Instantaneu urban

Ieri, aşteptându-l pe Godot şi autobuzul să mă duc la dentist, m-am nimerit lângă nişte doi tineri care cred că se depărţeau temporar pentru un anumit interval, pentru că el avea o valiză cu role. Eram toţi sub un pod peste care trec enşpre mijloace de transport în comun şi din când în când universul uruia îngrozitor. Nissan-ul roşu cu ei s-a oprit fix în staţia în care autobuzul uitase să vină. S-au sărutat luuuuung, de şi eu şi băiatul care mai era în staţie ne-am făcut că ne interesează ziarul gratuit de la Chicago Tribune. Pe urmă s-au mai sărutat încă o dată, un pic mai scurt. Pe urmă tipul a coborât din habitaclu şi a mers în spatele maşinii să îşi ia valiza şi s–a întins peste scaune să mai depună o ofrandă dulce pe buzele iubitei. Autobuzul nu şi nu.

El a trântit apoi uşa din spate şi i-a mai făcut odată uşor cu mâna, apoi ea şi-a şters o lacrimă şi s-a uitat în spate să se înscrie în trafic. Băiatul cred că s-a tot dus la Blue Line spre aeroport, eu însă m-am uitat după ea. Încă puţin şi am piedut Nissan-ul roşu din priviri. Să vezi ce un soi de un fel de invidie mi-a urcat în gât! Invidie pe sentimentul ăla de început documentat de amor, adică sper pentru ei că e documentat, că altfel o să fie mai greu. Senzaţia aia că the damn world s-a pus iar în ordine.

Şi cum frământam eu aşa în mână cartela magnetică pentru un autobuz care se înţepenise cine ştie pe unde, deşi pe sensul opus trecuseră trei, m-am gândit că eu nu pot iubi aşa cum vreau şi cum ştiu, într-un oraş care nu mă inspiră. Nu pot şi pace. Pe de altă parte, mă gândeam, oare a contat că maşina era roşie? Oare would those kisses have caught my fancy în aşa hal dacă maşina era de altă culoare? Iată încă una dintre enigmele care se îngrămădesc să cadă peste mine.