Sunday, June 5, 2011

unpictured sunday

pentru că e început de iunie, în Lincoln Square se ţine, ca în fiecare an, Mayfestul nemţesc. N-am avut deloc o dispoziţie deschisă spre cultură, artă şi alte endeavoruri fine, din alea din jumătatea superioară a piramidei lui Maslow. Sincer, eu abia acum am priceput ce a vrut să zică piramida, e ceva să dureze paişpe ani până îţi pică fisa. Ce vreau să spun este că am ignorat dansatorii şi dinamica generală de veselie pe fond de hamei, şi m-am dus direct unde erau chestiile importante, adică varza acră, cartofii un pic pişcători şi meatloaful cu specific allemand. Opt tichete am dat şi m-am aşezat îmbruznată în cort la o masă, cu comfort-food-ul în mâna dreaptă şi furculiţa de plastic în mâna stângă, ba am ma mârâit că vreau şi o bere, deşi eu nu beau bere, din cauză că nu i-am prins gustul când eram la grădiniţă, când m-au servit profesorii cu care eram în tabără cu mama şi când am înghiţit totuşi băutura de ruşinea lor. Şi tot atunci am primit de la un domn drăguţ o floare de colţ, cred că s-ar putea să îi fi fost simpatică.

două poze am apucat să fac şi fugăritul ăsta de aparat n-a mai avut nicio suflare de baterie. Îmi venea să dau cu el de pământ, să văd cum îi sar ţăndările. Trebuie să fi trecut azi nişte aştri prin nişte case stelare nepotrivite ori something că nu recunosc eleva cu coroniţă din mine în exemplarul ăsta căruia nu ai cum să îi faci pe plac. De fapt, mi s-a şi comunicat că viaţa cu mine e dificilă, noroc că eram ocupată cu nişte varză acră, că altfel aş fi dat un răspuns pe măsură. Nu oricine ştie să cânte la instrument, chiar dacă ţi se pare că e uşor să te pricepi.

ei şi din momentul în care s-a terminat bateria, mi-au apărut în raza vizuală cele mai mişto instantanee fotografiabile, reprezentative pentru festival şi pentru Lincoln Square, dintre care menţionăm: un domn sfătos cu pălărie cu pană, aşezat exact în unghiul potrivit, dansatori în costume colorate mişcându-se suficient de încet ca să iasă poza bine, copii alergând după o mie de baloane colorate făcute de un nene dintr-o soluţie de săpun aflată într-un lighean şi cu ajutorul unui dispozitiv din trei lemne flexibile, ce mai, o minunăţie, un vis, o poveste. Aparatul nu s-a mai aprins nicio singură secundă şi am rezistat ca o eroină naţională o juma de oră lângă o tartă cu ciocolată şi zmeura luată de la Selmarie, m-am gândit că poate o prind să v-o arăt şi vouă. Am zis că se mai încoardă el, dispozitivul, de o poză dar în toate dăţile în care am încercat a rămas cufundat în lumea lui tristă, fără curent electric.

finally, am mâncat tarta şi aşa, nefotografiată. A fost bună şi s-ar putea să recidivez one of these days, poate chiar cu camera foto încărcată. Acestea fiind deci comise şi neimortalizate, mă duc să îmi scufund după masa în Tales of the City, adică Sex and the City în varianta Armistead Maupin. Şi poate un pahar cu vin, că rimează, relaxează şi face mai suportabile nişte gânduri care de la o vreme nu vor deloc să-mi dea pace.

2 comments:

Donazz said...

nu te mai gindi, ca face rau..

Amalia said...

not necessarily