia blocurilor şi mi-am lăsat căciula să cadă, definitiv, fără să îmi pese. Nici nu ştiu ce m-a rănit mai mult, zvâcnirea spre cer a fiarelor sau bulbuceala întreprinzătorilor în cazanul (până ieri) veşnic al profiturilor. Le recunosc necesitatea existenţei, trebuie să se amestece printre noi firi oţelite, duri frumoşi care nu se pleacă sub gâdilatul confuz al cine ştie cărei năzbâtii sentimentale.


I-am văzut, i-au auzit, le-am răspuns cu grijă la telefoane, i-am trimis la dracu în gând şi i-am rechemat după cinci minute, din obişnuinţă. Le-am mulţumit pentru că au căţărat schelele până la etajul optzeci. I-am binecuvântat că au inventat patru benzi pe un sens de autostradă. I-am adorat că pot merge cu maşina şi pot dormi în acelaşi timp, visând visele mele aiurite, îndepărtate, desprinse de geografie. Naiba ştie ce am vrut sau ce am crezut că vreau. Ar fi interesant să aflu şi să pornesc mai departe, ducându-mă cumva, cine ştie cum, mai aproape de mine.

Eu am căutat alei, am căutat felinare, am cerşit structuri care să nu mă strivească. Am implorat oameni străzilor, am umplut surzenia suburbiei cu jalea mea purtată pe două picioare, prin neomenia maşinilor, prin inutilitatea propriei încăpăţânări. M-am pansat cu sute de cărţi, cu ascunzişuri pline de poşete, de haine, de parfumuri. M-am împopoţonat cu acuarela eşarfelor, am vânat o pălărie cu trandafir, port numai mănuşi colorate, numai sentimente perisabile. Sincer, n-am habar de ce m-am întâmplat şi cum să fac să dau (de) bine. Sunt destul de inteligentă să-mi înţeleg neadaptarea de principiu şi suficient de proastă să nu găsesc farmacia cu algocalminele înrădăcinării.


Ascult cuminte cum mă desfiinţează cei care ştiu şi pot mai multe decât mine. Cei care cumpără ouă şi pâine fără să problematizeze procesul de cumpărare a ouălor şi a pâinii. Fericiţii frumoşi ai acestui pământ. Dacă aş fi plăcintă în culori aş fi astăzi mov, mâine albastră, luni verde, marţi roşie. Aş fi dans şi m-aş atârna de muzica mea şi mi-aş găsi fericirea, fără să o mai caut.

Wednesday, December 17, 2008

Cu sentimentul gol (lamentare în câte părţi s-o nimeri să fie)

Se ştie că nu e frumos şi practic să umbli în fundul gol. Îţi poate îngheţa, îţi poate muri de cald sau de ruşine sau de singurătate. În afară de cazurile bine puse la punctul Playboy-ului sau la punctul aleator al cine ştie cărei domnişoare cu dorsalul dezvelit de dragul artei sau al tabloidului, noi, toate celelate, ne purtăm frumos şi respectăm regulile. Asta înclin să cred că e bine, lăudabil, sănătos şi ne fereşte de răceli la rinichi şi în ariile adiacente.

Ce mă nelinişteşte însă câteodată este că tot la fel de împlăpumite trebuie să ne păstrăm permanent şi sentimentele. Bietele noastre simţiri autentice stau la fel de adânc îngropate sub chiloţii fricii de ridicol, sub ciorapii groazei de judecata altora, sub pantalonii de bussiness ai părerii generale care bubuie că indivizii care îşi dau arama simţirilor pe faţă sunt nişte dobitoci.

Pentru că aşa ne-a învăţat scumpa cultură, scumpele norme cu iz de mucegai şi de corporatism: rânjeşte-te şi ţi se va da. Rânjeşte-te la popor şi poporul te va bifa în agendă ca pe un exemplar crescut cu băgare de seamă, un exemplar de bază care se spală pe dinţi la culcare şi pe spală pe sentimente la trezire, ca să dea bine. Ţi se spune vai dragă, cum te cheamă pe tine, nu o lua personal că şeful tău (de exemplu) te-a trântit pe uşă afară după ce ai muncit ca un idiot (de exemplu). Nu o lua personal, keep on zâmbăreală. Şeful tău nu era de fapt supărat pe tine, pe esenţa ta de fiinţă, de being (după cum gem rafturile pesteoceanice de selfhelpuială asistată de un guru sau altul), nu, nu o lua personal, el nu era supărat pe prostia ta, pe neputinţa ta de a întâlni în aceeaşi zi trei clienţi aflaţi în patru colţuri de planetă, nu, el era supărat că fiu-său a făcut aseară cam moale, că fiică-sa a făcut-o azi noapte cam lată, că maşina nu i-a pornit decât la a şaptea cheie, nu, el nu e furios pe tine, ca energie.

Tot timpul ne băgăm sentimentele pe sub izmenele protectoare ale lui lasă că trece, nu-i nimic. Şi chiar trece, şi trece repede, viaţa, vreau să zic. Şi trecem şi noi prin ea. Trecem beşteliţi, chinuiţi, enervaţi, stropiţi pe botine de tot ce-am îndurat ca să fie bine. Ca să fie bine ce? Cum? Când? De cele mai multe ori pituca aia de pe masă (pe care ne şi chinuim să nu o halim, că ne facem cât casa) e rodul unei prefăcătorii atât de complete că dacă ar avea şi ea, pita, gură, şi-ar urla instantaneu mirarea şi puseul de disperare: nu vreau să cobor în stomac la chinuitul ăstaaaaaaaaa, nu, nu. Nu. Ca să nu mai vorbim de dor, speranţă, disperare, dragoste sau găsitul unui job. Sau mai bine să vorbim mâine.

Tuesday, December 16, 2008

Ca(p)re pe care

Sunt bine. Supravieţuiesc melodiei There’s no place like home for the holidays şi dacă reuşesc să mă menţin la fel de puternică o să am şansa unui suflet de consistenţa preşului de la intrare, îmbibat în apăraia de aseară şi scorţoşit de prăbuşirea temperaturilor în a doua jumătate a nopţii de dor. Pe puntea în care m-am preschimbat, coarnele caprei româneşti se gâdilă în continuare în vârfuri cu coarnele caprei americane, în căutarea unui echilibru care odată găsit i-ar scuti pe cei care mai trec pe aici de plictiseala aceloraşi lamentări.

Ambele capre sunt sănătoase, cel puţin la trup, şi sunt la fel de decise să ajungă la capătul opus al punţii, chiar şi peste şalul înstemat, respectiv înstelat, de la carotida adversarei. Am încercat o reconciliere mediată de un platou de iarbă proaspătă din import, o invitaţie umană, căproasă şi politicoasă la masa raţiunii. Ambele au acceptat invitaţia cu o mimare practic perfectă a entuziasmului (deşi capra americană a ieşit în avntaj, de ce să nu recunosc) şi s-au prezentat civilizate să vedem ce se poate face pentru redeschiderea traficului pe puntea tot mai sătulă de perenitatea propriilor bălăngăneli.

Discuţia a fost extraordinară, argumentele au curs logic şi fără poticneli, mi-a fost mai mare dragul să bifez derularea ei în agendă. În afara amănuntului că nu au existat concluzii, întâlnirea a avut acelaşi succes fantastic la fel ca toate cele de până acum. Ca organizatoare mi-am frecat palmele pentru a distribui uniform sudoarea satisfacţiei şi am rămas tot fără paşaport, până se decid căpoasele astea ca(p)re pe care.

Tuesday, December 9, 2008

Impresioniştii s-au întors acasă

S-au întors iubitele, dragele, coloratele, impresionantele şi impresionistele mele tablouri de la Institutul de Artă. Am fost acolo duminică, în căutare de frumuseţe şi de atmosferă. Am găsit la porţi brazi luminaţi şi leii verzi împodobiţi cu câte una bucată fundă roşie şi uriaşă. N-am ştiut că s-au întors tablourile de care îmi era dor, am mers pe nepregătite.

Le-am văzut de departe culorile, le-am simţit prezenţa. Le-am respirat din nou pe rând, cu aceeaşi mirare şi cu aceeaşi încântare. Galeria lor e unul dintre îngrozitor de puţinele locuri unde pot sta ore întregi doar privind, tăcând, trecând cu dragul de la un tablou la altul, iar şi iar. Lăsând privirea să alunece, să zăbovească, să se umple.


Mi-a fost dor de toate, cum le-aş putea supăra punându-le într-o anumită ordine? Dar mai dor şi mai dor mi-era de Casa Artistului la Argenteuil, de curtea aceea nemaipomenită, de Pianistă, de atmosfera şi de harul ei, de Surorile pe terasă, de culorile lor pe care mi le-am pus la capul patului, ca să dorm somnuri vesele sub ele, şi de noua mea iubire, Lângă lac, la care mă uit şi încep să-mi imaginez conversaţia.

The Artist’s House at Argenteuil
Claude Monet, 1873


Woman at the Piano
Pierre-Auguste Renoir, 1875/1876
Art Institure of Chicago


Two Sisters (On the Terrace)
Pierre-Auguste Renoir, 1881


Near the Lake
Pierre-Auguste Renoir, 1879/80
Art Institute of Chicago

Friday, December 5, 2008

Anca Parghel

Nu mai e Anca Parghel. Citeam ce a spus aici: Mi-am dat seama cât de prost e omul, cu toate şcolile lui, cât de prost ne învaţă viaţa. Pentru că îi ştiam din Tango multe gânduri simt că a murit cineva apropiat.

Tuesday, December 2, 2008

Dor, dor, azi toate dor

Mi-au spus: poţi să fii tu amabilă şi să nu te mai trezeşti aproape în fiecare dimineaţă urlând de dor? Poţi să faci asta pentru noi? Poţi să fii aşa de bună şi să îţi tragi peste tresăriri botniţa împletirilor de aşteptări rezonabile? Poţi să nu mai sari în picioare la ora 5 a dimineţilor, sufocată de un sentiment sau altul? Poţi să nu te mai repezi pe lângă geamuri, lăsând să pătrundă în casă tăişurile gerurilor de prin împrejurimi?

Pot, pot, le-am răspuns, ruşinată de sentimentele mele, ca de un fund gol. Pot să promit, pot să încerc. Nu pot să reuşesc. În rest pot face orice. Numai nu vă supăraţi pe mine, căci vă iubesc şi nu vă coc trezirile bruşte în cuptoarele premeditării, aşa cum credeţi. Nu vă supăraţi.

Nu vă răţoiţi la mine pentru că am plăns la prima zăpadă. Nici nu eram aici. Eram acasă. Nu vă încrâncenaţi că m-am ridicat din pat cu ochii lipiţi de plapuma de nea de pe acoperişul casei vecine. Nu vă necăjiţi că m-am încurcat printre trăiri (nu le poate organiza cineva pe sertare?) şi în loc să apuc din stivă ciorăpelul cu fericire m-am încâlcit într-o bretea de dor. Din cel sughiţat. Atotputernic, la capătul drept al scalei de decibeli.

Nu vă amărâţi că piftia cu care m-am pomenit de la o vreme pe post de suflet nu a avut bunul simţ de a se închega în gradul corespunzător săririi cu zâmbet peste peripeţii. Cel puţin nu azi, nu chiar acum. Nu vă luaţi furculiţa când vă împlântaţi în mine. Încercaţi cu o lingură. Sau cu un pahar. Sau nu mai încercaţi, dacă vi se pare că nu merită. Sau încercaţi mâine.