Friday, February 6, 2009

Să rătăcim prin mall cu sacul gol

Şalala-la, life goes on. Încă mă urmăreşte refrenul acesta auzit în magazinul unde m-am dus cu gând să cumpăr ceva pentru mama. Am hotărât să mă pregătesc din vreme căci anul acesta trebuie să ajung în România. Ruşine să îmi fie şi îmi e dar n-am mai fost acolo de doi ani. Iar de când s-au desfiinţat emisiunile care te duc acasă moca dacă plângi nu mai am altă variantă decât să strâng bani la ciorapul de bumbac şi să întreb pe ici pe colo de bilete de avion. Nu duc în ţară multe cadouri pentru că între timp cei de acolo au ajuns mai bogaţi decât mine, găsesc şi ei de toate, am auzit că există şi reduceri de preţ adevărate şi vânzătorii tind pe alocuri să fie mai omenoşi cu tine. Abia aştept să-i văd şi eu la faţă şi să-i aud la glas. Îmi amintesc acum doi ani când am fost şi am vrut să târguim un telefon şi fătuca de la Ulpia (Shopping Center) a spus că nu putem perfecta tranzacţia că ea nu îşi găseşte facturile.

Am un chef nebun să o şterg din Chicago, să mă tot duc. Dar pentru că deocamdată nu am stabilit un plan de călătorie, mai rătăcesc prin magazine, pe jumătate necăjită că n-am găsit nimic de cumpărat şi pe jumătate fericită din acelaşi motiv. Îmi amintesc de povestea Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop şi cam aşa sunt şi eu acum în relaţia cu magazinele. Unde mai pui că tot stând pe gânduri m-am trezit cu sfântul Valentin pe mine, într-un vis în care el mă trăgea de urechi şi mă făcea atentă că vine. Să vină, nu cred că îl bag în seamă. Sunt ocupată cu măcinatul revoltei că deja în multe stabilimente comerciale au apărut iepuraşi şi ouşoare pentru Paşti. Asta combinat cu faptul că la mine la servici mai am la geam decoraţiile de Crăciun îmi creează un plăcut sentiment că nu se ştie exact în ce anotimp suntem.

Am început după amiaza cu o salată la Pizza Hut şi mi-am amintit când lucram în Bucureşti şi se deschiseseră primele Pizze Hut, ce mare lucru îmi părea. Ca să nu mai pomenim că la McDonalds nu m-au primit nici ca spălător de buzi trainee şi ce-am mai suferit. Îmi intrase în cap că trebuie să lucrez într-o corporaţie şi să îmi permit gogoşi de la Dunkin Donuts. Iar acuma când primesc gogoşile ca trataţie pentru fidelitate, le stochez politicos şi le fac vânt pe şest, nu de alta, dar mie gogoşile de la Dunkin Donuts îmi încleiază esofagul. Nimic nu e ceea ce părea. Acuma dacă nu m-am supravegheat şi am căzut din nou în lada amintirilor nu pot omite nici speranţele care mă însufleţeau când mergeam lunar la McDonalds-ul din Deva şi mă gândeam că dacă tot Occidentul e aşa frumos şi curat ca acolo, atunci ştiu pe ce drum să o iau.

Aşadar n-am găsit nimic care să mă împingă la gesturi necugetate, la cheltuieli neprevăzute. N-am găst nici ceea ce căutam, o bluză pentru mama. Ferească bunul Dumnezeu să plec la magazin cu gândul clar ce vreau să cumpăr. Străbat milele şi kilometrii degeaba, transpir, mă doare capul, mă strâng botinele, îmi vine să-mi pun haina la gunoi că îmi rupe mâinile şi tot nu găsesc ce caut. Dar ia trimite-mă aşa, să mă casc prosteşte la rafturi, fără nici o treabă, şi imediat îmi sar în ochi lucruri fără de care nu mai pot să trăiesc. Aşa am păţit cu pălăria mea cu trandafir, cu poşetele, cu pantofii. Azi însă am avut o recoltă foarte slabă şi am început să mă bănuiesc pe mine însumi că fac economii fără să ştiu, căci toată lumea spune că în jurul nostru s-ar desfăşura o criză. Dar despre asta altădată, căci nu merită să ne amărâm acum, la început însorit de week-end.

7 comments:

Ionela said...

Uite exact asa simt si eu.

Pe 6 martie am bilet de avion si mi-am zis sa incep sa cumpar cadouri din timp, caci cu scoala, servicul si restul pe capul meu nu pup prea mult timp liber.

In primul rand nu stiu ce sa cumpar, din aceleasi motive enumerate de tine. Apoi cand ma decid ca vreau ceva, nu gasesc si pace. Am ajuns sa detest alegatul dupa cadouri.

Cat despre Valentin, n-am cum sa-l trec cu vederea; americanul meu s-ar simti lezat. Anul trecut a fost tura lui sa pregatesca toate evenimentele, si implicit si Valentinul,si pot sa zic ca m-a lasat masca de fiecare data. Anul asta e randul meu, si tare mi-e teama ca nu o sa ma ridic la nivelul la care au fost organizate de el. C'est la vie...

to-morrow said...

Nici shoppingul nu mai e ce-a fost odata :) Si eu ma trezesc uneori ca mai am bani in buzunar fiindca nu i-am dat pe nu-stiu-ce chestii dragute dar inutile sau care vor fi puse undeva, bine, si regasite...cine stie cand.
Ma gandesc ca devin mai inteleapta :)

amallia said...

Ionela, ce putin mai e pana pleci...

to-morrow, intr-un fel uneori ma ingrijoreaza ca nu gasesc ce sa cumpar, nu se poate sa nu gasesc eu ceva, doar m-am antrenat in atatia ani americani...

Ionela said...

Mai e putin...Abia astept.!!

Mama nu stie ca vin. Daca i-as zice, nu ar mai dormi o saptamana. I-am zis prin august ca MA GANDESC sa vin si mi-a povestit ca nu a dormit vreo 3 nopti ca se gandea la cum o sa fie cand ajung, si ce o sa facem, si ce o sa vorbim. Mi-a fost asa de mila de ea saracuta incat a doua zi, dupa ce i-am povestit si sotului, am scos banul de la ciorap si mi-am luat biletele cu destinatia "la mama la usa de 8 martie" Si nu, mama mu are probleme cu inima, deci o sa decurga bine.

Ionela said...

Aaaa...a nu se citi mila in sensul ala josnic. M-a induiosat...asa suna mai bine!

amallia said...

Ionela, si cum o sa apari acasa? O sa suni de la aeroport? Stiu cum te-ai referit la mila, la fel o simt si eu, sa stii, asta e, asa simt. Ma gandesc uneori daca fata mea ar pleca asa de departe de mine, ce as face. Teoriile ales cu hai sa lasam copii sa plece unde vor sunt perfect valabile pana vine vorba de puiul meu. Nu il vreau la capatul lumii. Sau daca merge la capatul lumii, merg dupa el. Am zis.

Ionela said...

Amalia,
O am complice pe sora mea. Ea, cumnatul si nepotica de 2 ani vor veni pe 7 martie sa ma ia de la aeroportul din Iasi. In seara aia o sa stau la ei. Ea deja mi-a zis nici sa nu ma gandesc ca o sa dorm noaptea aia. :)) Iar apoi pe 8 martie mergem toata gasca lui papuc la mama la usa.

Intr-o buna zi sper sa o aduc pe mama aici, macar cateva luni pe an sa stea cu noi, caci de mutat definitiv nu prea ii surade ideea.