Bella Italia

Ca să vezi ce poate să ţi se întâmple când mergi şi tu la alimentară!
În primul rând, terminalul unde să-mi verific biletul la loto a fost blocat zece minute de un senior polonez care vorbea, nene, vorbea. După ce a plecat, băieţii ăia doi cu creastă de la tejghea au stat cinci minute cu curul la mine, boscorodind tot în poloneză, desigur. Eu mi-am pus cele 12 numere de pe biletul nou (numai la sfârşit am văzut că ţin foaia invers, că nu m-am uitat ce numere pun) şi apoi am măturat cu privirea deodorantele cu bilă, am comparat cărţile de vizită ale unui panel de afacerişti, evident, polonezi şi apoi am zărit un cd pe care nici măcar n-am avut inspiraţia să îl caut: Bella Italia. Mamăăăă ce bucurie!!! Toate hiturile italiene reprezentative pe un singur disc!! Polonezul ăla din stânga mi-a luat, în sfârşit, dolarul pe biletul loto şi am achitat şi muzica. Acuma seara am dat-o în mă-sa de bicicletă medicinală şi am ţopăit juma de oră pe Zuppa Romana. Pure, pure, pure bliss.

Un pic la ziar

Jurnal american
Episodul 3

A trecut anul. Am născut fetiţa, am botezat-o, i-am sărbătorit prima zi de naştere suflaţi deja în ceafă de monstrul plecării. Ne-am împărţit puţina avere pe căprării, am măritat bicicleta medicinală care mă readusese la perimetrul dorsal din studenţie, canapeaua de două persoane care tot spera împotriva evidenţelor să fie schimbată pe un colţar nou cu perne incluse, căruciorul copilului, maşina de cusut a bunicii, moştenire de suflet pe care în norii şi ceţile euforiei ataşate evenimentului nu am ştiut să o mai preţuiesc aşa cum se cuvine. O preţuiesc abia acum, când aparţine unui cuplu care constată nu are ce să facă cu ea, dar această înţelepciune a venit cam târziu, ca orice înţelepciune care se respectă. Am împachetat bunurile mobile, adică blana de Orăştie, oala roşie de supă, câteva cărţi, câteva haine, câteva speranţe, câteva iluzii, câteva învelitori cu bule de aer pentru articolele cu adevărat fragile. Din păcate am înfofolit tot ce mi s-a părut important în acele ambalaje tandre şi am uitat tocmai de propria inimă.

Am vândut apartamentul, am sărutat părinţii, am verificat o şaptesprezecea oară biletele de avion, am urcat într-un maxi-taxi tocmit special pentru prima etapă a transhumanţei planetare şi ne-am oprit numai la Otopeni, unde scria „Plecări”. Acolo s-a adunat un număr impresionant de prieteni şi rude (pe mine viaţa m-a învăţat să enumăr mereu prietenii înaintea rudelor), toţi emoţionaţi, unii şocaţi de actul pe care îl comiteam, alţii înţelegători, alţii de-a dreptul porniţi pe încurajări. „Plecaţi voi, mamă, aşa, în lume”, a spus, blând, soacra mea, iar eu m-am prefăcut că îndrept puţin o valiză, ca să mai mediez un pic încărcătura emoţională a momentului. „Plecăm, da, căci vrem să ştim cum e dincolo de zări. Vrem să înţelegem altă bucăţică de lume, alţi oameni, alte legi şi regulamente şi apoi, toată lumea ştie, şi mai ales noi cei care n-am fost niciodată acolo dar îi divinizam picnicele văzute pe micul ecran, că America e extraordinară şi sky is the limit şi all that jazz”.

Amalia Niţă
Chicago


Textul a apărut în ediţia din 3 mai 2010 a cotidianului "Puterea".
Dovada nu se află în Marea Adunare Naţională ci aici :)
Mulţumesc Corina.

Am uitat

Am uitat că ieri m-am tuns şi dimineaţă am fost uimită să găsesc în oglindă un cap mai puţin învolburat decât predecesorul.

Căpşunari pentru o zi

De la o vreme majoritatea cetăţenilor urbani pe care îi întreb unde şi-au petrecut week-end-ul îmi răspund la fermă, aşa că sâmbătă ne-am împachetat şi am luat-o pe urmele lor. Ne-am deplasat la hotarul dintre Indiana şi Illinois, cu scopul declarat şi asumat de a culege căpşuni cât încape. În termometru farănhaiţii au ajuns la 90, adică e de bine, mai ales după ce toată vinerea s-au dat peste cap norii şi ploile.

După ce am parcat maşina ne-am urcat fain frumos într-un fel de minicar, din cele cu care ne plimbam pe vremuri la Mamaia, pentru cine îşi mai aminteşte. Doar că minicarul nostru era tras de un tractoraş verde. Am fost descărcaţi pe câmp, unde o tanti cu staţie de transmisie a raportat, cred, că am ajuns cu bine, şi operaţiunile sunt sub control. Apoi ne-a poftit pe tarla.

Am privit cu câmpul cu o uşoară melancolie şi m-am gândit că poate nu era rău să-mi fi lăsat acasă geanta. Bine măcar că era o geantă din material textil, haioasă, nu m-am dus totuşi cu poşeta de piele. De, femela urbană, ca femela urbană. Dar mi-a prins bine totuşi, că am putut ţine în geantă aparatul foto, apa şi credit cardurile. Şi cine o să mai aibă poze aşa frumoase ca noi :)

Am cules cât am cules, mi-am umplut rapid găletuşa, nu fără a mai face câte o poză, a mai bea nişte apă şi a mai mânca vreo câteva căpşuni. La început le spălam, la sfârşit m-am plictisit de spălat şi le-am mâncat aşa, pur şi simplu. Aveau o aromă ruptă din soare, din zahăr şi din ploaia care trecuse peste ele cu o zi înainte. Am mestecat şi câteva grăunţele de pământ şi mi s-au părut şi alea foarte bune. Oricum, eram siguri că bunătăţile pe care le mâncam nu s-au copt într-un tir şi asta mi se pare ceva grozav.

La final ne-am retras arşi de soare, aduşi de spate, setoşi, fericiţi şi cu găletuşele pline. Am mai hoinărit un pic prin zona unde se vindeau flori şi am mai făcut câteva poze, nu mă dădeam dusă dintre dezlănţuirea de culori. Apoi ne-am întors frumuşel acasă şi aseară am mâncat spumă de căpşuni la discreţie.

Spre casă

Reproduc repede, proaspătă, discuţia avută azi cu Adelina, pe drumul de la şcoală către casă, sub cerul senin, în prima căldură din an.

- Azi m-am plimbat în pauză cu Mattew, mi-a spus că mă iubeşte, nu se mai însoară cu Mia. Ne-am ţinut de mână. E bine ai prieten din clasa întâia, că nu mai trebuie să cauţi tot restul vieţii. Dar i-am spus că trebuie să mai aşteptăm până la liceu, că atunci o să fim mai mari şi o să avem timp mai mult pentru dragoste. Pe urmă, dacă ne căsătorim trebuie să cumpărăm o casă şi de unde să aibă nişte copii bani de casă? Mai aşteptăm să creştem dar sunt atât de fericită că l-am întâlnit pe Mattew şi am un prieten şi nu sunt niciodată singură în pauză. Azi am mai vorbit şi despre faptul că atunci când o să fim căsătoriţi o să cumpărăm şi un câine şi o să îl îngrijim cu atenţie. Abia aştept. Îmi place de Mattew. Dar cum o să avem noi bani de casă?

(Eu, aiurită)

- Păi creşteţi, învăţaţi bine la şcoală, o să aveţi o profesie…

- Ce e aia profesie?

- Medic, avocat, învăţător….

- Artist. Eu vreau să fiu artist. Dar de unde iau artiştii banii? Vând picturile la muzeu?

- Da, sau scriitorii vând cărţile la edituri.

- Şi primesc bani?

- Da, dacă oamenilor le place cum scriu şi le cumpără cărţile.

- Ahaaaaa. Am înţeles.

La mulţi birthday!

22 ianuarie. E ziua mea. A treişpatra. Îmi doresc din suflet să cresc mare, să fiu sănătoasă şi fericită, să aduc numai bucurii părinţilor şi copiilor, să iau note bune la şcoala pe care am de gând să o încep imediat ce mă lămuresc ce mi se potriveşte cel mai bine. Îmi doresc să îmi găsesc locul potrivit că momentul potrivit cred că a trecut, îmi doresc să vizitez din nou New York-ul şi să nu mă mai enervez excesiv când îmi amintesc că cineva nu a vrut să ne mutăm mai spre est. Îmi doresc să îi pot păstra pe cei care au bunătatea neînţeleasă de a trece pe aici.

Cadoul mi l-am primit deja, a fost apariţia unui eseu despre dragoste şi haine în revista sufletului meu, Tango, numărul ianuarie-februarie 2009.

La mulţi ani, nouă tuturor!

Revelion la Squadron

Ani şi ani nu mi-au ieşit revelioanele. La liceu eram în liga a doua de fete şi nu mergeam la foarte multe petreceri. Mereu vedeam cum se ţes liste de invitaţi şi mereu vedeam că nu sunt pe ele. Am bănuiala că plăcerea celor invitaţi era triplată de tristeţea noastră, a neinvitaţilor. Nu eram nici frumoasă, nici deşteaptă pe vremea aceea şi cred că odată cu trecerea timpului m-am conservat mulţumitor. Dar nu despre aichiu vreau să vorbesc acum ci despre revelioane. Aşadar deşi nu mergeam pe la petreceri din lipsă de cvorum invitaţional, totuşi într-un decembrie s-a petrecut minunea. A fost pus la cale un revelion oficial în incinta liceului unde, de voie de nevoie, toată pleava din care făceam şi eu parte avea brusc acces. Am fost aşa ce fericită. M-am prezentat şi eu la apel, cu un platou de prăjituri făcute de mama. Prăjituri cu blat şi cremă, făcute pe 30 decembrie ca să stea o noapte în cămară, la pătruns. Ca o paranteză aş vrea să subliniez că eu am aşteptat mai mult de zece ani să mi se îmbibe blatul naivităţii cu cremele cotidianului şi procesul continuă.

Am pornit în noapte cu platoul pe braţ, fericită. Am ajuns până în centru şi mi-am reunit forţele cu colegele mele prietene apoi împreună am trecut pragul primului revelion pentru care nu se încropiseră liste, şi deci pe lista căruia eram. Bucuria a durat aproximativ trei sferturi glorioase de oră, timp în care dirigintele şi administratorul şcolii au descoperit că băieţii aveau prin ascunzători şi câteva sticle cu una, alta, în esenţă alcool. Nu se putea accepta aşa ceva în cel mai bun liceu din oraş. S-a dezbătut un pic dilema apoi ne-au fost anunţate sec rezultatele deliberărilor: revelionul pentru toţi se anulează. Speranţele mele democratice s-au făcut praf, praf şi lacrimi. Am pornit cu platoul înapoi în noapte. M-am oprit să mă odihnesc lângă un rond de flori lângă poşta veche şi apoi am mers acasă. Am intrat uşor, am descărcat pe masa din bucătărie prăjiturile complet pătrunse şi sfărâmate şi am mers la somn.

Nu-mi amintesc toate revelioanele, desigur. Mai ştiu unul făcut la Bucureşti în primii ani de iubire, unul făcut la bunici, cu foc de lemne în sobă şi televizor alb-negru (treceam în anul 2000, anul când bunica s-a stins), unul făcut la proaspăt cumpăratul şi acum demult dusul apartament, unul făcut cu Mihaela când am ieşit şi am tras cu artificii şi am râs cum nu putem râde cu mulţi oameni, unul făcut la biserică în cadru festiv, cu mâncare multă şi dans destul de puţin, cu grija eternă de a nu lăsa fata să se spele pe mâini în fântâna cu ciocolată. Au fost mai multe şi nu toate au lăsat urme, aşa cum nu lasă nici oamenii. Dar cel de anul acesta a fost întruchiparea tuturor viselor mele boeme, sucite, ciudate, vesele. În primul rând a fost cu dans, dans nebun, nu există altă formulare potrivită. Poate chef studenţesc... Am dansat din toată inima, din toţi pantofii albaştri cu toc înalt şi subţire, din toată bluza cu flori, din toată zvârlirea mâinilor în aer, din toată puterea. Au fost melodii de bătrâni tineri ca noi. Anii '80-'90, perioada care mi-a închiriat elanurile şi mi-a turnat în gusturi ritmuri la care nu renunţ. Am dansat împreună cu ruşi, cu polonezi, cu americani (cred), cu mexicani şi cu (încă doi) români. Cei cărora trebuie să le mulţumesc că ne-au dus acolo. Am stat de la 10 până 2, căci numai până atunci dura licenţa pentru fericire.

Până în seara de 30 am întrebat în strânga şi în dreapta cine ce face şi fiecare făcea altceva, avea sau nu avea planuri. Am dat din mână în semn de whatever şi nu m-am mai gândit la revelion. Bănuiesc şi bănuiala mi se întăreşte că de asta a ieşit bine. Mi-a plăcut că nu a fost mâncare, adică noi nu am comandat, nici nu am idee dacă se putea comanda sau nu. Am luat la miezul nopţii câte o şampanie mică, am făcut o pauză de dans, am privit micul aeroport de dincolo de geamuri. Am văzut şi un avion care ateriza şi apoi încă unul care decola. Aeroportul e numai pentru avioane mici, e vorba de Chicago Executive Airport din Wheeling. Iar locul unde am intrat cu dans şi energie în noul an se numeşte 94th Aero Squadron şi are un pic de atmosferă, nu lux, nici fast-food. Pur şi simplu m-am simţit bine, fără să explic prea mult, deşi iată că am încercat.

La mulţi ani!!

La Mulţi Ani 2009 din 2008!!

Sunt in cele opt ore ciudate, neînţelese, în care Chicago este în anul 2008 iar România în 2009. Aşadar acum nu mai suntem despărţiţi numai de cine mai ştie câte mile, ci şi de un an!! Dar orele curg repede şi curând ajungem şi noi la voi, în 2009. Am văzut laserele de la Tvr, personal aş fi savurat mai bine o izbucnire de horă românească după prima bătaie de inimă a Anului Nou, dar a mers şi aşa, cu lasere şi muzică instrumentală. Dar ce-mi pasă mie, aud că Vărsătorii vor avea împliniri pe toate planurile în 2009 aşa că stau cu planurile pe picior de împlinire. E ianuarie, se fac 29 de ani de România, 5 ani de America şi 1 an de blog. Mi-a plăcut să dau, mi-a plăcut să critic, mi-a plăcut să am bucurii. Am cunoscut prin intermediul blogului două persoane reale şi interesante, pe care le-aş închide cu orele ca să povestim şi nu m-aş sătura: Dona şi Ana Maria. Vreau să avem un an bun, cu ceva frumos, cu ceva deosebit. Mi-ar place să întâlnesc şi alţi oameni dragi care scriu şi pe care îi citesc şi cred că s-ar putea să se întâmple. Hai Blogule, ridică-te, umblă singur, râzi. Ai Un An şi avem un An Nou.

La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
S-avem sănătate şi mulţi bani,
La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
Să trăim o mie de ani!!

(este urare din cântecul lui Radu Ille, de a cărui energie nu pot să nu mă molipsesc).

Moşul de Sâmbătă

E luni şi a trecut Crăciunul şi eu sunt datoare cu Moşul de Sâmbătă. Trebuia să fie moşul tuturor prietenilor care au bunătatea să vină aici, un moş foarte bătrân şi foarte bun, foarte înţelept şi foarte rar. Cred că s-a speriat de goliciunea sacului după coborârea sub bradul fiecărui copil şi, ca să nu meargă cu mâna goala la Pol, ne-a luat toată zăpada de pe drumuri, de pe trotuare, de prin brazi şi de prin toate cele. Acum pare că e finalul toamnei dar e doar finalul anului, iarnă de-a binelea, chiar dacă blândă şi înţelegătoare. Toţi moşii aceştia au şi ei o poveste, i-am întâlnit în acelaşi loc, în Michigan.

Autentificare

Acum ştiu: bucuria nu poate fi păstrată la borcan. E atât de simplu. E atât de nerepetabilă. E întuneric şi nervii rafalelor de vânt se înteţesc fără a respecta orare. Jucăria de tuburi aşezată la uşa vecinului meu îşi spune povestea. Ecourile se sparg în lipsa de culori a nopţii. Maşinile îşi defilează mai departe cele şapte secunde de zgomot dintre apariţie şi dispariţie. Cesucul din partea dreaptă jos a ecranului îşi urmează rostul şi legea şi ritmul. Nepriceperile şi nehotărârile mele au câştigat bătălia în această seară. Dar curând, curând mă adun şi urc pe podiumul celor care au trăznit exact în cap războiul. Somn uşor...

Moşul de Vineri

Spre seară am văzut o ceaţă atât de groasă şi coborâtă la pământ că semăna cu un platou de filmare aranjat pentru scena dispariţiei răufăcătorului în filmele americane sau a ilegalistului în filmele româneşti. Nu mai era un fenomen meteorologic suspendat deasupra nasurilor ci un abur care ne luase complet în primire. A plouat toată noaptea iar acum au apărut din ascunzişuri petece mari de iarbă somnoroasă, bălţi viguroase şi o griuială bine avansată pe drumul generalizării. Nu avem dreptul la nici un chiţăit de protest, am avut Crăciun cu zăpadă, cu visări albe materializate fără cusur dincolo de uşa de la intrare. Dar Moşul de Vineri a întâmpinat dificultăţi la decolarea îndărăt spre Pol şi a chemat o mie de veveriţe şi câţiva ratoni rătăcitori ca să îi facă vânt.

Moşul de Joi

A trecut Moşul în timp ce eram la biserică. S-a ospătat din cele trei prăjiturele lăsate sub brad, a băut apă şi l-a aşteptat şi pe Rudolf până a cronţănit complet morcovul lăsat de noi obol în castronul roşu. S-a scuturat de cadouri şi ne-a lăsat şi ceva nesperat sub brad, o urmă autentică de ren. O urmă mică, aşa, cât o lăbuţă neînspăimântată de gândul de a ocoli anual pământul. Nesperate sunt căile lui Moş Crăciun şi amprentele mijloacelor lui de locomoţie!!

Acesta este Moşul de Joi, TriMoşul Crăciunului, Alinei şi al lui Răducu. Vă pupăm cale de nouă ore înzăpezite, de la noi până la voi, şi vă dorim La Mulţi Ani.

Moşul de Marţi

Ha – ha – ha, flower – hat, how are you, aşa m-a salutat azi conductorul când am coborât din tren. În încântarea (şi paranoia) mea, am auzit Flower – Hat, cu litere mari. M-am şi botezat repede Fata cu Pălăria cu Floare şi m-am alintat în consecinţă. Am apucat zilele trecute din rafturi o pălăriuţă cu un trandafir şi o port în semn de protest împotriva propriei mele greutăţi de pe suflet, acum în prag de Crăciun străin. Şi cine a remarcat-o, ce să vezi, un conductor de tren, zis de culoare, Afro-American sau de-a dreptul negru şi glumeţ. Acum trebuie să mărturisesc că data trecută de atâta încântare provocată de pălărie a şi uitat să îmi capseze biletul cu zece călătorii cu care mă flendur şi eu printre suburbii. De data asta biletul nu a scăpat de cleştele cefereului american (alt cleşte, că există mai mulţi conductori printre rânduri) dar nici pălăria nu scăpat neadmirată. M-am veselit şi am călcat şinele într-o autochicoteală de care mă ţin şi acum. Şi fără altă autolăudăraie, acesta este Moşul de Marţi, dedicat persoanei pe care eu nu mă pot hotărî dacă să o cred profesoară de literatură sau profesoară de psihologie, dar oricum o doamnă autentică, sursă nesfârşită de informaţii şi de sfaturi care merită urmate. O sursă de frumos, o sursă de gânduri şi capricii. Persoana pe care noi o cunoaştem sub numele de To-morrow.

Moşul de Luni

Poate am strigat după ajutor. Poate aţi înţeles şi m-aţi ajutat să înţeleg şi eu că am strigat. Săptămâna aceasta am câte un Moş Crăciun pe zi pentru prietenii mei de aici. N-am fost niciodată preocupată de trafic, de contorizare, de măsurători. Nu aici. Nu mi-am găsit răgaz să pun publicitate aici pe blog. N-am vrut să-l găsesc. Am vrut doar să emit atunci când îmi clocoteau plămânii, ficaţii şi inimile astea care s-au multiplicat în exces. Citeam acolo pe Zel List că sunt mai tare decât nu ştiu câţi alţi bloggeri. Nu cred că are vreo relevanţă, atâta vreme cât sunt mai moale decât tot restul populaţiei. Am tăiş dar îl duc în teacă până îmi găsesc şi eu menirea. Şi fără altă lungeală, acesta este Moşul de Luni.

Bucurie

Ieri am avut o bucurie mare, una care mi-a scos centimetrii din riglă, celsiuşii din termometru şi scrijelelile inegale ale imaginaţiei din domesticirea lăcaşurilor curente.