Saturday, May 30, 2009

My Tiffany's

Nu vreau să am nimic până când nu voi găsi locul unde să aparţin. Nu sunt sigură unde se află acel loc. Dar ştiu cum trebuie să fie.

Prin această traducere şi adaptare a vorbelor lui Holly din „Mic dejun la Tiffany”, mărturisesc că mă aflu încă în căutarea locului potrivit mie.

Dacă aş putea găsi un loc unde să mă simt ca la Tiffany’s, atunci aş cumpăra nişte mobilă şi aş da un nume pisicii, mai spune Holly, şi prima jumătate e valabilă şi pentru mine.

Cel mai important lucru este că această căutare nu mă mai sperie, cum se întâmpla cu ceva vreme în urmă. Ştiu sigur că am un loc şi că o să fiu în stare să îl recunosc, singura problemă e că s-ar putea să dureze un pic mai mult decât la alţii. Dar în definitiv şi dinţii ies şi cad la fiecare persoană în alt ritm, aşa că de ce m-aş aştepta să am experienţe similare cu ale altora. Iubesc oamenii cu care îmi descopăr bucăţi de drum comune, oamenii care au moduri de gândire frumoase, optimiste, pline de haz.

Art Institute - Aripa Nouă, Step by Step

Acesta este podul pe care se poate intra în aripa nouă a Institutului de Artă din Chicago. A fost botezat The Nichols Bridgeway.


Mergând spre muzeu, aceasta este priveliştea din partea stângă, spre lac.

Aşa se vede din acelaşi punct, numai că privind spre dreapta.


Aşa se vede muzeul de pe pod.


Iar aceasta e terasa muzeului, la al treilea nivel. De aici se poate admira Millenium Park şi clădirile care îl înconjoară.


E mult metal, e adevărat, însă au reuşit să creeze un peisaj interesant, o combinaţie de argintiu şi verde. Merită văzut într-o zi însorită şi veselă. Este unul din locurile unde te simţi cetăţean internaţional, una din cele mai grozave senzaţii, după părerea mea.


Thursday, May 28, 2009

Trump International Hotel and Tower Chicago


Pentru că tot stăteam degeaba la o intersecţie în centru, aşteptând să se schimbe semaforul din roşu în verde, am făcut o poză cu cel mai nou şi mai fălos zgârâie-nor din peisajul chicago-uan. Deşi nu e stilul meu de clădire, ba chiar deloc, am zis că poate e bine de consemnat pînă unde s-au căţărat oamenii care preferă aceste înălţimi.

Pateu de (orice altceva decât) ficat de pui

Una dintre mâncărurile pe care le gătesc şi pentru care nu s-au primit reclamaţii, ba chiar s-au auzit anumite laude, este reprezentată de ouălele umplute. Din când în când ne repezim la Cosco, ca taurul în baticul roşu, luăm două cartoane gemene de ouă şi peste două sau trei zile le pun la fiert. După fierbere le pun în frigider şi mă îngrijorez că a doua zi trebuie să fac ouă umplute. Între timp elanul mi-a trecut, dar a rămas promisiunea. Ouăle se răcesc, eu vin acasă de la servici şi îmi amintesc că n-am pateu. Iar până acum vreo două luni asta se rezolva absolut uşor, cu o săritură de pe trepte în maşină, altă săritură din parcare în magazinul polonez, alta în raftul cu pateuri, alta înapoi în maşină, alta din scaun pe trepte şi aşa, cangureşte, ouăle erau pe jumătate minus unu făcute.

Dar de vreo două luni a dispărut de la poloneji pateul din ficat de pui. Prima dată am luat din greşeală pateu de pui, dar acela conţine şi altceva decât ficat sau poate nu conţine deloc ficat (înclin spre varianta doi). Dar bănuiesc că are şi oase măcinate. Poate e numai paranoia mea, indusă de particulele fine şi zgrunţuroase pe care le simt la limbă. Altă dată am luat pateu de porc, dar parcă nu e aşa de bun, are gust de ... porc. Oricum, un gust care mă deranjează în umplutura ouălor. Nu că n-aş mânca porc (e bine, e rău, cine ştie) dar nu prea îmi place pateul acesta. Probabil şi fiindcă nu conţine ficat. În sfârşit, ce încerc să comunic este că nu mai găsesc, sub nici o forma, pateu din ficat de pui, pe toată aria Chicagoland-ului.

Am gustat la o petrecere ouă umplute cu brânză, au fost fooooarte gustoase, am făcut apoi şi din acelea, dar ulterior mi-a dat iar târcoale pofta de ouă umplute cu ceva care conţine şi pateu din ficat de pui. Chiar azi am bătut magazinele, am de gând să fac mâncărica asta în week-end (avem musafiri from out-of-state, cumnaţii mei + copii, o să fie fun) şi iar am trecut prin frustrarea de a găsi o sută unu sortimente de pateu, inclusiv cu roşii, cu ierburi, cu vită, cu soia, pateu Scandia Sibiu, pateu cu ce vor muşchii tăi, cum se spune în cultura străzii, dar numai pateu din ficat de pui nu am găsit. Am luat la final pateu de pui, nu e rău, dar nu e nici bun ca şi celălalt. Şi aşa, când imi venise şi mie impulsul gospodăresc, am fost sabotată de această ruptură în stocul de pateu de ficat de pui. Ştiam eu că nu e uşor să fii gospodină, nici măcar la intervale neregulate, darămite every day.

LATER EDIT: Am pus laolaltă nişte ouă umplute superbe, au venit, s-au dus, a rămas amintirea şi speranţa că impulsul gopodăresc va lovi din nou, curând.

Monday, May 25, 2009

Chicago Botanic Garden

Ne place mult să ne plimbăm prin grădina botanică. Luna mai este grozavă pentru aşa ceva şi am folosit ocazia. Am găsit flori de toate culorile, gâşte aproape domestice (bine antrenate la proba de ciugulirea simultană a ierbii), grădina japoneză cu căsuţă şi pavilion cu scăunele, cascada şi o atmosferă plăcută şi relaxantă.










































Industrii pe val (val pe industrii)

Cicătelea există şapte industrii care o duc bine în vreme de criză. Am citit asta pe yahoo şi am vrut să analizez dacă mi se aplică şi mie sau nu.

1) Reparaţiile de case şi reparaţiile maşini – prima jumătate ar trebui să mi se aplice, a doua jumătate nu, pentru că maşina se repară cu specialişti din surse proprii gospodăriei, slavă Domnului.

2) Supermarketurile – se spune că acum le merge mai bine, mai multă lume mănâncă şi pe acasă, as opposed cu să iasă toată ziua şi noaptea la restaurant. Aici e şi da şi nu, noi n-am redus decât puţin ieşirile la restaurantele chinezeşti şi tailandeze. Ooo, I love Thai food, şi am un restaurant aproape de servici, balsam. Merg cam o dată pe săptămână dar îmi iau mâncare carry-out. Acolo am scris un text drăguţ despre una dintre băuturile lor, numită sparkling grape juice, dar din păcate am pierdut textul şi nu ştiu dacă mai sunt în stare să îl scriu iar, oricum, nu la fel. Esenţa era că am încurcat grape – strugure cu grapefruit – grapefruit, că altfel nu ştiu cum să îii spun în română. Gref, poate.

3) Trade schools – eu o iau ca pe şcoli de meserii, mai jos scrie despre trade and technical skills, adică e ceva foarte practic. Eu cu tehnica... nu intru în detalii şi intimităţi exagerate, demersul ar ieşi prost şi cu pagube materiale. Nu m-am reprofilat încă, deşi jur de trei ani că o fac.

4) Mersul la dentist – cu ajutorul Bunului Dumnezeu, n-am ajuns de mult acolo, sunt o fricoasă în acest domeniu. Am vizitat mai demult un dentist, la Bucureşti, şi tremuram atât de rău pe scaun încât dentistul a rămas şi el cu gura căscată şi cu instrumentele în mână, încercând să mă îmbărbăteze. Operaţiunea a ieşit bine pe total. Nu ştiu cum de am avut curaj să nasc, dar acolo am avut noroc, am făcut operaţie şi nu am simţit nimic. Dar nu asta m-a mirat cel mai tare, ci faptul că la naştere nu mi-a fost frică, operaţia a fost dictată de medic şi încă unul care era împotriva cezarienei, aşa că l-am ascultat.

5) Arătatul bine –aici aud că vânzările merg bine, eu contribui cât pot, cu haine şi rujuri şi parfumuri. Rezultatul e uneori bun, alteori şi mai bun. Partea de gimnastică şi altele o fac acasă, proţăpită pe bicicleta mea medicinală, care şi acum se uită la mine cu un deget ridicat a ameninţare şi spune hai, lasă scrisul, lasă pretextele, urcă aici şi mişcă muşchiuleţii. Da, exact, despre muşchiuleţii la care vă gândiţi vorbeam şi eu.

6) Ajutor cu finanţele – aici n-am nevoie de sfaturi, nu mai plătesc pe nimeni să mi le dea. N-am bani de investiţii, de bond-uri, de equity-uri. Cel puţin momentan :).


Acestea sunt cele şapte domenii, la 1) intră de fapt două dar abia acum am observat. Era normal să fie aşa, că doar casele nu sunt maşini şi maşinile nu sunt case, decât în cazuri puţine şi izolate. Ei, sper să ne fie bine tuturor, şi mie şi vouă şi eroilor pe care îi sărbătorim azi prin absenţa de la muncă.

Thursday, May 21, 2009

Just another manic Thursday

Oooooo, am venit de la shopping. Cel mai grozav, relaxant şi pe îndelete shopping se face joia dimineaţă. Am putut parca în buza magazinului, sub un copac, la răcoare. Nu vezi asemenea răsfăţuri în intervalul vineri – duminică. În magazin, numai eu, pensionarii (nişte oameni absolut simpatici, ne-stresaţi, pentru că ei cel puţin ştiu că au prins de bine, de rău o pensie de undeva, nu contează de unde, de la stat, de la privat, fiecare după pricepere şi mai ales după noroc), mamele (ieşite în scurtul interval în care pruncul doarme, sedat cu o doză dublă de lapte), lucrătorii din baruri şi cafenele (care se deschid mai târziu, unele spre seară şi unele deloc) şi poate încă vreo câţiva şomeri de pe listele tocmai întocmite cu creionul fără vârf de managerul care se vede nevoit să conducă barca golită de zvârcolirile crizei.

Well, well, well, aveam nevoie să ajung la baie dar se pare că în mall până şi vezica funcţionează după alte legi, complet străine de cele din viaţa civilă (viaţa din afara magazinului). M-am înfundat într-o cabină cu câteva bluziţe şi am uitat şi de vezică şi de tot. Am fugit apoi să pup o poşetă care mirosea frumos, nu atât de frumos încât să o cumpăr. Plus că mi-am amintit expresia din ochii mamei (unde am depozitat o parte din prada americană) şi mi-am amintit speranţa ei că mai iau din lucruri as opposed cu să aduc altele. M-am plimbat prin magazinul de jucării, era să îmi cumpăr o păpuşă cu vreo opt rochiţe de schimb, cu obiectivul clar de a mă juca cu ea şi sub pretextul că poate se joacă şi Adelina. Am trecut mai departe, la un magazin de poşete şi alte bunuri, am stat zece minute pe gânduri cu o geantă albă fantezie, decorată cu flori pastel. Mi-a plăcut poşeta dar era atât de mare încât încăpea în ea şi capul adversarului, aşa că am renunţat.

Am ajuns la raionul de copii şi, ooooo, erau reduceri. Am petrecut trei ore împreună cu ele şi am funcţionat ca un magnet iar rochiţele şi bluziţele şi pantalonaşii parcă aveau prin buzunăraşe tot câte un mic magnet. Am aproximat cât costă, am aproximat corect, că doar nu degeaba am scos în clasele liceale integrală de sub integrală şi am rezolvat ecuaţii de gradul n. Mi-am împărţit prada în două părţi egale, ca să nu mă doară coloana vertebrală. Am alergat repede spre maşină, să nu mă ajungă din urmă vinovăţia că mă bucur de binefacerile capitalismului american în vreme ce alţi oameni o duc rău de tot în alte părţi ale globului. Sincer, uneori mă apucă o vinovăţie groaznică dar ce pot să fac eu în vreme ce toată lumea nu stă cu gândul decât la putere şi la bani. Nu am alergat suficient de repede, vinovăţia m-a ajuns chiar la ieşirea din mall şi m-a invitat să iau loc pe o bancă şi să îmi revăd cumpărăturile.

Am fost la o milisecundă de a returna o bluziţă cu Hello Kitty dar m-am ţinut tare, am scrâşnit din dinţi şi mi-am urmat drumul până la maşină. Am ajuns cu bine acasă, de unde vă şi scriu.

Wednesday, May 20, 2009

Trei, Doamne, şi (aproape) toate trei

Pe drumul (era să spun pe drumul de costişă ce duce la Vaslui), pe drumul dintre parcare şi Institutul de Artă am străbătut aleea pe care în fiecare sezon estival se odihnesc alte şi alte bâzdâgănii, pardon, opere de artă modernă urbană. Eu nu le neg farmecul dar declar cu mână pe jentilică, sus şi tare, că nu îl gust. Dacă nu am întâmpinat dificultăţi majore în a ataşa semnificaţii de piesa roşie, ba chiar aş spune că i-am zâmbit cu semi-drag, alta a fost situaţia cu hibridul auriu. Era să îmi rup glezna stângă pentru că am umblat cu capul întors în încercarea de identifica ce atârnă de vaca ataşată la cârligul macaralei.


Nici măcar nu am încercat să aflu ce este piesa argintie, nu vreau să ştiu.


Dar nu vă hotărâţi să mă ocoliţi din cauza acestor exponate pe care le critic, am scotocit în tolbă şi am găsit eşantioane consistente de gândire pozitivă şi operele lui Brâncuşi.

LATER EDIT: În poza aurie, exemplarul de sus este un dragon cu ţâţe de purcel. De el este agăţat încă un am uitat iarăşi ce, apoi se poate observa un om dând din picioare. În poza argintie pare a fi vorba despre un munte, ceva pe care te poţi căţăra dacă vrei.




Tuesday, May 19, 2009

Organized chaos


Ei da, impresiile de la muzeul de artă sunt multe şi încâlcite. Iar majoritatea sunt încâlcite de artişti serioşi, care expun la al doilea muzeu ca mărime din America. Aşa am reţinut eu, că acum, după deschiderea noii aripi a Institutului de Artă din Chicago, acesta devine al doilea muzeu ca mărime din SUA. Cred că am citit pe un pliant. Am mai spus cui a avut chef să asculte că din exterior nu îmi place clădirea. Dar am descoperit acum că îmi place pe interior, e foarte luminoasă, marea majoritate a pereţilor spre stradă sunt de sticlă şi există un fel de perdele sau jaluzele protectoare. Într-adevăr pare un cadru potrivit pentru expunerea artei moderne, acuma depinde cât de potrivită este expunerea unei anumite părţi a artei moderne într-un muzeu.

De exemplu asta. Poate că nu întâmplător domnişoara petrece timp cu spatele la acest exponat cromatico-dungat.

Acest tablou mi-a plăcut mult, am tresărit la frumuseţea din simplitatea ideii. Dialogul luminilor.


Acesta intră în coşul meu cu: aşa nu. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbajul zgârâie norilor, acest cum să-i spun, mă mai gândesc, ar fi pe la etajul doi iar Flora
Mihaelei ar fi undeva mai sus de etajul 80, acolo unde cunoscătorii plăcerilor planetei se răsfaţă constant cu panorame pe care noi le vedem numai în ghidurile turistice.

Acest tablou îmi place, mie îmi sugerează frunze şi culori şi joc. Anyone, anything?



Ei da. Această duamnă în aşteptarea unui spare head şi cu poponeţul în cuburi de gheaţă, este o senzaţie!! Ce să priceapă poporul? Că dacă îţi bagi fundul în gheaţă îţi cade capul? Că dacă îţi acoperi sânii, capul devine practic inutil? Că dacă ai noroc şi te bagă cine trebuie în seamă poţi expune orice, oriunde? Discuţia rămâne larg deschisă.




Da, aici vroiam să ajung. Stimaţi cetăţeni, stimate cetăţene, stimaţi copii, ne aflăm în faţa a ceva care, dacă suntem suficient de înţelegători şi dispuşi să speculăm împreună, ar putea reprezenta un organized chaos. Sau cel puţin aşa am auzit când am tras cu urechea la o doamnă care oferea explicaţii vizitatorilor indecişi dacă să voteze cu năucirea sau cu abandonul.



Da, aceasta este doamna ghid, cea din partea dreaptă, cu mâinile la pieptul vestei. În stânga compoziţiei se observă cu ochiul liber capete de indivizi care persistă în descifrarea sensurilor încriptate în capacul de veceu cu ochi. Dar ce reprezintă, întreabă unul mai îndrăzneţ, spărgând combinaţia de hohote pe faţă şi râs înfundat care animă cinstita adunare. N-am reţinut răspunsul, cred că nu era semnificativ.


Mi-a plăcut acest peisaj sau pom sau soare sau ce e.

Uhhh, nu a fost uşor but I did it şi în final a meritat cu vârf şi îndesat, o să vă povestesc de ce. Bine, acum eu am fost un pic rea, un pic cârtitoare. Există exponate nemaipomenite, există Picasso şi Salvador Dali şi există Brâncuşi (French, born Romanian).


Day off :)

Am descoperit un site grozav despre România, bine gândit, bine scris, bine tradus şi bine ilustrat cu poze. Scuzaţi inflaţia de bine dar este justificată. Pe lângă infomaţiile despre mănăstiri există şi ghiduri pentru călătoriile prin principalele regiuni pitoreşti ale ţării, ce mai, o bucăţică de elan şi frumuseţe. Părerea mea :)

http://www.romanianmonasteries.org/

Mă mai plimb un pic prin el şi apoi pot în continuare să fac ce vreau, azi nu lucrez, e grozavă libertatea. A day for myself, I just love it!!

Monday, May 18, 2009

Cele mai frumoase iubiri

M-am trezit în lumină portocalie. Aş vrea să am şi eu o cameră cu lumină portocalie şi să mă odihnesc de fiecare dată la fel de bine în ea. Lansarea. Azi e lansarea. E dimineaţa limpede de Florii. Cumpăr flori. Mergem mai departe, spre cafenea. Sorb Bucureştiul. Ştiu că e aşa şi pe dincolo, mai ales pe dincolo, fiecare are ceva de zis, ca despre rostul vieţii pe Pământ. Nu îmi pasă. Îl sorb, îl fur, îl ador. Am circumstanţe atenuante, e duminică dimineaţă, nu e aglomerat, lumea se mişcă în ritmuri mai blânde, mai bune cu noi toţi. Ajungem la cafenea. Cum mă simt pe străzile boeme din spatele Pieţii Romane? Mă simt incapabilă să îmi mărturisesc extazul, mi-e un pic ruşine de el, de extaz, mi-e un pic ruşine că nu sunt o idee mai mondenă, mai nepăsătoare. Nu povestesc nimănui jindul după clădiri interbelice, nu povestesc nimănui despre sătucele noastre bibilite, superbe, americane, pustii. Mă prefac că nu mă impresionează nimic din ce văd (cred că mă prefac prost, sunt aproape sigură). Parcă mi-am îndesat sub cămaşă o niagară, aşa simt când încerc să am un dialog civilizat cu oamenii care se strâng în jur. Mă calmez cumva dar nu mă întrebaţi cum. Reuşesc.

Pe măsuţele de la Cafepedia se aştern reviste de martie şi aprilie, le ating mereu când ceilalţi au treabă. Apar panourile mari pe care scrie Tango. Le ştiu denumirea dar nu mi-o amintesc acum. E un cuvânt scurt. Văd oamenii din redacţie. Îi urmăresc cum pun totul la punct, încăperile cafenelei devin ale noastre. Continuă să vină fetele, ne adunăm, povestim, condensăm viaţa în sâmburi dulci. Privirea îmi alunecă spre intrare. Tot ce pot spune despre întâlnirea cu Alice este că am ştiut că a sosit, am simţit-o, înainte de a o vedea. Este la intrare, are braţele pline de flori. Mă apropii, cred, un pic prea brusc, spun câteva cuvinte. Sosesc alte şi alte fete, mă retrag, sunt scoică şi închid în mine perla primei impresii. Alice ne spune cuvinte despre carte. Vorbim pe rând, aproape toate. Alice ia loc între noi. Are cartea în mâini şi pe suflet. Vorbeşte Anda, a vorbit Alina. Anda mi-e prietenă dar noi încă n-am schimbat nici un cuvânt. Corina. Aş vrea să-i vorbesc mai mult Corinei. Anca e la fel de plină de vitalitate ca şi mesajele ei. Doamne. Vreau să vorbesc cu toate fetele. Nu reuşesc. Anemari. Mă roagă să îi dau un autograf pentru cartea surorii ei. Mi se face o poză pentru revistă şi ascult indicaţiile, imaginându-mi cum o să povestesc mai apoi că mi s-a făcut o poză pentru revistă. Vorbim. Vorbim. Vorbim. Trăim. Trăim. Trăim. Timpule, hoţule, sucitule, ce cauţi înghesuind în ore scurte aşteptările mele de luni lungi? Tu, care te lăbărţezi fără ruşine când manevrez ecrane cu profituri şi pierderi străine, tu vii acum şi te strângi glumind răutăcios cu secundele. Lasă-mă. Ora amiazului curge într-o după-amiază blândă. Se face trei sau patru, nu mai ştiu. Ne despărţim cu părere de rău. Dar nu ne despărţim, ce prostie. Ne îndepărtăm un pic ca să ne pregătim de o nouă regăsire. Corina. N-am vorbit cu Corina. Trec pe la redacţie. Trebuie să prind un tren înapoi spre Deva. Azi la mine a fost Paştele. Azi la mine a fost Învierea. Nimic nu e întâmplător şi întotdeauna sunt unde trebuie să fiu. Piesele de puzzle planetar cad la locurile lor. De Înviere sunt unde trebuia să fiu. 12 aprilie 2009. Ziua în care am avut dezlegare la har.

Îmi iau la revedere dar nu reuşesc să îmi iau la revedere de la toată lumea. Aş vrea să repar asta acum. Plec spre gară. O întâlnesc pe Anda. Apare din partea stângă, stă cu mine, povestim. Mă duce la tren, mă trimite acasă. Călătoresc până la Deva citind din cartea noastră, citind din toate Cărţile Tango. Ajung la patru dimineaţa şi dorm pentru toate fusele orare pe care le-am păcălit cu pricepere, cu dor.

Sunday, May 17, 2009

Ia bomboana neamule (de artişti)!!


Sâmbătă, 16 mai 2009, s-a deschis pentru public aripa nouă a Institutului de Artă din Chicago, după lucrări care au durat patru ani. Noi am vizitat muzeul duminică şi intrarea a fost gratuită, cred că a fost week-end-ul promoţional. De zis am multe, a fost bine şi rău. Dar pentru că acuma e târziu şi mâine muncesc (după ce o să gem a regret că e luni) vă arăt numai una mostră de artă modernă participativă.

Într-un colţ al unei galerii am das nas-în-burtă goală cu această grămăjoară de bomboane. Mi-am zis că e o modalitate modernă şi originală de a-ţi servi vizitatorii cu dulciuri, aşa cum stă bine unui ditamai aşezământul cultural. Am servit de două ori din grămadă, erau dropsuri grozave, dulci-acrişoare. Am extras de fiecare dată câte o treime dulce de culoarea roşu-albastru –verde şi am mestecat-o cu nesaţ cultural, apoi mi-am văzut mai departe de turul galeriilor.

Toate bune şi frumoase până am ajuns acasă şi m-am uitat în poşetă să văd dacă mi-e încărcat telefonul mobil. Scotocind cu nădejde am dat peste un pliant de la muzeu, în care se explică (pentru cine are curiozitatea de a citi) că grămăjoara în discuţie este opera unui artist care se numeşte Felix Gonzaley-Torres şi a fost gândită în memoria partenerului său Ross, care a murit în anul 1991. Iar Felix a pus laolaltă această grămadă de dropsuri ambalate în hârtii foarte colorate, grămadă care iniţial cântăreşte 175 de pounds, adică greutatea ideală a lui Ross. Apoi, prin contribuţia celor ca mine, grămada scade, semnificând declinul lui Ross de-a lungul bolii. Dar acestă operă nu semnifică numai pierderea, ci, prin dulciuri şi culori, înseamnă şi ideea de generozitate şi iubire, sentimentele pe care artistul le asociază cu Ross şi le împarte acum cu privitorii săi.

Deci, înainte de a intra pijamaua mea roz, trebuie să desprind câteva concluzii:

1) Nu judeca nimic în grabă, nici măcar arta modernă
2) Nu judeca nimic, căci s-ar putea să fie artă modernă.
3) Dacă judeci ce vezi, încearcă să nu îl mănânci.
4) Dacă nu se poate şi totuşi îl mănânci, gândeşte-te la generozitate şi iubire.

Aşadar nu mai judec arta modernă atât de dur ca până acum şi ignor cinci minute întrebarea fiicei mele: mami, de ce arată aceste picturi de parcă ar fi făcute de copii? Apoi mi-o amintesc din nou şi nu îi ştiu răspunsul corect. Dar îl caut.

Wednesday, May 13, 2009

Cerăncela

De o bună bucată de vreme am înţeles că va veni ziua când mă voi uita în gura copilei mele şi nu voi înţelege ce spune. Am acceptat gândul ca pe o altă mărgică din şiragul “dacă ţi-a trebuit emigrare”. Dar am crezut că va mai dura o vreme. Când colo s-a întâmplat ieri. Stăteam la masă liniştiţi vorbind despre una, despre alta, Adelina povestind despre şcoală şi excursia în care au fost. Au vizitat un muzeu şi un fel de expoziţie numită Underground Adventure. Ne-a spus că acolo au învăţat despre felurite vietăţi de sub pământ, worms, soil şi cerăncela. Cum? Întreb. Cerăncela. Mai spune o dată, o rog. Cerăncela, mami. Cum, mai spune-i o dată la mami. Cerăncela. Rămân cu spagheta între buze, nehotărâtă ca un emigrant proaspăt care nu ştie dacă sau să nu. Care nu ştie dacă şirul de străin de sunete care tocmai i-a izbit neuronii semnifică ceva de bine sau ceva de rău. Cerăncela.

Mă descurajez şi apoi îmi dau seama că nu am voie să mă descurajez. Calm. Calm şi ordine. Nu mai pot înghiţi nimic, ducă-se şi cobe şi paste şi tot. Singurul lucru pe care îl pot omeneşte face este să nu mă mai gândesc la incident, să merg înainte cu viaţa, sperând că la un moment dat mă va pocni brusc fulgerul iluminării lingvistice. După-masa se preface în seară, prânzul se preface în cină, nu prea conversez, de frică să nu mă împiedic peste terţe dificultăţi. Mănânc ceva uşor, să nu se consume toate energiile în manevrele gastrice, să mai rămână şi pentru circuitele superioare.

Spăl vasele, spăl ciorăpeii, mă demachiez, trec la pijama. Mă uit la ştiri, mă îngrozesc, mă uit la Sex and the City, mi se face dor de Brooklyn Bridge. Adorm şi visez că nu apuc să arunc toate bagajele din tren în gara Deva şi ajung la Simeria. Mă trezesc, nu apuc să beau cafea, drăcui, muncesc fără chef. Cobor la Dunkin Donuts, iau o small coffee, cream on the side, thank you. Cafeaua mă înveseleşte, prind spor la calculat dividende, prind speranţă în general. Vin acasă şi aniversez douăzeci şi patru de ore de la prima apariţie a cerăncelei. Şi din subsolurile subconştientului, acolo unde se înnoadă scrisul englezesc cu pronunţia, apare victorioasă ea, tarantula. Cerăncela.

Tuesday, May 12, 2009

Mihaela Iacob, pictoriţa mea dragă

Mihaela Iacob
Remebering the Past, 2008

După ce s-au scămoşat graniţele şi s-au redus vizele, după ce fiecare a fugit cât a văzut cu ochii sau cât şi-a dorit cu sufletul, după ce ne-am retras toţi în case frumoase, clădite pe intersecţii ameţitoare de latitudini şi longitudini, am rămas totuşi cu nevoia de a fi împreună, de a şti stânga ce face dreapta, de a (dez)aproba dreapta ce face stânga. Iar atunci cineva, foarte deştept, foarte creativ, foarte tehnic şi foarte bun afacerist (nu?) a creat internetul. Ne mănâncă timp dar ne poate aduce prieteni. Căci de ce altceva mi-aş preda gândurile unei conducte despre care nu înţeleg nimic şi care, în schimb, mi le transformă în mărgele planetare de 1-uri şi 0-uri şi mi le oferă, după ce le aduce din nou (cine ştie cum) în formă umană, tututor celor care au răbdarea să treacă pe aici, şi tuturor celor care se abat pe aici din greşeală, din întâmplare, din google, din profil, din curiozitate, din poveste.

În felul acesta am cunoscut oameni cu care încerc să păstrez legătura, cât pot, cum pot, cum mă pricep. Dar am certitudinea că şansele de a cunoaşte aceşti oameni în absenţa internetului ar fi fost atât de mici încât nici nu merită onoarea de a vorbi despre ele. Poate nu ne-am fi intersectat paşii, poate am fi trecut pe străzi despărţite de un singur rând de clădiri, poate nu ne-am fi recunoscut ca potenţiali prieteni. Cei pe care i-am cunoscut în acest mod nu sunt mulţi dar eu sărbătoresc faptul că sunt de o calitate foarte bună. Am început de fapt să explic cum am cunoscut-o şi pe Mihaela Iacob. Ne-am cunoscut pe un forum, am mestecat aceeaşi sete de informaţii, poate am plâns aceleaşi lacrimi, sigur am în râs în hohote la aceleaşi glume. Iar Mihaela are un har pe care l-am admirat fără margini de la bun început. Harul ei nu are nevoie de efortul traducerilor şi al adaptărilor, harul ei trece, ca şi muzica, direct în sufletele deschise. Mihaela pictează. Şi pictează de-adevăratelea. Şi eu îndrăznesc să spun că pictează bine. Şi nu o spun numai eu, o spun cei care au invitat-o la expoziţii, cei care o ştiu aprecia aşa cum trebuie apreciată.

Eu ştiu doar să spun că îmi place şi gata. Ştiu să spun doar că mă opresc din vorbit în faţa tablourilor ei, că i le cer să le văd iar şi iar. Iar acum vă invit cu drag să le vedeţi şi voi. Mihaela are acum un site unde o puteţi cunoaşte mai bine, unde vă aşteaptă cu tablourile şi cu prezentarea ei şi cu muzica lui Gheorghe Zamfir. Eu îmi permit să vă arât aici picturile care m-au mişcat cel mai mult, cele la care revin cu gândul iar şi iar.

Mihaela Iacob
Gypsy Dancer, 2005


Mihaela Iacob
Alexandra, 2005



Mihaela Iacob
Flora, 2007


Mihaela este din Buzău iar acum trăieşte la Chicago, împreună cu familia ei. Acesta este site-ul unde îi puteţi admira munca şi harul.

http://www.doina.us/

Monday, May 11, 2009

A venit :) (vacanţa în România, partea a doua)

Am coborât la Munchen. E aeroportul care mi-a lăsat cea mai bună impresie grăbită. Am ajuns foarte nemţeşte la al doilea avion: repede, clar, amabil. Aş fi vrut ca doamna de la biroul Lufthansa să-mi fie soră, colegă sau cea mai bună prietenă. Sau toate la un loc. Ooo, they gave you an extension, a priceput ea imediat ce era cu titlul meu de călătorie. Am primit tichetul de îmbarcare pentru felia următoare de drum şi a mai rămas timp suficient să vizităm magazinul de parfumuri. Am fost uimită că nu mi-am cumpărat nici unul, deşi am încercat mai multe, atât eu cât şi Adelina. Am căutat un motiv pentru această atitudine surprinzătoare şi la final am decretat că s-a datorat emoţiilor dininte de a ajunge acasă, emoţii care au topit orice impuls de cumpărare. Interesant. Toată tranbordarea între avioane a durat în jur de o oră. Cam tot atât de lung a fost şi zborul până la Timişoara. Am primit o felie superbă de şuncă aranjată între două felii de pâine proaspătă. Ne-au tăcut stomacurile şi am aterizat cu senzaţii tari de avion mic pe câmpia timişoreană. Mi s-a întâplat şi mie pentru prima dată ceea ce se întâmplă tuturor călătorilor, mai devreme sau mai târziu. Faptul că mie mi s-a întâmplat mai târziu e doar o întâmplare binevenită. Am primit numai două valize din patru dar doamna de la pierdute şi găsite a vorbit atât de frumos cu mine încât am putut să îi vorbesc şi eu la fel. Şi asta deşi m-au despărţit vremelnic de câteva cadouri pe care le pregătisem cu drag şi cu atenţie pentru persoanele pe care urma să le întâlnesc faţă în faţă, după luni de navigare prin gândurile lor.

Cum a fost drumul până la Deva? Cum poate fi un drum repetat în minte până la epuizare, în timp ce lunile se ţes împletind doi ani. Acasă era deja primăvară, izbucniseră toate florile, în toate curţile, cât ţinea orizontul. Plecasem de la crengi dezbrăcate de o iarnă fără simţul măsurii şi ajunsesem, peste o noapte foarte scurtă, la primăvară. Şi la şosele cu două benzi. Care se reparau. Pe alocuri. Care nu se reparau. Pe alocuri. Dar i-am iertat drumului toate gropile şi nu m-am supărat să dau cu fundul de toate hăurile. Ochii îmi erau duşi pe dulceaţa dealurilor cu miros tot mai apropiat de casă. Lugoj, Făget. Sau Făget, Lugoj, nu mai ştiu. Înclin spre prima variantă. Apoi înfrăţirea cu drumul impecabil spre Deva. Vezi, s-a mai reparat şi aici, îmi spuna mândru, tata. Văd. Dar mai trebuie lipită încă o bandă pe sens. Trebuie. De douăzeci de ani. Curbe, dealuri, Mintia. Cetatea, gara, centura, Romtelecomul, blocul turn. Mama. Mă sufoc. Vorbesc, cumva. Mama. Adelina şi mama. Mulţumesc Kentucky Consular Center, baracă jucăuşă care jonglezi cu noii americani, că mi-ai tras cu degetul în destin emoţii ca acestea despre care vă scriu acum. Am urcat în bloc, am vorbit, ne-am pişcat (fiecare pe sine şi pe ascuns) ca să înţelegem că e adevărat. Că suntem în aceeaşi cameră, în aceeaşi bucătărie, în acelaşi balcon. Şapte feluri de mâncare, în toate picurată dragostea. Şi dorul. Şi tot ce creşte în părinţi. Tot ce n-am ştiut până acum şapte ani, când am devenit şi eu, mirată, unul.

Am dormit bine, cald, cu picioarele întinse. Evident că nu m-am putut trezi la ora cinci ca să prind rapidul spre Bucureşti, poate şi pentru că mă culcasem la patru. Dar am prins acceleratul de unsprezece şi ceva iar seara am ajuns cu bine la celălalt mal al oceanului care desparte, feroviar, Deva de Bucureşti. Aveam emoţii dar îmi târâiam cu zgomot valiza peste mozaicul Gării de Nord. Aşa mi s-a părut, că pe jos e mozaic. Iar zgomotul valizei aproape îmi acoperea în propriile urechi bubuielile inimii. Iar la capătul peronului, Alina. E o întâlnire care are raft în cel mai frumos dulap cu amintiri. Alina, poveşti, metroul, noaptea bucureşteană (flăcările amintirilor se scufundaseră de mult în cerul nopţii). M-am ţinut bine? Mi-am verificat faţa în toate oglinzile. Eu eram. Alina îmi arată cartea. Mângâi coperta, îmi lipesc nasul de pagini, îmi las ochii liberi printre poveştile alese de Alice şi Alina. Sunt multe poveşti. Sunt frumoase. Sunt aşezate ca fluturii în lumină. Sunt precedate de citate alese cu atenţie. Sunt parte a cărţii noastre care întâmpină lumea sub titlul


Alice Năstase prezintă: Cele mai frumoase iubiri – Antologie Tango.

Wednesday, May 6, 2009

Tango de Mai

Aţi citit revista Tango? Ne-am cunoscut în dimineaţa de 9 octombrie 2005 în aeroportul de la Timişoara. Mă întorceam la Chicago, după trei săptămâni de vacanţă românească. Aveam în geanta mea toate revistele care moţăiau pe tarabe şi aveam în suflet o senzaţie persistentă că îmi scapă ceva. În cei exact doi ani de emigrare mi se facuse dor de Tabu, revista care îmi plăcea cel mai mult la plecare. Dar Tabu-ul se schimbase mult şi nu în bine. Iar celelalte reviste le citeam foarte repede, aproape ca pe nişte telegrame.

Am citit Tango-ul până am ajuns în Italia şi apoi până am ajuns în America. Încă mai era de citit. Ooo, spune toată lumea, pentru revista aceasta îţi trebuie timp. De fapt oferind timp Tango-ului, îţi oferi satisfacţie ţie. Îţi oferi cu bunătate timp de reflecţie, timp de informare, timp de savurare. Te răsfeţi.

Tango-ul de mai adună în pagini delicate un rege, o principesă, un poet, o dragoste, o carte, o oră, un episod de conversaţie, veşti bune, eseuri pentru suflet, frumuseţi pentru trup. Alice Năstase ne dăruieşte pe prima pagină scrisoarea ei Dacă mi-ar fi dat să aleg. Ştiţi cum este să te afli în preajma lui Alice Năstase? Ţi se dă dezlegare la har. Îţi vine să-i repeţi iar şi iar: ce bine că eşti. Ce bine că scrii. Ce bine că lupţi. Ce bine că sunt.

Regele este Regele Mihai, cel despre care mi-au povestit cu drag bunicii toată viaţa lor. Am copilărit la Bulci, foarte aproape de Săvârşin, unde se află castelul regal. Dar şi la Bulci exista un castel unde regele venea des în vizită. Bunicii îmi povesteau mereu despre rege cu emoţie şi cu dor şi de multe ori cu lacrimi. Nu poţi îndesa dragostea în inimile oamenilor cu lozinci şi cu portrete. O poţi strecura acolo numai cu fineţea ta, cu o vorbă bună, cu un zâmbet autentic. O poţi strecura numai atunci când îţi pasă. În rest poţi strecura numai diverse spoieli, aşa cum ştim cu toţii. Dar nu despre asta e vorba acum. Regele Mihai a sădit în oamenii aceia simpli dragoste până la moarte, admiraţie, poveşti de spus nepoţilor. Acelaşi spirit frumos râzbate şi din interviul Principesei Margareta, din pozele grozave care îl însoţesc. La patru ani de Tango ni s-a oferit un cadou regesc.

Poetul este Adrian Păunescu. Interviul are doisprezece pagini şi trebuie citit de mai multe ori, trebuie aşezat cu grijă în matca pătrunderii noastre. Probabil toată lumea are ceva de spus despre Adrian Păunescu, toată lumea ştie ceva, toată lumea crede că ştie, toată lumea vrea să spună ce ştie. E bine să îi citim interviul şi să reţinem de acum adevărurile.


Interviurile din Tango sunt de fiecare dată tot un tango. Întrebările meşteşugite impun un ritm alert, impun celor care se destăinuie să o facă până la capăt. Interviurile au miez, au şi ele inimă. Îţi părăseşti măsuţa de citit pe gânduri, îndestulat.

Dragostea este dragostea aceea azi controversată, uneori ridicată de noi în slăvi, alteori lăsată, tot de noi, să se dea cu toate cele de pământ. Dragostea pentru România. Nimic rău despre România este titlul sub care se aştern articolele grozave scrise de Simona Catrina, Nouria Nouri, Mihaela Burda şi Aurora Liiceanu.

Cartea este antologia Cele mai frumoase iubiri, cartea noastră. Alina, Anda, Corina, e cartea noastră! Aş vrea să le numesc pe toate fetele care au scris-o, aş vrea să le întâlnesc iar şi iar. Este cartea în care Alice Năstase ne-a invitat să ne aşezăm cu grijă poveştile, poveştile datorită cărora suntem răspândite prin ţară şi prin lume şi prin noi înşine. Este cartea lansată pe 12 aprilie, zi înflorită sub emoţii, sub întâlniri aşteptate cu sufletul la gură, sub poze, sub autografe şi, mai presus de toate, sub cuvinte.

Ora este Ora în care Pământul s-a odihnit, ora de seară din 28 martie 2009, când s-au stins luminile ca să dăm o pauză planetei dragi. Este ora când toate iubirile s-au bucurat de lumânări, când au renunţat la lumina bruscă a becului electric şi s-au întors la aromele sugestiei şi la vraja nuanţelor de portocaliu.

Veştile bune ne sunt date de Simona Catrina în articolul Veşti bune: Chelesc veştile proaste. Este rubrica Tango degeaba unde Simona Catrina taxează cu cel mai inteligent umor formulările alunecate din corectitudine şi sens presărate prin presa glossy. Articolul are ataşată garanţia unui râs sănătos, necesar şi suficient pentru instalarea unei bune dispoziţii molipsitoare.

Vă invit să gustaţi Meniul de amor servit de Alice Năstase sub titlul Dragoste în voie, să gustaţi Vinul – Licoarea Zeiţelor, să zăboviţi, să vă convingeţi singuri că meritaţi Tango-ul. Adaug cu bucurie invitaţiei mărturisirea de dragoste pe care am făcut-o cărţii Pacientul englez. Este un roman prin care curge poezia. Adună explorări, iubiri, bombe, cărţi şi înstrăinări, adună viaţa.

Aş vrea să vă rog să mă iertaţi dacă iubesc prea mult Tango-ul. Aş vrea să mă primiţi cu el în braţe pe fotoliile voastre, pe canapele, pe terase, în tren, în maşină, în avion, peste tot unde citiţi. Apoi o să mă îndepărtez uşor şi o să vă las împreună cu revista. Zâna bună Alice Năstase va preface lumea de bostani în caleaşcă regală şi la douăsprezece noaptea nu o să se întâmple nimic rău. Lumea voastră o să rămână mai frumoasă pentru totdeauna.