La Mulţi Ani 2009 din 2008!!

Sunt in cele opt ore ciudate, neînţelese, în care Chicago este în anul 2008 iar România în 2009. Aşadar acum nu mai suntem despărţiţi numai de cine mai ştie câte mile, ci şi de un an!! Dar orele curg repede şi curând ajungem şi noi la voi, în 2009. Am văzut laserele de la Tvr, personal aş fi savurat mai bine o izbucnire de horă românească după prima bătaie de inimă a Anului Nou, dar a mers şi aşa, cu lasere şi muzică instrumentală. Dar ce-mi pasă mie, aud că Vărsătorii vor avea împliniri pe toate planurile în 2009 aşa că stau cu planurile pe picior de împlinire. E ianuarie, se fac 29 de ani de România, 5 ani de America şi 1 an de blog. Mi-a plăcut să dau, mi-a plăcut să critic, mi-a plăcut să am bucurii. Am cunoscut prin intermediul blogului două persoane reale şi interesante, pe care le-aş închide cu orele ca să povestim şi nu m-aş sătura: Dona şi Ana Maria. Vreau să avem un an bun, cu ceva frumos, cu ceva deosebit. Mi-ar place să întâlnesc şi alţi oameni dragi care scriu şi pe care îi citesc şi cred că s-ar putea să se întâmple. Hai Blogule, ridică-te, umblă singur, râzi. Ai Un An şi avem un An Nou.

La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
S-avem sănătate şi mulţi bani,
La Mulţi Ani,
La Mulţi Ani,
Să trăim o mie de ani!!

(este urare din cântecul lui Radu Ille, de a cărui energie nu pot să nu mă molipsesc).

Căsătoria între vis şi coşmar

Venim pe lume ca nişte bureţi uscaţi, gata să absoarbă toată dragostea de pe Pămînt. Plămădiţi în ceruri, fiecare de pe o altă filă a cărţii de bucate, ne căutăm unii pe alţii pe hărţi tot mai late, cu garanţii tot mai înguste.

Ne facem mari în iubirea părinţilor, în atenţia colegilor de grădiniţă, în sacadările adolescenţei, în grăuntele de început de înţelegere al maturităţii tinere, în coptura interesantă a maturităţii mai tîrzii. Căutăm dragostea, pentru că într-un picioruş de ADN ni s-a strecurat promisiunea că ea există, şi ghiftuirea sufletească a existenţei ţine de depistarea ei.

Între cursurile dictate din agendele multor profesori fără vocaţie (binecuvântaţi fie cei care au avut noroc de mentori, căci a lor este împărăţia împlinirii) şi între week-end-urile fierbinţi, întinse de joi pînă luni, fără reviste de soi, fără cineva pe care să te poţi baza serios la capitolul sfat sentimental, am înaintat printr-o junglă fără cărări, lovind fiecare cu toporişca propriei priceperi. Am săpat cumva, cum, necum, cîte o cale circulabilă. Care de multe ori a dus la rochie albă şi la costum ţepănos cu papion sau cravată nouă.

Făcută cu veselie şi cutii goale de suc agăţate de toba Daciei, cu orez pe treptele primăriei şi o poză de grup cu unii ascunşi după alţii, nunta a tăiat panglica unei tranziţii de dulceţuri şi dureri.

Reardon e un tip foarte bun în felul lui, dar cel mai rău e că felul lui nu e şi felul ei. Această propoziţie de pe ultima pagină a povestirii Pe termen lung (The Long Run) a lui Edith Wharton este, cred, autostrada din care se desprind două posibilităţi: visul sau coşmarul. Dacă semeni cu Reardon în nodurile esenţiale s-ar putea să trageţi din urnă visul, în caz contrar lasaţi biletul în plic, căci pe el scrie altceva. Mai există şi a treia variantă, un amestec absurd între primele două, aşa cum experimentau părinţii unui fost coleg. Părinţi care, după două căsătorii unul cu altul şi două divorţuri unul de altul, au devenit în sfârşit prieteni adevăraţi şi amanţi năbădăioşi.

Visul e, aşa cum ştim, cînd privim amîndoi în aceeaşi direcţie, dar de obicei ignorăm amănuntul esenţial că din cînd în cînd omul îşi mai suceşte gîtul şi îi alunecă privirea peste complexităţi de neghicit la nuntă. Dacă ics se grăbeşte să îşi pună pirostriile la Brezoieni şi igrec procedează identic la Lipova iar după opt ani se sorb în diagonală din priviri la Prospect Heights, în şaua cui descărcăm vina?

Ce putem face cu aproximările de vise transformate într-o sămânţucă de coşmar? Asistam acum o vreme la o deşertare de vieţi în compartimentul unui tren rapid, undeva în plictiseala feroviară dintre Sighişoara şi Braşov. Trei foste doamne trăgeau perdelele de pe trei poveşti similare de dragoste şi despărţire, petrecute la Atena, la Petroşani şi undeva în Germania. Toate au crezut că el e acela, l-au măritat (they marry him, îmi place cum pune problema limba engleză!), l-au iubit, l-au căţărat cu scăunelul pe soclu, au încălzit soclul cu carnea lor caldă, au tăvălit şniţelul prin făină şi ou, apoi au observat fisuri lăbărţabile în visul de ieri şi după cîteva nopţi grele au declarat cu acte că visul e coşmar.

Începutul e frumos pentru că ne arătăm părţile bune. Părţile rele rămîn înghesuite sub patul de acasă, într-o îngrămădire de zece defecte pe centimetrul pătrat de pînză de păianjen ornată cu praf nederanjat din primăvară. Sîntem buni, frumoşi, interesanţi, conversaţionali, supli, cu pantofii noi, cu ciorapi curaţi, cu maşina spălată, fără alt gînd decît să prindem bilet la căluşelul iubirii, să fie bine, să scuturăm portocala împlinirii.

Schema ţine şi ne înmuiem degetul într-un burete ud ca să lipim pe spatele relaţiei eticheta de iubire pe viaţă. Batem cu unghia telefonul firmei de catering, facem copii, îi creştem, muncim pînă ne dă afară portarul ca să avem o casă şi ea să fie plină de tot ce ne mai puie capul şi revistele de specialitate. Iar uneori obosim şi dezlegăm la gură părţile rele, egoismele, conflictele, trăsnim cu cratiţele bune în inamic. Există şi varianta elevată a trăsnitului cu idei şi atitudini divergente, cum spunea şi Edith Wharton, pentru că ştia ea ce ştia. Şi în acestă situaţie inamicul se rodează şi îşi fereşte cu dexteritate persoana de gloanţele noastre intelectuale, şi, dacă vrea, poate trăsni şi el cu o forţă egală şi de semn contrar cu propriile lui idei şi percepţii. Care încep să ne mire, să ne irite şi să ne enerveze punct.

Totul depinde de cum se sărută pe termen lung imaginea din spatele ochelarilor tăi de cal cu imaginea din spatele lentilelor lui de cocoş. De aici rezultă alternative de vis sau de coşmar cît şi împletirea veselă despre care am povestit în finalul paragrafului cinci.

Moşul de Sâmbătă

E luni şi a trecut Crăciunul şi eu sunt datoare cu Moşul de Sâmbătă. Trebuia să fie moşul tuturor prietenilor care au bunătatea să vină aici, un moş foarte bătrân şi foarte bun, foarte înţelept şi foarte rar. Cred că s-a speriat de goliciunea sacului după coborârea sub bradul fiecărui copil şi, ca să nu meargă cu mâna goala la Pol, ne-a luat toată zăpada de pe drumuri, de pe trotuare, de prin brazi şi de prin toate cele. Acum pare că e finalul toamnei dar e doar finalul anului, iarnă de-a binelea, chiar dacă blândă şi înţelegătoare. Toţi moşii aceştia au şi ei o poveste, i-am întâlnit în acelaşi loc, în Michigan.

Autentificare

Acum ştiu: bucuria nu poate fi păstrată la borcan. E atât de simplu. E atât de nerepetabilă. E întuneric şi nervii rafalelor de vânt se înteţesc fără a respecta orare. Jucăria de tuburi aşezată la uşa vecinului meu îşi spune povestea. Ecourile se sparg în lipsa de culori a nopţii. Maşinile îşi defilează mai departe cele şapte secunde de zgomot dintre apariţie şi dispariţie. Cesucul din partea dreaptă jos a ecranului îşi urmează rostul şi legea şi ritmul. Nepriceperile şi nehotărârile mele au câştigat bătălia în această seară. Dar curând, curând mă adun şi urc pe podiumul celor care au trăznit exact în cap războiul. Somn uşor...

Moşul de Vineri

Spre seară am văzut o ceaţă atât de groasă şi coborâtă la pământ că semăna cu un platou de filmare aranjat pentru scena dispariţiei răufăcătorului în filmele americane sau a ilegalistului în filmele româneşti. Nu mai era un fenomen meteorologic suspendat deasupra nasurilor ci un abur care ne luase complet în primire. A plouat toată noaptea iar acum au apărut din ascunzişuri petece mari de iarbă somnoroasă, bălţi viguroase şi o griuială bine avansată pe drumul generalizării. Nu avem dreptul la nici un chiţăit de protest, am avut Crăciun cu zăpadă, cu visări albe materializate fără cusur dincolo de uşa de la intrare. Dar Moşul de Vineri a întâmpinat dificultăţi la decolarea îndărăt spre Pol şi a chemat o mie de veveriţe şi câţiva ratoni rătăcitori ca să îi facă vânt.

Moşul de Joi

A trecut Moşul în timp ce eram la biserică. S-a ospătat din cele trei prăjiturele lăsate sub brad, a băut apă şi l-a aşteptat şi pe Rudolf până a cronţănit complet morcovul lăsat de noi obol în castronul roşu. S-a scuturat de cadouri şi ne-a lăsat şi ceva nesperat sub brad, o urmă autentică de ren. O urmă mică, aşa, cât o lăbuţă neînspăimântată de gândul de a ocoli anual pământul. Nesperate sunt căile lui Moş Crăciun şi amprentele mijloacelor lui de locomoţie!!

Acesta este Moşul de Joi, TriMoşul Crăciunului, Alinei şi al lui Răducu. Vă pupăm cale de nouă ore înzăpezite, de la noi până la voi, şi vă dorim La Mulţi Ani.

Moşul de Miercuri, Moşul Cel Mare şi Adevărat

Ninge din greu, din foarte greu, ne-am nămeţit sub tonele de zahăr pudră ale celei mai proaspete zăpezi. La uşa mea se deschide o felicitare de Crăciun, tulburată numai când şi când (parcă mai rar) de pompieri. Aerul e răsfăţat de mirosul brazilor care până mai ieri îşi aşteptau un stăpân care să le dea o casă de Crăciun. Unii şi-au găsit câte un living unde să se odihnească, alţii nu. Acum locut e gol şi a rămas numai mirosul, martor al brazilor de ieri. Dar luminosul acesta dinăuntru ne umple casa până la cel mai adânc colţişor cu mireasmă de mare sărbătoare. Mâine dimineaţă facem cozonacii, cozonaci adevăraţi, fierbinţi şi jucăuşi şi aşteptaţi. Apoi mâine seară mergem la biserică, la colinzi, să ne umplem inimile cu tresăririle tandre ale celor mai frumoase cântece. Şi aşa, poate în timp ce vom fi plecaţi la biserică, renii vor găsi şi casa noastră închiriată ca să lase în prag jucărele aşteptate, bucurii mari care să ne ducă cu bine în Noul An, an al schimbărilor, anul revenirii.

Am pus aici Moşul Cel Mare şi Adevărat cu gândul la revista densă şi dragă care mă bucură, mâ informează, mă mişcă. Tango. Aşa cum soseşte ea şi se odihneşte pe prag, aşa să sosească şi Moşul, cu sacul la fel de plin, la fel de bogat, la fel de surprinzător.

Moşul de Marţi

Ha – ha – ha, flower – hat, how are you, aşa m-a salutat azi conductorul când am coborât din tren. În încântarea (şi paranoia) mea, am auzit Flower – Hat, cu litere mari. M-am şi botezat repede Fata cu Pălăria cu Floare şi m-am alintat în consecinţă. Am apucat zilele trecute din rafturi o pălăriuţă cu un trandafir şi o port în semn de protest împotriva propriei mele greutăţi de pe suflet, acum în prag de Crăciun străin. Şi cine a remarcat-o, ce să vezi, un conductor de tren, zis de culoare, Afro-American sau de-a dreptul negru şi glumeţ. Acum trebuie să mărturisesc că data trecută de atâta încântare provocată de pălărie a şi uitat să îmi capseze biletul cu zece călătorii cu care mă flendur şi eu printre suburbii. De data asta biletul nu a scăpat de cleştele cefereului american (alt cleşte, că există mai mulţi conductori printre rânduri) dar nici pălăria nu scăpat neadmirată. M-am veselit şi am călcat şinele într-o autochicoteală de care mă ţin şi acum. Şi fără altă autolăudăraie, acesta este Moşul de Marţi, dedicat persoanei pe care eu nu mă pot hotărî dacă să o cred profesoară de literatură sau profesoară de psihologie, dar oricum o doamnă autentică, sursă nesfârşită de informaţii şi de sfaturi care merită urmate. O sursă de frumos, o sursă de gânduri şi capricii. Persoana pe care noi o cunoaştem sub numele de To-morrow.

Moşul de Luni

Poate am strigat după ajutor. Poate aţi înţeles şi m-aţi ajutat să înţeleg şi eu că am strigat. Săptămâna aceasta am câte un Moş Crăciun pe zi pentru prietenii mei de aici. N-am fost niciodată preocupată de trafic, de contorizare, de măsurători. Nu aici. Nu mi-am găsit răgaz să pun publicitate aici pe blog. N-am vrut să-l găsesc. Am vrut doar să emit atunci când îmi clocoteau plămânii, ficaţii şi inimile astea care s-au multiplicat în exces. Citeam acolo pe Zel List că sunt mai tare decât nu ştiu câţi alţi bloggeri. Nu cred că are vreo relevanţă, atâta vreme cât sunt mai moale decât tot restul populaţiei. Am tăiş dar îl duc în teacă până îmi găsesc şi eu menirea. Şi fără altă lungeală, acesta este Moşul de Luni.

Pofte boeme

Prăpădelele mele, născute acum un an din împreunarea accidentală dintre o excursie semi-ratată la St. Louis şi dorinţa puternică şi neînţeleasă de a o împărtăşi public, si-au luat-o în cap şi s-au făcut nici mai mult nici mai puţin decât pofte boeme. S-au obrăznicit, s-au umflat în pene, au uitat de unde au plecat. N-au mai vrut să fie prăpădele, au protestat, au pledat, au ţipat a ameninţare. Le-au crescut aripi, s-au umflat de orgoliu, au devenit de nestăpânit. Le-am explicat cu binişorul că e prea mult spus pofte boeme, că sunt tot nişte prăpădele camuflate sub o formulare mai înspumată, ele nu şi nu. Le-am explicat că nu avem marcă, nu avem concept, nu avem ogorul nostru ca să semănăm seminţele recunoaşterii. Nu ne-am înţeles. Pe de altă parte s-au stropşit şi poftele boeme, s-au îngrijorat că peste câteva luni o să devină cine ştie ce, altceva, neaşteptat şi nebănuit. Au decis să îşi asume totuşi riscul, să vadă ce va fi.

Fragmente

Dacă aş fi o plăcintă în culori pe diapozitivul unei prezentări de marketing, mi-aş aloca 40% din rotunjime României, 40% Italiei, 10% Americii şi 10% nebuniei de a nu avea o ţară. Nu mi-a părut rău când am plecat din România, căci mă îmbolnăvisem cu ani în urmă de dorul altui pământ. Vroiam să văd dacă iarba e tot verde, dacă pârloaga e tot pârloagă, dacă oamenii au ochi şi urechi, la fel ca pe la noi. N-aveam cum să nu plec. Măcar asta ştiu sigur. Ce s-a petrecut după aceea n-a mai înţeles nimeni, nici măcar cei care au dat impresia că au făcut eforturi să înţeleagă. Mi-au plăcut luminile bolunde ale oraşului, căţărate până la cer. Mi-a plăcut aglomerarea de înălţimi şi culori atâta vreme cât nu m-am apropiat prea mult, atâta vreme cât nu m-am confundat cu ea şi n-am mai înţeles cine e şi cine sunt.

M-am învârtit printre oameni care în faţa schelei îşi scot repede pixul şi socotesc în palmă cât să bage ca să scoată mai mult. Am văzut antreprenori vârtoşi, cu veşnicia nemulţumirii săpată pe buze, cu bicepşii ascunşi sub hăinuri de piele înnodate numai cu catarama finală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.

Eu nu m-am priceput să fiu gheară, am fost numai palmă deschisă, prostie pură, nederanjabilă. M-am uitat la măreţia blocurilor şi mi-am lăsat căciula să cadă, definitiv, fără să îmi pese. Nici nu ştiu ce m-a rănit mai mult, zvâcnirea spre cer a fiarelor sau bulbuceala întreprinzătorilor în cazanul (până ieri) veşnic al profiturilor. Le recunosc necesitatea existenţei, trebuie să se amestece printre noi firi oţelite, duri frumoşi care nu se pleacă sub gâdilatul confuz al cine ştie cărei năzbâtii sentimentale.

I-am văzut, i-au auzit, le-am răspuns cu grijă la telefoane, i-am trimis la dracu în gând şi i-am rechemat după cinci minute, din obişnuinţă. Le-am mulţumit pentru că au căţărat schelele până la etajul optzeci. I-am binecuvântat că au inventat patru benzi pe un sens de autostradă. I-am adorat că pot merge cu maşina şi pot dormi în acelaşi timp, visând visele mele aiurite, îndepărtate, desprinse de geografie. Naiba ştie ce am vrut sau ce am crezut că vreau. Ar fi interesant să aflu şi să pornesc mai departe, ducându-mă cumva, cine ştie cum, mai aproape de mine.

Eu am căutat alei, am căutat felinare, am cerşit structuri care să nu mă strivească. Am implorat oameni străzilor, am umplut surzenia suburbiei cu jalea mea purtată pe două picioare, prin neomenia maşinilor, prin inutilitatea propriei încăpăţânări. M-am pansat cu sute de cărţi, cu ascunzişuri pline de poşete, de haine, de parfumuri. M-am împopoţonat cu acuarela eşarfelor, am vânat o pălărie cu trandafir, port numai mănuşi colorate, numai sentimente perisabile. Sincer, n-am habar de ce m-am întâmplat şi cum să fac să dau (de) bine. Sunt destul de inteligentă să-mi înţeleg neadaptarea de principiu şi suficient de proastă să nu găsesc farmacia cu algocalminele înrădăcinării.

Ascult cuminte cum mă desfiinţează cei care ştiu şi pot mai multe decât mine. Cei care cumpără ouă şi pâine fără să problematizeze procesul de cumpărare a ouălor şi a pâinii. Fericiţii frumoşi ai acestui pământ. Dacă aş fi plăcintă în culori aş fi astăzi mov, mâine albastră, luni verde, marţi roşie. Aş fi dans şi m-aş atârna de muzica mea şi mi-aş găsi fericirea, fără să o mai caut.

Cu sentimentul gol (lamentare în câte părţi s-o nimeri să fie)

Se ştie că nu e frumos şi practic să umbli în fundul gol. Îţi poate îngheţa, îţi poate muri de cald sau de ruşine sau de singurătate. În afară de cazurile bine puse la punctul Playboy-ului sau la punctul aleator al cine ştie cărei domnişoare cu dorsalul dezvelit de dragul artei sau al tabloidului, noi, toate celelate, ne purtăm frumos şi respectăm regulile. Asta înclin să cred că e bine, lăudabil, sănătos şi ne fereşte de răceli la rinichi şi în ariile adiacente.

Ce mă nelinişteşte însă câteodată este că tot la fel de împlăpumite trebuie să ne păstrăm permanent şi sentimentele. Bietele noastre simţiri autentice stau la fel de adânc îngropate sub chiloţii fricii de ridicol, sub ciorapii groazei de judecata altora, sub pantalonii de bussiness ai părerii generale care bubuie că indivizii care îşi dau arama simţirilor pe faţă sunt nişte dobitoci.

Pentru că aşa ne-a învăţat scumpa cultură, scumpele norme cu iz de mucegai şi de corporatism: rânjeşte-te şi ţi se va da. Rânjeşte-te la popor şi poporul te va bifa în agendă ca pe un exemplar crescut cu băgare de seamă, un exemplar de bază care se spală pe dinţi la culcare şi pe spală pe sentimente la trezire, ca să dea bine. Ţi se spune vai dragă, cum te cheamă pe tine, nu o lua personal că şeful tău (de exemplu) te-a trântit pe uşă afară după ce ai muncit ca un idiot (de exemplu). Nu o lua personal, keep on zâmbăreală. Şeful tău nu era de fapt supărat pe tine, pe esenţa ta de fiinţă, de being (după cum gem rafturile pesteoceanice de selfhelpuială asistată de un guru sau altul), nu, nu o lua personal, el nu era supărat pe prostia ta, pe neputinţa ta de a întâlni în aceeaşi zi trei clienţi aflaţi în patru colţuri de planetă, nu, el era supărat că fiu-său a făcut aseară cam moale, că fiică-sa a făcut-o azi noapte cam lată, că maşina nu i-a pornit decât la a şaptea cheie, nu, el nu e furios pe tine, ca energie.

Tot timpul ne băgăm sentimentele pe sub izmenele protectoare ale lui lasă că trece, nu-i nimic. Şi chiar trece, şi trece repede, viaţa, vreau să zic. Şi trecem şi noi prin ea. Trecem beşteliţi, chinuiţi, enervaţi, stropiţi pe botine de tot ce-am îndurat ca să fie bine. Ca să fie bine ce? Cum? Când? De cele mai multe ori pituca aia de pe masă (pe care ne şi chinuim să nu o halim, că ne facem cât casa) e rodul unei prefăcătorii atât de complete că dacă ar avea şi ea, pita, gură, şi-ar urla instantaneu mirarea şi puseul de disperare: nu vreau să cobor în stomac la chinuitul ăstaaaaaaaaa, nu, nu. Nu. Ca să nu mai vorbim de dor, speranţă, disperare, dragoste sau găsitul unui job. Sau mai bine să vorbim mâine.

Ca(p)re pe care

Sunt bine. Supravieţuiesc melodiei There’s no place like home for the holidays şi dacă reuşesc să mă menţin la fel de puternică o să am şansa unui suflet de consistenţa preşului de la intrare, îmbibat în apăraia de aseară şi scorţoşit de prăbuşirea temperaturilor în a doua jumătate a nopţii de dor. Pe puntea în care m-am preschimbat, coarnele caprei româneşti se gâdilă în continuare în vârfuri cu coarnele caprei americane, în căutarea unui echilibru care odată găsit i-ar scuti pe cei care mai trec pe aici de plictiseala aceloraşi lamentări.

Ambele capre sunt sănătoase, cel puţin la trup, şi sunt la fel de decise să ajungă la capătul opus al punţii, chiar şi peste şalul înstemat, respectiv înstelat, de la carotida adversarei. Am încercat o reconciliere mediată de un platou de iarbă proaspătă din import, o invitaţie umană, căproasă şi politicoasă la masa raţiunii. Ambele au acceptat invitaţia cu o mimare practic perfectă a entuziasmului (deşi capra americană a ieşit în avntaj, de ce să nu recunosc) şi s-au prezentat civilizate să vedem ce se poate face pentru redeschiderea traficului pe puntea tot mai sătulă de perenitatea propriilor bălăngăneli.

Discuţia a fost extraordinară, argumentele au curs logic şi fără poticneli, mi-a fost mai mare dragul să bifez derularea ei în agendă. În afara amănuntului că nu au existat concluzii, întâlnirea a avut acelaşi succes fantastic la fel ca toate cele de până acum. Ca organizatoare mi-am frecat palmele pentru a distribui uniform sudoarea satisfacţiei şi am rămas tot fără paşaport, până se decid căpoasele astea ca(p)re pe care.

Impresioniştii s-au întors acasă

S-au întors iubitele, dragele, coloratele, impresionantele şi impresionistele mele tablouri de la Institutul de Artă. Am fost acolo duminică, în căutare de frumuseţe şi de atmosferă. Am găsit la porţi brazi luminaţi şi leii verzi împodobiţi cu câte una bucată fundă roşie şi uriaşă. N-am ştiut că s-au întors tablourile de care îmi era dor, am mers pe nepregătite.

Le-am văzut de departe culorile, le-am simţit prezenţa. Le-am respirat din nou pe rând, cu aceeaşi mirare şi cu aceeaşi încântare. Galeria lor e unul dintre îngrozitor de puţinele locuri unde pot sta ore întregi doar privind, tăcând, trecând cu dragul de la un tablou la altul, iar şi iar. Lăsând privirea să alunece, să zăbovească, să se umple.

Mi-a fost dor de toate, cum le-aş putea supăra punându-le într-o anumită ordine? Dar mai dor şi mai dor mi-era de Casa Artistului la Argenteuil, de curtea aceea nemaipomenită, de Pianistă, de atmosfera şi de harul ei, de Surorile pe terasă, de culorile lor pe care mi le-am pus la capul patului, ca să dorm somnuri vesele sub ele, şi de noua mea iubire, Lângă lac, la care mă uit şi încep să-mi imaginez conversaţia.

The Artist’s House at Argenteuil
Claude Monet, 1873

Woman at the Piano
Pierre-Auguste Renoir, 1875/1876

Art Institure of Chicago

Two Sisters (On the Terrace)
Pierre-Auguste Renoir, 1881

Near the Lake
Pierre-Auguste Renoir, 1879/80
Art Institute of Chicago

Anca Parghel

Nu mai e Anca Parghel. Citeam ce a spus aici: Mi-am dat seama cât de prost e omul, cu toate şcolile lui, cât de prost ne învaţă viaţa. Pentru că îi ştiam din Tango multe gânduri simt că a murit cineva apropiat.

Dor, dor, azi toate dor

Mi-au spus: poţi să fii tu amabilă şi să nu te mai trezeşti aproape în fiecare dimineaţă urlând de dor? Poţi să faci asta pentru noi? Poţi să fii aşa de bună şi să îţi tragi peste tresăriri botniţa împletirilor de aşteptări rezonabile? Poţi să nu mai sari în picioare la ora 5 a dimineţilor, sufocată de un sentiment sau altul? Poţi să nu te mai repezi pe lângă geamuri, lăsând să pătrundă în casă tăişurile gerurilor de prin împrejurimi?

Pot, pot, le-am răspuns, ruşinată de sentimentele mele, ca de un fund gol. Pot să promit, pot să încerc. Nu pot să reuşesc. În rest pot face orice. Numai nu vă supăraţi pe mine, căci vă iubesc şi nu vă coc trezirile bruşte în cuptoarele premeditării, aşa cum credeţi. Nu vă supăraţi.

Nu vă răţoiţi la mine pentru că am plăns la prima zăpadă. Nici nu eram aici. Eram acasă. Nu vă încrâncenaţi că m-am ridicat din pat cu ochii lipiţi de plapuma de nea de pe acoperişul casei vecine. Nu vă necăjiţi că m-am încurcat printre trăiri (nu le poate organiza cineva pe sertare?) şi în loc să apuc din stivă ciorăpelul cu fericire m-am încâlcit într-o bretea de dor. Din cel sughiţat. Atotputernic, la capătul drept al scalei de decibeli.

Nu vă amărâţi că piftia cu care m-am pomenit de la o vreme pe post de suflet nu a avut bunul simţ de a se închega în gradul corespunzător săririi cu zâmbet peste peripeţii. Cel puţin nu azi, nu chiar acum. Nu vă luaţi furculiţa când vă împlântaţi în mine. Încercaţi cu o lingură. Sau cu un pahar. Sau nu mai încercaţi, dacă vi se pare că nu merită. Sau încercaţi mâine.

Citeşte şi dă mai departe. Şi lasă dragostea la locul ei.

Azi am intrat pe uşă exact când începuse pe TVR Internaţional emisiunea Citeşte şi dă mai departe. M-am aruncat lângă ecran, la o distanţă pentru care în mod normal latru la fata mea, dacă stă aşa aproape de televizor. N-am citit cartea pusă în discuţie dar am de gând să o caut. Se numeşte Casa Întâlnirilor şi este scrisă de autorul britanic Martin Amis, despre care aflu că reprezintă una dintre cele mai influente voci ale literaturii britanice moderne.

Am reţinut însă câteva idei din dialogul inivitaţilor. Marius Chivu, moderatorul emisiunii, i-a avut alături pe Alice Năstase, Maria Dinulescu şi Lucian Mândruţă. Schimbul de idei a fost intens în jurul mesei din studio. La momentul aterizării mele pe covor Lucian Mândruţă explica faptul că el a trecut peste povestea de iubire din carte şi a dat mai multă atenţie valorii de documentar a poveştii.

E bine să scoatem briceagul, să decupăm iubirile şi să ne uităm la literatură şi la viaţă ca la nişte documentare? Nu e mai potrivit să ne uităm direct la documentare, ca să nu ne mai încurcăm cu iubirile şi să avem mai mult timp pentru digerarea sacadărilor jurnalului televizat?

Maria Dinulescu ne-a recomandat la final să citim cartea dacă nu avem altceva de făcut în tren. Eu în tren nu pot citi, pentru că sunt ocupată să ascult poveştile ţaţelor şi poate, cine ştie, mă trezesc că screm vreun best seller. Pentru că aşa am înţeles de la domnul Mândruţă, că scopul scrisului ar cam fi vânzarea. Acelaşi ca şi scopul ştirilor care îmi sucesc ficaţii?

Nu cred că scriitorul (adevărat) îşi suflecă mânecile capotului, scuipă în podurile palmelor şi zice: ok, acum să scriem noi o carte care să se vândă. Un scriitor poate face asta, bineînţeles, dar cartea nu va rămâne în amintiri, în suflete, în noi. Va rămâne numai la bancă, în coloana de intrări în cont.

Mi-a plăcut Alice Năstase şi aplecarea asupra poveştii de iubire. Asupra umanului cald, în contrast cu gheţurile existenţiale (şi geografice) ale lagărului. Mi-au plăcut nuanţele, disponibilitatea de a discuta cu calm, cu umor, de a combate cu fineţe părerea uşor acidulată a lui Lucian Mândruţă. Mi-a plăcut eleganţa. Da, cuvântul aceasta îl căutam.

Revenind, de ce să decupăm din poveste iubirea? De ce să descompunem cartea în făină, gălbenuşuri, un praf de sare, două brâuri de cacao şi un deget de lămâie răzuită? De ce să băgăm mâna în cuptorul fierbinte şi să solicităm izolarea şi eliminarea esenţialului?

Cu benzina la prezicătoare

Dacă preţul benzinei va continua să scadă în acelaşi ritm ca până acum voi prinde ziua binecuvântată în care staţiile peco vor afişa preţuri negative. Adică în loc să le dau bani ca să pot pleca cu rezervorul sătul, o să le iau. Îmi vor oferi o mixtură formată din lei americani, coşuleţe ticsite cu banane şi portocale şi o cantitate de benzină care să îmi aducă pe buze surâsul îndestulării.

Raportul inegal de forţe dintre mine şi companiile petroliere se va întoarce cu fundul în sus, târându-se cu burta goală pe parchetul din sufragerie. Mi s-a explicat că nu mai există cerere, că fabricile capitaliste au dat cu capul de pragul de sus. Eu am o înţelegere vagă a noţiunilor de cerere şi ofertă, în principal mi le amintesc ca pe două drepte care când catadixeau să se întâlnească năşteau un punct în faţa căruia ne scoteam toţi pălăriile. Un punct de la care, după ce ne reveneam din admiraţie, trasam câte o linie punctată spre fiecare axă a sistemului de (p)referinţă. Apoi jubilam. În parte jubilam şi pentru că am depăşit cu bine jumătatea cursului (prima jumătate, aceea mai lungă) şi urma să revenim la preocupări mai pământene, cum ar fi mersul la un suc sau la o cafea. Sub denumirea de mers la un suc sau la o cafea fiecare făcea ce se pricepea mai bine şi îi plăcea mai mult (şi cu cine îi făcea mai multă plăcere).

Nu prea mai am inimă să scriu în continuare căci televizorul tocmai mi-a ameninţat zodia cu o pierdere de bani, de parcă ar mai şi fi de unde. Parcă nu m-au lăsat crizele într-o situaţie similară cu a lui Pişta. Nu-l ştiti pe Pişta? Este individul inspirat care a vândut o sticlă de oţet cu doi lei şi a răscumpărat-o ulterior cu trei. Atâta numai că eu am răscumpărat-o cu şapte.

Apoi mi-a mai trecut ceva pe la urechi, despre nişte persoane care credeau în propria capacitate de a se vindeca. Asta e o atitudine sănătoasă, deşi în cazul meu nu cred că se aplică, pentru că nu a venit încă pe lume capacitatea care să mă vindece de naivitate. Şi uite aşa ne întoarcem la preţul benzinei, de unde pornisem. A scăzut şi îmi frec palmele în aşteptarea bananelor şi portocalelor subvenţionate de Shell-ul din colţ.

Bucurie

Ieri am avut o bucurie mare, una care mi-a scos centimetrii din riglă, celsiuşii din termometru şi scrijelelile inegale ale imaginaţiei din domesticirea lăcaşurilor curente.

Perspective

- Ce o să te faci când o să fii mare, Ionuţ?
- O să mă fac că nu înţeleg, tanti...

Mia Chimia

Văd că Şanelul Madmuazelul meu e făcut în America. Păi aşa ne fu vorba Coco dragă? Pe toate Lancomurile şi Diorurile am verificat ca un cerber să fie puse laolaltă on Frans, biensur, dar la Şanel nici nu m-am gândit să pun la îndoială. Văd că există un Chanel Paris şi încă unul suplimentar, Chanel New York, Inc, la zipcodul 10019. Pasămite al meu e de la branciul din New York.

Alcohol denat-ul, parfumul, aqua-a, butylphenyl-ul, metylpropionalul, linalool-ul, benzyl salyciclate-ul, citral-ul, citronel-lul-ul, coumarin-ul, geranion-ul, hexyl cinnamal-ul, hidroxyisohexyl-3-cy-clohexene-carboxaldehide-ul şi aici gata, capotez (mai erau încă şase componente) au fost sudate aşadar pe pământ american. Nu franţuzesc. Cum s-au înghesuit toate cele de mai sus într-o singură sticlă şi sticla în poşetă, nu-mi dau seama. La chimie am fost un elev cât trei dezastre. În liceu aveam două colege de bancă (la mijlocul clasei stăteam câte patru pe un rând) şi fiecare dintre colege elabora rezolvări diferite la problemele (mari) de la teza la chimie.

Trimestrial trăiam o dilemă groaznică, neştiind de la care ar fi mai bine şi mai frumos să copiez. Eram sigură că amândouă aveau soluţia bună pentru că sunt fete foarte (foarte) inteligente, dar mă simteam ruptă de nehotărâre. În final copiam de la care se întâmpla să vină cu o soluţie mai scurtă.

În timpul trimestrului trăiam cu greaţa de groază în suflet că m-aş putea trezi la tablă, faţă în faţă cu nesfârşirea şi sălbăticia formulelor. Acizi, baze, organice, anorganice, bunul Dumnezeu să le ţină socoteala, că eu nu eram în stare. Am un respect enorm pentru toate profesiile pe care nu sunt în stare să le fac, printre care cele de chimist, pilot de avion, medic, violonist şi ar mai fi cârduri de enumerat. Cu chimia am pierdut frâul şi şirul în şcoala generală, când am ieşit cu o colegă de la o lecţie şi am mers să dăm mâncare unui căţeluş vagabond. De atunci mi-am încheiat socotelile logice cu chimia.

În liceu mă prezentam trimestrial în faţa tablei, înţepenită de neputinţă. Colegii erau deosebit de de treabă şi îmi suflau din bănci algoritmii de rezolvare a încurcăturilor moleculare. Singura problemă era că aveam şi eu mândria mea şi nu purtam la şcoală ochelarii care (consideram) m-ar fi urâţit. Aşadar, fără ochelari nu vedeam clar gurile colegilor şi în consecinţă nu le puteam citi buzele. Dar nici Cristina, nici Mihaela nu se lăsau descurajate de asemenea amănunte şi insistau până luam şi eu o notă decentă, dar la limita indecenţei. Notă care alături de cele de la sport şi ştiinţele naturii îmi ofilea complet perspectiva premiului pe care vroiam să îl duc şi eu acasă, la părinţi.

Oraşul

Citeşte şi dă mai departe!

Am mai descoperit o emisiune interesantă pe TVR Internaţional: Citeşte şi dă mai departe! În fiecare ediţie se discută despre o carte, în studio se află trei invitaţi. Am ratat prima ediţie, cea de luni, în care a fost vorba despre cartea „Tovarăşe de drum", volum coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu.

Astăzi s-a discutat despre romanul "Alabama Song" scris de Gilles Leroy. Cartea este despre Zelda Fitzgerald, soţia scriitorului Scott Fitzgerald, o femeie interesantă despre care abia am început să învăţ.

Oaze în deşertul mitocăniei

Emisiunile Împreună astă-seară, Profesioniştii şi Garantat 100% sunt exemple de oaze în deşertul mitocăniei. În minutele lor poţi lua o pauză de la zdrăngăneala lumii, poţi sta în faţa televizorului fără teama de a te tâmpi. Poţi savura. Săptămâna trecută, Adriana Trandafir l-a avut inivitat la Împreună astă seară pe Dan Puric. Mi-am lipit şapte perechi de urechi şi patruzeci de inimi. Ideile veneau atât de repede, erau spuse atât de frumos, încât capacitatea mea de a reţine şi reproduce vorbe a fost pusă la mare încercare. Nu apucam bine să absorb şi să mă minunez de o frază că se rostogoleau altele, profunde, fireşti.

Tonul discuţiei era nemaipomenit. Adriana Trandafir ştie cum să întrebe. Dan Puric ştie cum să răspundă: la fel cum face pantomimă. Total. La intrarea în studio i-a sărutat mâna Adrianei Trandafir, un gest pe care l-au recunoscut amândoi a frumos şi rar în zilele noastre. Un domn şi o doamnă. Alte lucruri rare. Dan Puric s-a declarat a fi copil, neîncolonat în rândul lumii, subliniind două lucruri importante.

1) Că intrarea completă în rândul lumii i s-ar părea un mic deces.

2) Că această stare de copil nu presupune nimic infantil.

Presupune în schimb posesia esenţei teatrului. Dan Puric a spus că esenţa teatrului e în copil; copilul nu are nevoie de nimic pentru a juca. El joacă. Fabricaţi-vă răgazuri pentru a-l privi.

Au existat două povestiri extraordinare despre părinţii săi. Cea despre tată conţine răspunsul acestuia la declaraţia copilului "plec în lume". "Du-te, că vin şi eu", a spus tatăl. Simplitate. Geniu?

Mama a fost descrisă dând buzna în unitatea militară în care fiul slăbise din cauza tratamentului aplicat. Sosită în vizită în ziua în care unitatea găzduia o adunare a generalilor, mama a pătruns până în camera în care aceştia îşi purtau băţoşenia şi le-a ghicit în cafea. Mama a dezimbecilizat lumea.

A mai povestit despre decizia de a face teatru, despre căderea de două ori la admitere, despre profesorul clasei lui, maestrul Dem Rădulescu. Despre oameni care în sală pur şi simplu ascultă pantomima, ascultă gesturile şi tăcerea şi pleacă spre casă ghiftuiţi de sensuri. Pleacă cu buzunarele pline de încântare.

A povestit despre oameni care l-au aplaudat cu cârjele şi despre un italian care l-a declarat Ovidiu reîntors acasă de la Pontul Euxin. A spus că există şi alt fel de Oscar-uri decât Oscar-urile de la Hollywood. Oscar-uri adevărate.

A vorbit şi despre femeie. Ne-a sfătuit să nu vedem numai mecanismul ci să ghicim sufletul. Toţi spectatorii sunt suflete. A mai spus că ciobanul mioritic nu reacţionează din silă. Nu din altceva. Ca noi la alegeri. A spus că aceeia care interpretează altfel neacţiunea mioritică sunt (nu-mi mai amintesc acum cuvântul, dar nu era deloc de bine) şcoliţi prin străinătăţuri, care nu înţeleg. A spus că televiziunile au furajat cu mitocănime neamul românesc.

Replica de încheiere a fost dură. Ce le-ai spune românilor, a întrebat Adriana Trandafir. Treziţi-vă, ne-a transmis Dan Puric, România doarme profund.

A mai fost ceva. Eşti singur? Nu, cu Dumnezeu.

Ştiu, sunt o (mică) extremistă. Ce nu îmi place resping. Ce îmi place ador. Ambele cu toată suflarea.

Chicago crowd protests Calif. gay marriage ban. Amalia cu ei. Din greşeală.

Azi am fost la un marş gay dar n-am ştiut, am crezut că mergem să o plimbăm pe bunica printre zgârâie-nori. Bunica nu e a mea, e a fetei mele şi a fost cu atât mai greu să-i răspundem la întrebarea: da’ pentru ce umblă ăştia aicea, mamă?

Ne-am învârtit să găsim parcare gratuită aproape de Millennium Park şi tot căutând şi zgâindu-ne la o trupă de poliţişti călare, am nimerit în marginea marşului. Un şofer exasperat a coborât din maşina din faţa noastră şi ne-a anunţat că autobuzul din faţa lui nu e mişcă, e blocat. Asta putea fi şi din cauză că nu avea unde să se mişte, blocajul fiind general. Poate şoferii de Acura sunt mai nevricoşi? Nu cred. Am luat-o ca pe un caz izolat.

După ce în sfârşit ne-am deblocat am continuat căutările, scăpând la mustaţă de o nouă intersectare cu protestatarii. Nici n-am apucat să ne mirăm bine cât de deştepţi suntem că umblând iar să dăm în bulivar, pardon în Michigan Avenue, am constatat că pământul chiar e rotund şi ne găsim exact în locul unde mai zăcusem şi acum o oră. Au început să sune claxoanele. Am ambalat maşinuţa iar ea s-a încordat ca un tăuraş la neobrăzarea taxiurilor care vroiau să ne taie o cale oricum deja gata înfundată.

Aşa am cotit dreapta şi am ajuns cu bine în inima marşului, între pancarte cu we are not second hand citizens. Căutând, am aflat că protestul era destinat sprijinirii căsătoriei între cetăţenii, alienii sau un-documentaţii de acelaşi sex din California. Personal n-am nimic cu nimeni şi cu cum îşi face treaba, câtă vreme n-are nici el sau ea treabă cu mine. Dar m-am şocat şi eu, aşa, ca burghezul crescut de comunişti şi împlântat acum la suburbie, că toţi mărşăluitorii erau tinerei, vericule (o să scot vericule la corectură).

N-am avut la mine aparatul foto. Dar s-ar putea să apar în câteva poze, că toată lumea de pe margine filma şi poza. Sensul de mărşăluire era opus sensului în care încercam noi să înaintăm dar cum vâna lor de Michigan Avenue devenise neîncăpătoare pentru atâta revoltă (cred şi eu), unii făptuitori s-au scurs şi pe banda noastră de mers. Ce m-a mirat cel mai mult a fost cât de calmă am putut să stau în faţa aşteptării, împărţind în maşină eugenii româneşti şi apă plată.

La final am parcat cu bine, cu brio şi cu un noroc pe care nu îl pot numi decât chior, exact în uşa magazinului Macy de pe State Street, sub sclipirea luminiţelor similare acelora sub care debarcă vedetele de rangul unu. Am avut o zi frumoasă, din care ceea ce am povestit a fost numai prima jumătate.

Se poate trăi cu un singur neuron

Se poate. Cu condiţia să nu îl oboseşti excesiv. Să îl trezeşti cu grijă, mângâindu-l pe spate şi spunându-i bună dimineaaaaaţa. Cum ai dormit? Eşti bine? Apoi îi netezeşti păturica şi îi aduci papucii de casă, să nu răcească la picioruşe şi să te lase de izbelişte. Îi depui cafeluţa pe noptieră şi îl laşi să se pregătească pentru noua zi în care toată povara proceselor tale mentale va atârna pe umerii lui, ca un guler greu, cu trei măsuri mai mare.

Nu spune nimeni că treaba lui e uşoară. Aflat în permanent pericol de a muri de singurătate, neuronul îţi va fi totuşi foarte devotat, parţial şi din teama că dacă el nu funcţionează cum trebuie tu vei fi dat la o parte de prin funcţii şi măriri, de prin adunări şi prezidii, iar el va intra într-un şomaj lung cât un tunel fără luminiţă.

Te va susţine pe la toate întrunirile politice, îţi va coordona răgetele aducătoare de lacrimi în ochii publicului, va supraveghea dozajul şi distribuirea micilor în mulţime, va calcula costul actualizat al berii de campanie, va ţine un ochi aruncat pe volan, în timp ce ochiul pereche se va destinde în căldura moale a canapelei pasagerului.

Va vorbi la telefon gesticulând cu o energie care ne face să credem că la mijloc sunt mai mulţi neuroni, dar nu, de fapt e numai unul. Unul alunecos şi descurcăreţ, neîncurcat cu căile plictisitoare ale muncii cinstite (cu grafic de productivitate şi alte mărunţişuri sărite de pe fix). În caz de urgenţă va rânji cu gura până la urechi, inspirând o încredere tâmpă puţinilor alegători cărora nu le-a inspirat o neîncredere totală.

Se poate trăi cu un singur neuron şi se trăieşte bine. Orice suplimentare a numărului de neuroni produce un şir nesfârşit de probleme reale şi închipuite, stârnind în posesor un geamăt crunt şi un dor cumplit de timpurile în care stăpânea un neuron unic, fără intenţii de multiplicare.

Fă-mă tatăăă, fă-mă tatăăăăă analiiiist

(în curând pe ecrane)

Pe kai, că analizăm

Marii analişti şi marii englezişti, combinaţi în fomula magică 2-în-1 (şampon şi balsam), despică şi explică din greu situaţiile, scăldaţi în sudoarea tastei şi animaţi de o înţelegere a cărei profunzime ne este străină nouă, exemplarelor de rând. Uneori mă gândesc (în pauzele dintre reprizele de stat degeaba) cât de fericiţi şi binecuvântaţi suntem noi, sus-pomenitele exemplare, pentru că avem şansa rară de a fi deşteptaţi de pana solidă a câte unui analist consacrat. Altfel am fi umblat pe stradă cu ochii legaţi şi cu urechile înfundate, neloviţi de înţelegerea mersului complex al acestei lumi ciudate în care ne purtăm neştiinţa.

Acest articol ne explică ce şi cum cu Barack Obama. Bine că ne explică, altfel treceam proşti strada şi aveam şansa să ne calce vreo maşină pentru a pune capăt nepriceperii noastre atât de strigătoare la cer. Strigătoare la cerul analiştilor, adică. De aceea se trezesc ei, analiştii, dimineaţa, de aceea fac duş şi se spală pe dinţi (sper), de aceea îşi pun cămăşile mişto, târguite în deplasările prin străinătate, ca să apară la televizoare şi ca să scrie în ziare şi să aprindă astfel soarele înţelegerii şi pe cerul plumburiu al ignoranţei noastre.

În capul spart al articolului, de fapt în paragraful de deschidere, care se presupune că ne capteză atenţia şi cele încă vreo câteva facultăţi mintale neesenţiale de care beneficiem, se lăfăie ca un sultan scârbit, plictisit de nimicnicia supuşilor neinteresanţi, o denumire politikal corectă, zămislită de intenţii bune şi cu rezultate dezastruoase.

"Presedintele Americii, cel mai puternic om de pe planeta, este un barbat de culoare - african-american, cum este denumirea sa politikal corecta - democratul Barack Hussein Obama II."

Ştiu, am înţeles şi nu comentez: acum toţi suntem din mumă română şi tată corporatist american cu baza în Ohio (sau poate Dallas, nu mai ştiu). Uneori e bine totuşi să scriem corect şi consistent într-una din cele două limbi, indiferent în care, fără a izbi perişoara englezească de smalţul oalei româneşti. Cu atât mai mult cu cât la fraza noastră se holbează şi ţâţâie a mirare atâta populaţie de neiniţiaţi, populaţie care ar putea fi făcută să creadă că e frumos să scrie politikal pe bărcuţele de hârtie cu care îşi face de lucru în pauzele dintre sesiunile informative semi-preparate.

Aşadar, prindeţi k-ul, scoateţi-i ochii, deşurubaţi-i braţul virat spre dreapta sus şi braţul virat spre dreapta jos, apoi încovoiaţi băţul rămas până ce devine c românesc. Pentru că şi marea familie englezo-americană vecină, prietenă şi infiltrată printre noi şi în minţile noastre, utilizează uneori c-ul, mai ales atunci când încearcă să explice românilor conceptul de politically correct. Sau corect din punct de vedere politic. Cum preferaţi.

Cui mă întreabă, pe bună dreptate, dacă eu nu greşesc nimic, niciodată, îi răspund cu sinceritate că greşesc frecvent. Însă pentru formulările englezeşti de care nu sunt sigură şi cu care vreau să impresionez cetăţenii, folosesc un afurisit de dicţionar englez-român elaborat de Andrei Bantaş, dicţionar care mă urmează cu kilogramele lui prin lume. E part of the family aş putea spune, dacă aş vrea să par ceea ce nu sunt.

Mall-ul şi publicul inaugurării sale

Am citit pe blogul oraşului Deva şi pe blogul lui Ciprian Sterian că ambele mall-uri, cel de la Deva şi cel de la Buzău sunt inaugurate respectând aceeaşi formulă: în prima zi se deschid porţile pentru publicul strâmt şi numai a doua zi pentru publicul larg. Foarte frumos, să nu se amestece şi să se calce pe picioare aceste două categorii speciale de public.

Cum mi-am petrecut sfârşitul republicanilor

Uf, ce îmi mai autobeştelesc structura emoţională care îmi urcă inima în gât ca numărul de electori în graficul lui Obama! E numai 8.40 la Chicago, am culcat copilul şi bunica şi navetez de la televizor la calculator. Tot mai bine scriu de la hardughia clasică decât de la laptop. Am şi eu scrântelile mele. Laptopul trebuie ţinut nu ştiu cum, să se ventileze, să nu se înnece şi să nu răguşească. Tare nu m-am dat cu progresul tehnic, dar nu e numai asta, am un răspuns pavlovian la laptop-uri, de câte ori le văd mi se pare că sunt în tren. Numai acolo văd oameni aşa de încrâncenaţi aplecaţi deasupra jucărioarelor şi manevrând tabele grele cu vânzări subţiate de criză şi power-poainte super-brici. Numai vreo doi îşi arată ultima fărâmă de umanitate şi joacă solitaire. Aşa îmi place mie cum se smucesc oamenii ăştia peste macazuri (voturi 200 la 124, ora 8.45) agăţaţi de tastaturi şi înnodaţi la i-poade.

Mai sunt 70 de electori şi câştigă Obama. Nu ştiu ce draci mă emoţionează aşa, poate o fi şi faptul că dintr-o învârtoşire a soartei sunt contemporană şi co-orăşeană cu o felie de tort istoric. N-am avut nervul să merg în Grant Park, să pun mâna pe pulsul poporului. Motivele sunt multe şi complexe, unul e că e noapte groasă, altul e că sunt nevricoasă să fiu departe de adăpostul suburbiei la aşa o oră târzie, ultimul şi cel mai important e că vreau să îl văd pe Obama când spune cuvântarea de victorie, să îl văd în direct la televizor. Uneori mă gândesc ce nervi îţi trebuie să rezişti la presiunea unei poziţii ca a lui şi ce risc îşi asumă totuşi intrând în drăcăria asta politică cu atât de mulţi simpatizanţi dar şi cu atât de mulţi care împărtăşesc un alt punct de vedere.

Mă uitam la un moment dat şi la români, care discută tot despre subiectul american şi discută bine, nu se încurcă. Am încercat să mă abţin şi să nu pomenesc părerea unui analist de la TVR Internaţional care ne explica nouă, diasporenilor de aici şi de aiurea cum e cu soccer mom, adică o categorie de femei moderne, etc, etc, targhetate şi ele de campaniile electorale. Dacă aş avea cum, i-aş spune analistului că soccer mom sunt femeile care în general nu lucrează şi stau acasă cu copii şi îi duc cu maşina pe la diverse activităţi. Nimic rău în a fi o soccer mom dar am rămas eu cu sentimentul că analistul era sub impresia falsă că soccer mom înseamnă altceva.

Aşa mă bucur că am ghicit. Că am intuit, mai bine spus, câştigătorul. Hillary era prea ruptă de oamenii obişnuiţi, prea implicată în drame, birouri ovale, monici, mizerii şi iertări izvorâte din interes, un interes atât de puternic că nici poalele ridicate ale altor fuste nu-l poate descuraja. John McCain e şi el rupt de realităţile clasei medii americane, posibil şi pentru că era ocupat la un moment dat să-şi amintească oare câte naiba de case are şi pe unde. Rămăsese că oamenii lui de campanie vor săpa adânc şi vor coace într-o bună zi răspunsul. Să sperăm că va fi mai bine, sigur, nu chiar mâine dimineaţă, ci pe măsura scurgerii timpului spre următoarele alegeri.

Declaraţie

M-am introdus cu neruşinare în titlul blogului, abuzând de faptul că îl scriu chiar eu. Nu ştiu cât va dura, poate mă răzgândesc şi îmbrăţişez din nou modestia. Să vedem.

Proud to be, sau nu?

Azi am auzit la radio americani spunând că aşteaptă schimbarea şi un preşedinte care să fie în stare să le redea mândria de a fi american. Spuneau că în călătoriile în afara ţării ajunsese să le fie jenă că sunt americani şi deci vrând, nevrând (mulţi nevrând) asociaţi cu destule lucruri rele, inclusiv interminabilul război din Irak. Spuneau că îşi doresc mândria înapoi (mândrie în sensul bun, presupun, pentru că există şi mândrie în sensul rău, desigur).

La cursul meu de psihologie socială am învăţat cum noi oamenii operăm “la greu”, ca să mă exprim aşa, cu stereotipuri. Iar stereotipurile asociate naţiunilor sunt unele dintre cele mai puternice. Nici nu am avea cum să judecăm toate persoanele separat, individual, dar pe de altă parte, procedând aşa emitem în destule cazuri judecăţi dacă nu de-a dreptul greşite, atunci cel puţin foarte părtinitoare.

Ideea de a schimba imaginea Americii există însă, aşa după cum am auzit. Să vedem diseară dacă mai există şanse reale. E o zi importantă azi. Spunea cineva că America trebuie să-şi schimbe povestea, trebuie să lucreze la părţile esenţiale, cum s-ar spune. Nu ajunge să-şi taie unghiile şi să-şi manichiureze pieliţele, e nevoie de mai mult.

Cu transhumanţa la atac

“Serios?” - m-a întrebat doamna cărei i-am răspuns “cărţi şi reviste” la întrebarea “ce conţin pachetele?”. Ieri am mers la una din firmele de transport care duc coletele românilor americani din Chicago spre ţara aceea mică, îndepărtată şi dispreţuită, al cărei nume îl ştim.

Cred că cel mai sănătos argument pe care îl puteai scoate din sacul trimiţătorilor şi cu care nu ai cum să dai greş este scumpetea lucrurilor de acasă. Pentru că acolo toate preţurile acoperă găurile negre ale şvaiţerului politic şi se ştie că gaura neagră numai suge, fără să trântească nimic înapoi. Înfriguraţi şi încercând să-şi strângă mai bine gecile de fâş (fără mâneci) peste mijlocul căzut pradă unei reprize de intensificare a vântului, expeditorii îşi treceau greutatea de pe un adidas pe altul, aşteptând să-şi lase poverile în magazie, să le ştie pornite odată spre cei dragi. Spre Satu-Mare, Timişoara, Deva, Bucureşti, destinaţiile pe care le-am observat trăgând cu ochiul spre adrese, şi spre toate celelalte destinaţii pe care nu le-am observat pentru că n-am mai avut chef.

Toţi se gândeau la cineva. Toţi sperau să uşureze cumva un ceva al destinatarilor, să le îndulcească sărbătorile şi zecile de luni de absenţă cu aroma unei bomboane pe băţ americane, cu căldura unor haine cumpărate pentru nepoţi pe care nu i-au văzut niciodată, cu bucuria vărului Andrei când i-o sosi scara rabatabilă (scară cu care de acum poate ajunge în toate cotloanele caselor pe care le zugrăveşte), cu bâţul de încântare al Stelei când îşi alunecă talpa în noile încălţări, cu câte şi mai câte bucurii mici şi mari. Toate împachetate cu grijă, cu inima un pic strânsă de dor, un pic ciobită de cometa îndoielii, cu stomacul şi cu agenda pline de planuri pentru anul care vine, când, dacă se potoleşte recesiunea, o să trimită şi mai multe spre casă.

Aşa, din vorbă în vorbă, că nu poţi să stai mut între românii tăi ca între alte naţii, dialogul clipoceşte, vorbele vin, mai scapă şi un piper de glume în ciorba aşteptării. Unul dintre băieţi ne spunea că îşi trimite câteva lucruri acasă pentru că merge în vizită de Crăciun şi după vaste socoteli a tras de părul concluziei că iasă mai bine să trimită de aici. Foarte bine. Foarte frumos.

În urma acestei discuţii mi-am adus eu aminte că am auzit odată de un individ care şi-a pregătit propria vizita acasă până în detaliul smucit al trimiterii de hârtie igienică, pentru că, se ştie, asta e mai scumpă acolo şi calitatea nu se compară. Omul s-a asigurat că vreme de trei săptămâni, cât dura incursiunea pe piciorul de plai originar, calitatea tratamentelor aplicate fundului personal nu va suferi nici un rabat. E adevărat că un fund tratat cotidian cu stimă şi cu moliciunea imaculată a budigenicii occidentale nu va sta să asculte explicaţiile tale blegi cum că acasă la mă-sa iasă mai ieftin să cumperi role din cartoane reciclabile. Aşa că omul, ca să nu aibă probleme cu revolta fundului, şi-a luat toate măsurile de precauţie şi a încărcat containerul cu câteva baxuri de răsfăţ dorsal, calitatea premium. Nu se pune la socoteală taxa de deplasare a baxurilor până la Satu Mare, taxă destul de interesantă care, cred eu, în socoteala mea de aiurită dusă cu japca naivităţii la facultatea de economişti, acoperea cu brio preţul hârtiei igienice de acasă.

Ei da, dar atunci cum să-i mai spui tu lui Doru, când vă strângeţi toţi la una mică şi îi explici ce mişto e America şi ce scârbit eşti de România şi preţurile ei (şi chiar eşti scârbit) că de asta, Dorule (tu, necălătorule), mi-am adus de toate de acolo, inclusiv sus-incriminata hârtie igienică. Am adus şi tampoane pentru Consuela, că dacă o apucă alte alea pe plai natal, să nu se atingă de asprimile româneşti.

N-am să comentez aici ce şi cum. Fiecare face ce vrea şi cum crede cu fundul lui (problema porneşte de la cap). Dar nu mă pot opri să observ că deplasarea intercontinetală a boarfelor necesare traiului e unul din cele mai plăcute sporturi, dătătoare de senzaţii de împlinire şi importanţă. M-am simţit mică şi proastă că mi-am trimis acasă în această tură numai cărţi şi reviste şi atunci am adăugat repede minciuna că aş avea şi nişte haine în cutii, ca să îmi mai dreg un pic poziţia belită de sinceritate.

Sper numai ca totul să ajungă cu bine iar cărţile mele să poată stabili o relaţie armonioasă cu maşinile de tăiat iarba peste care au aterizat în morman, ştiut faptul că şi cărţile, cât or fi ele de înţepate, totuşi se pot plictisi dacă nu stabilesc nici un contact inter-ambalaje pe durata celor şase săptămâni cât mi s-a dat asigurare că durează transportul. Ei, să fie într-un ceas bun.

Cu femeia la deşteptare (financiară, sau aşa părea la prima vedere)

Deşi cel mai des mă ţin departe de televizor ca nordul de sud, există momente şi dispoziţii când îl mai deschid totuşi. În zilele când la Chicago au fost ploi mari l-am deschis ca să văd cam pe ce lume suntem. Din una în alta, televizorul a rămas mergând pe canalul 11, în parte şi datorită emisiunii despre Beatles care a urmat ştirilor. După care l-am păstrat în continuare pornit, în timp ce aranjam, sortam şi împachetam câteva lucruri. Emisiunea cu Beatles s-a terminat şi i-a urmat un alt gen de program care mi-a atras pe undeva atenţia.

O doamnă bine, aranjată, tunsă modern, vorbea cu un echilibru de fermitate şi patos unei săli pline de alte doamne, nu chiar toate la fel de înfloritoare. Vorbea convingător, profesionist (cred), cu energia inegalabilă e speaker-ului american.

Deşi sunt sceptică faţă de asemenea adunări, vorbitoarea mi-a captat biţii de atenţia rămaşi neutilizaţi la împachetat. Ideile erau interesante, am zis eu, în general încurajând femeile să fie mai ale naibii când vine vorba de bani. Să ştie să ceară mai hotărât şi să nu se sfiască să aibă grijă de propria persoană, pentru că de acolo se trage şi energia de a avea grijă (eventual) şi de alţii.

Toate bune. Până la pauza de publicitate. La care măreţia şi consistenţa discursului au căzut în groapa fără fund a vânzărilor fără creier sau cu nuanţe de creier spălat cu şampon şi clătit cu balsam, să nu se încâlcească.

Doriţi să aveţi oricând disponibil cd-ul cu sfaturi? Foarte bine, sunaţi la numărul de telefon 1-800-tot aşa-tot aşa. Până aici mi se pare firesc. Poate într-o seară stai cu pupila căţărată pe candelabru (ei, s-au lipit spaghetele de oală, acum să vedem cine merge să cumpere burette de sârmă şi cine râcâie împreunarea fumegândă, să vedem) şi te mănâncă să-ţi aminteşti un sfat important pentru femeia pe cale de deşteptare (financiară) şi atunci mergi, pui cd-ul unde trebuie şi asculţi discursul, atât ideile ţinute minte, cât mai ales ideile complet uitate dar absolute necesare unei deşteptări de calitate.

Foarte bine. Dar poate te supără urechile şi nu ai chef să asculţi cd-ul ci preferi să citeşti. Nici o problemă. Poţi suna la 1-800- tot aşa - tot aşa şi comanzi cartea doamnei Suze Orman şi o ai la dispoziţie ori de câte ori te plesneşte cheful de deşteptare (financiară). Dar poate nici asta nu-ţi ajunge. Poate eşti o îngrămădită uitucă şi zăpăcită care nu mai ştie de atâtea cd-uri şi atâtea deşteptări şi atâtea cărţi şi atunci ai nevoie neapărat de un organizer de plastic care să-ţi păstreze toate materialele informative pe căprării. Tot nici un protest din partea mea. Nici nu m-am gândit să scriu despre asta pe blog.

Dar poate eşti aşa de idioată că nu mai ştii pe unde îţi păstrezi documentele, cecuri, declaraţii, extrase de cont. Nici o problemă. Uite aici o valijoară metalică unde poţi păstra toată hârţogăraia esenţială într-un singur loc. Dar dacă vine inundaţia? Valiza rezistă. Dormi liniştit când valiza lucrează pentru tine, că n-ai fi prima. Pentru a demonstra această idée, doamna Suze şi încă o altă doamnă (cu acelaşi aspect momentan de curcă gâdilată sub burtă cu cremă Lancome) înfundă valiza într-un acvariu pentru a demonstra că nu pătrunde înăuntru picior de apă, apoi, după această demonstraţie plină de sinapse şi neuroni, pun valiza jos şi încep să sară amândouă pe ea ca zurliile. Acesta a fost momentul în care am decis să scriu. Ca să vezi că nu te poţi baza întotdeauna pe prima impresie, cea de la începutul discursului.

La Casa Bântuită să nu te duci cu sacul

Şase tichete a câte cincizeci de cenţi devalorizaţi bucata m-a costat să mă speriu îngrozitor în Casa Bântuită. De fapt eu m-am speriat lângă Casa Băntuită, stând în fund pe o bancă şi aşteptând să iasă afară cei mai curajoşi decât mine: copilul şi soţul.

Aparatul perfect de propagandă şcolărească a măcinat săptămâni în şir creierul şcolarilor de clasa I, aşa încât tot ce visau, tot ce-şi doreau şi tot ce puteau dezbate azi era subiectul Casa Bântuită. Această casă era mireasa festivalului, vedeta distracţiei şi minunea minunilor.

N-am putut opri copilul să meargă, nici n-am încercat, nici nu ne-am gândit să încercăm. La ora cinci ne-am înfiinţat la festival, am cumpărat tichete şi am decis să intru cu fata în Casa Bântuită. În Casa Bântuită nu intră fiecare cum îl plesneşte cheful, se stă la coadă în mod organizat. Coada lungă, nu pot să spui cam cât dar să aproximăm la o jumătate de oră. Nimic neobişnuit.

Decidem să intrăm numai unul dintre noi cu fata la distracţie, adică să intru eu. Pe cât ne apropiam parcă nu chiar îmi venea să purced mai departe, mă apucase aşa, un fel de uneasyness, în grai neaoş românesc. După ce am tras nepermis cu ochiul prin uşa crăpată a casei pe când primea alte victime am zis că nu, eu nu intru. A rămas fetiţa cu soţul iar eu m-am dus să mă speriu aşa cum am mai precizat, pe o bancă. Am decis noi că nu are rost să ne speriem toţi trei, mai bine unul să-şi păstreze capul limpede.

Nici n-am apucat să mă aşez bine pe banca în discuţie şi să mă bucur de bucuria unor băieţi care se băteau cu fân, că eroii mei speriaţi au şi apărut la orizont. Mi-am dat seama că ceva nu a funcţionat bine în procesul distracţiei dirijate. Am mers toţi spre topoganul gonflabil unde copilul a mai uitat de bântuieli şi a mărturisit că sperase ca vizita să fie fani, nu cripi.

În vreme ce fata chiuia pe topogan am încercat şi eu (cu o curiozitate bolnavă) să aflu ce proces de producţie şi de desfacere are loc în numita casă (în fapt sala de festivităţi a şcolii în care s-a executat un fel de culoar din cearşafuri).

Am aflat că o doamnă cu un bec la cap urla mimând plăcerea scaunului electric, alţi voluntari răcneau să-ţi sperie măduvioara iar un alt aranjament încerca să reconstituie asaltul unei fantome asupra trecătorului nepregătit.

Eu încerc să mă obişnuiesc să nu mai judec aspru şi să accept cu mai mult succes multiculturalismul aşa că n-am să spun că e ciudat ce pot considera unii oameni amuzant. Am să spun numai că mă amuză ce amuzamente au unii şi că mă mulţumeşte atitudinea mea de a sta departe de ele. Şi mă mulţumeşte promisiunea fetei de a nu se mai apropia de aşa ceva. Am aplicat, cred, cea mai bună şi eficientă metodă: convinge-te şi lasă-l dracu’. Că nu te poate convinge nimeni altcineva. E dovedit.

Cu Austria voastră cu tot :)

Nu mai există respect pentru oamenii de la câmpie. După ce Lucian mă chinuia sistematic cu poze din Austria, mi-am înghiţit cu dificultate invidia pe Denisa şi când mai, mai că o digerasem, mă trădează şi Ghiocel. Nu te mai poţi baza pe nimeni. Uanderful.

Au şi americanii munţi frumoşi dar Dumnezeu ştie unde că eu nu m-am întălnit cu ei (cu munţii, adică). Ceva e putred în Danemarca şi e putred şi la câmpie, poate am stat prea mult aici şi nu mi-am dat seama. Dar ce mi-e dor de un pisc, de un acoperământ de brazi, de un Buşteni, de o, stoooooooop it, hai să dormim. Heeeeei tramvai, cu etaj... stoooop it. Se aude un debut de aţipeală şi putem avea un dreeeeeam about Austria, eventual. Tell me who you aaaare, you are a shining staaaaaar. Închide şi radio-ul, te rog. Aşa.

Spectator ştiutor

Abia m-am dat jos de pe televizor după ce am vizionat ultima dezbatere dintre Obama şi McCain. Astăzi, 15 octombrie, au stat la aceeaşi masă şi au răspuns întrebărilor moderatorului (al cărui nume nu îl ştiu dar aş putea căuta pe internet şi pe urmă m-aş putea preface că l-am ştiut). În orice caz, mie moderatorul mi-a inspirit un mare respect, un tip sobru în compania căruia nu cred că ai îndrăzni să fooling around.

Eu cu politica avem în comun exact ce au doi cetăţeni aparţinând unor culturi diferite (unul cu rochiţă şi celălat cu adidaşi) care aşteaptă să intre în toaleta unui avion. Singurul sentiment care îi leagă (pe lângă sentimentul de fragilitate şi atotputernicie pe care îl simte orice om deasupra norilor) este enervarea uşoară şi politicoasă faţă de ăla dinauntru care nu mai iasă din incintă, deşi s-a auzit cum a tras apa de trei ori.

Şi totuşi am urmărit dezbaterea cu urechile larg deschise, cu ochiul scrutător şi cu mirarea că am ajuns telespectatoare la cea din urmă trântă televizată dinainte de alegerile americane din noiembrie. În primul rând cravata. Cravata e un factor extraordinar de important în decizia alegătorului şi aici culoarea roşie şi tinereţea lui Obama au bătut net, detaşat şi neretuşat albastru închis-ul lui McCain.

Obama a mustit stăpânire de sine, nerânjeli şi răspunsuri mult mai concrete decât McCain. Adelina a propus să îl invităm pe Obama la casa noastră într-o zi, ceea ce e semn clar că l-a plăcut şi ea. Nu a propus nimic legat de McCain. Mie îmi place că Obama când râde, râde, larg, frumos, cu toţi dinţii. Când nu râde stă serios, dar serios şi sobru, aşa cum mi se pare normal. Dar evită nehotărârea rânjetului intermediar şi prefăcut pe care nu pot să îl suport şi evită mustăcirea pungilor din obraji, posibil şi pentru că nu le are.

Nu analizez acum programele politice şi promisiunile părţilor, pentru că o fac în acest moment toţi analiştii şi para-analiştii politici care mai au urmă de suflare în ei şi o fac, evident, în mod profesionist, aşa cum trebuie. Ce-am reţinut eu aşa, repede, este că Obama vorbeşte despre un fond, ceva, o chestie federală care să înlesnească accesul la asigurările de sănătate şi pentru neîmbuibatul nerepublican. Că educaţia mai trebuie ieftinită puţin pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, că e cocoşantă. Că nu poţi lua femeilor totuşi dreptul de a alege când e vorba de avort, dând legi care să îl facă ilegal. Eu nu spun că avortul e bun, e o porcărie, dar nu cred că o lege poate opri nişte chestii. Noi ştim mai bine, am luat şi o Palmă de Aur pentru asta.

Ei da, pe scurt zic ce am zis de la început. O să câştige Obama.

Laudă ţie bibliotecă americană

Unul dintre lucrurile după care îmi sângerează inima când mă gândesc să plec din America sunt bibliotecile publice. Aici poţi face orice de la a rămâne pe scări nemăritată în rochia ta supărător de perfectă (ca şi Carrie din Sex and City) până la a pleca spre casă cu braţele şi plasele şi poşeta pline de cărţi şi filme, fără a plăti un bănuţ. Ba chiar dacă te roade atât de puternic setea de cunoaştere poţi face rost (cu puţină şansă şi cu respectarea zicalei omul potrivit la momentul potrivit) de permise de intrare gratuite pe la muzee. Pentru că, să ne amintim, în Chicago te taxează fără jenă, neumblând cu fineţurile binevenite ale donaţiei sugerate.

Recapitulând, biblioteca publică este gratuită şi este ticsită cu chestii. Nu ştiu în alte zone cum e dar la noi la Chicago (ce ne mai distra mătuşa când spunea la noi la Bucureşti) toate bibliotecile publice sunt în reţea, ca să zic aşa. Au pagină de internet unde te poţi loga cu numărul de pe card şi pe lângă că poţi vedea tot ce au în materie de cărţi şi filme, îţi poţi rezerva ceea ce doreşti şi alegi biblioteca de unde vrei să le ridici când sosesc. Acum e momentul să îmi cer scuze de la cine are bunătatea să poposească aici pentru numărul exagerat de poţi din frazele anterioare, dar el este datorat atât faptului că nu am găsit alt cuvânt (în parte pentru că nu am mâncat încă din spaghetele cu sos vânătoresc pe care le-am regizat ieri) cât şi faptului că am intenţionat să subliniez cât de multe lucruri poţi să faci la bibliotecă şi cum poţi progresa.

Pe lăngă asta există calculatoare conectate la internet, personal amabil (numai o singură gagică m-a enervat când i-am dat din greşeală cardul de identitate în loc de cardul de bibliotecă şi mi-a spus că e the wrong one înainte chiar ca informaţia captată şi de retina mea să fie împinsă şi procesată de lobul care se ocupă cu aşa ceva). Mai este un băiat drăguţ care nu se supără dacă fac check out de patru ori şi ca să îmi dovedească că nu se supără îmi răspunde de fiecare dată pozitiv la întrebarea can I get a bag? Free, să ne înţelegem. Totul e free (la bibilotecă) numai să vrei să, în sfârşit, înţelegeţi. Să vrei să fii mai bun.

Cu grămăjoara la caracterizat

Sunt zile în care spun că nu scriu pe blog. Fac orice altceva, mă ocup de treburile concrete ale vieţii, ale mamei, ale soţiei şi ale part-time-istei care sunt. Dar există formulări care mă trimit din dulceaţa canapelei vechi direct în scaunul cu fundul tare din faţa calculatorului. Nici n-am apucat bine să ard una butonului de pornire al televizorului şi să mă afund în cocoaşa centrală a canapelei că a şi venit peste mine formularea grămăjoară impresionantă de nu mai ştiu ce.

Emisiunea mi-a plăcut chiar foarte mult dar cu grămăjoara impresionantă nu m-am înţeles şi atunci am reacţionat, mai mult din prostul obicei de a lua atitudine în faţa a ceea ce nu îmi sună bine. Poate că a fost numai o formulare şugubeaţa, un semi-derapaj spiritual pentru care m-am înfoiat prea repede, dar m-a călcat pe coada de păun şi gata.

Dar îi iert. În timp ce scriu aici aud alt enunţ care prin adevărul lui mă trimite înapoi la scârţâitul canapelei: viaţa dăunează grav sănătăţii. Mă duc să văd ce urmează. Presimt o grămăjoară impresionantă de chestii faine.

Flori de toamnă

Dacă doriţi să revedeţi

Nu vă uitaţi chiar acum că nu e frumos dar în cancan poate fi văzută o poză cu amigdalele şi omuşorul Andreei Marin, dacă interesează pe cineva. Ştiu că nu interesează pe nimeni dar acum plec la librărie şi nu mai am timp să scriu altceva. E vineeeeeri. Să ne destrăbălăm organizat la mall, cât se mai poate. Nu cred că se mai poate mult timp. Şi mă obişnuisem.

PS: Librăria e peste drum de mall, n-am greşit. Ăştia sunt mână în mână.

Tri-lu-li-lu şi resturile minune

Aseară, înainte de a mă aşterne să scriu un text mişcător despre cum în numai 33 de ani am fost martora căderii comunismului, martora încârligării unei chestii lungi şi jucăuşe pe care unii o numesc tranziţie şi martora belirii capitalismului (cu scuze pentru acest termen neacademic dar posibil adevărat), am insistat să mai au o raită prin cancan.ro, aşa de sanchi.

Dar pe cinstea mea, cum spunea Petrăchescu, răufăcătorul din primul volum al Cireşarilor, raita prin cancan a meritat tot deranjul. De unde până atunci avusesem o dispoziţie cu nuanţe de melancolie şi răvăşeală internă, după slalomul printre bârfele zilei am fost lovită de un râs atât de puternic şi de piperat cu sughiţuri, că m-a ţinut şapte minute, pe ceas!

N-am stat să dau atenţie cine cu cine şi de ce şi de câte ori şi ce ochi a învineţit amantul oficial, dar unul dintre articole a fost de nota zece. Mai precis, e vorba de articolul din care aflu că familia Beckham cunoaşte secretul tenului perfect. Haide, zic eu repede, să aflăm secretul, că nu mi-ar face rău nici mie vreo cine ştie ce cremă minune, să-mi mai netezească ridurile de furie provocate de predicator.

Şi aşa aflu că elixirul tinereţii este nici mai mult, nici mai puţin, nici mai lung, nici mai scurt, nici mai moale, nici mai tare, nici mai aiuristic, nici mai banal decât găinaţul de privighetoare. La acest moment istoric pur şi simplu m-am îndoit de râs, mirată până la lacrimi că nu râdea şi monitorul şi tastatura şi chiar şi şoricelul cu mine. Găinaţ de privighetoare!! Victoria a pus şaua pe acnee cu o pastă din găinaţ de privighetoare şi, staţi aşezaţi, l-a trecut şi pe David la tratament.

Mi l-am şi închipuit pe David, decorat cu chiloţii lui nu mai ştiu ce firmă şi îmbujorat cu două deluşoare de pastă de privighetoare pe pomeţi. Sincer, dacă aş avea să-i spun sau să îi fac ceva, aş prefera să rămână numai în chiloţi şi să excludem privighetoarea din program. Fie tenul cum o fi, numai să nu fie cu rahaţi, chiar dacă sunt produşi de păsări gingaşe şi cu glasul aurit.

Argumentul Posh-ei Spice este că aşa fac şi femeile din Japonia pentru a-şi păstra tenul tânăr. Nu, nu-şi urcă consorţii (aici cacofonia nu e doar scuzabilă, e chiar recomandabilă) crăcănaţi pe panouri publicitare ci îşi dezmiardă pielea facială cu delicată pastă reparatoare.

Evident că nu pot comenta proprietăţile terapeutice ale pastei din găinaţ de privighetoare, pentru că pasta şi cu mine nu ne-am întâlnit personal până acum, ne ştim doar din auzite. Poate că are proprietăţile magice care luminează tenul femeii de 35 şi-l face poponeţ de nou-născut, dar în locul Victoriei, ori de câte ori aş mânca vreo fructă de mare în cel mai bengos restaurant al lumii, m-aş teme ca nu cumva din perfecţiunea tenului să-mi cadă vreun atom de privighetoare.

Şi uite aşa n-am mai scris nimic despre comunism, tranziţie şi capitalism. Poate că fiecare dintre orânduiri ar fi putut folosi la vremea sa regeneranţi păsăreşti, dacă nu cumva or fi şi făcut-o şi eu n-am aflat.

Ă sens of giooooooooooi

Nu înţeleg cum un om care vorbeşte în numele credinţei în Dumnezeu se poate ambala la un moment dat până la urlet. Am dat de câteva ori la radio peste show-uri, vă vine să credeţi, show-uri, cu teme religioase, în care vreun iluminat aleator predica pe un ton arogant diverse lucruri, adresându-se audienţei pe un ton pentru care cel mai potrivit ar fi termenul răcnet.

Nu am absolut nici un comentariu legat de o credinţă sau alta. Credinţa este un lucru atât de personal încât ar trebui să fim mai atenţi când vorbim despre ea decât am fi când mânuim cel mai fragil şi irepetabil dintre cristale. Dar cum poţi să stai în faţa unei adunări de oameni sau în spatele unui microfon radiofonic şi să urli, având impresia că produci o predică?

Cum poţi să ajungi până acolo încât să îţi transformi predica în afacere şi încă într-una cu o marjă de profitabilitate care justifică excese, unele dintre ele verbale? Looooove, loooooooove, loooooooooooooooooove, bubuie eterul, you gooooooot to love Jesus!!!!!!!!

Stai să ne răcorim. Să bem un pahar cu apă rece, apoi să mai bem încă unul. Pe Isus nu-l iubim în urletele altcuiva. Îl putem iubi cel mai bine în compania propriei noastre voci, interne sau externe, într-o biserică golită, după slujbă. Când au rămas lumânările şi puţin parfum de tămâie, când liniştea e caldă şi colorată, când ar trebui să ne punem o piedică de câteva secunde peste pretenţii şi peste aşteptări şi să recunoaştem: încerc să fac bine şi nu îmi iese întotdeauna. Dar mă mai strădui. Mai încerc. Aşa cum pot, cum mă pricep. Ajută-mă, Te rog.

Dar, culmea, despre ce ne învaţă show-arul de serviciu? We are arguuuuuuuuuuuing tooooooo much, şuieră domnia sa printre caninii încleştaţi, în încordarea paroxistică a muşchiuleţilor de pe gâtul bine hrănit. Apoi bate cu pumnul. We areeeeeeeeeeeeee chiiiiiiiiiiiildren of Goooooooood!!!!!!!!!!!

De acord, dar hai să fim nişte copii civilizaţi, care nu produc un nivel al decibelilor peste limitele considerate normale de o ureche (întâmplător) mai sensibilă. Care ureche este conectată la suflet, iar la el nu are nici un sens să răcnim, pentru că se închide.

Harul preoţesc, harul de a veni în faţa oamenilor şi de vorbi despre Dumnezeu, nu se găseşte pe toate gardurile. Este un dar atât de preţios şi rar, încât atunci când te întâlneşti cu cineva care într-adevăr îl are, simţi că te linişteşti, că lucrurile se aşează în ordine, ca piesele unui puzzle care şi-au nimerit sub o mână pricepută potrivirile.

La final aflu că tema show-ului de azi a fost How to maintain a sense of joy. Păi cum să îmi menţiiiiiiiiiiin un sense of joy, dacă la începutul show-ului mă simţeam bine iar acum tremuuuuuuur de nervi. Cum?

Cu beilautul la psihiatru

A fost odată o ţară mare, puternică şi înfloritoare despre care toată lumea auzea zilnic la ştiri şi o cincime din cei care auzeau doreau să îşi înfigă şi ei târlicul în minunăţia solului străin. Dorinţa lor era absolut de înţeles pentru că în multe dintre locaţiile din care vedeau ei ştirile situaţiile şi contextele socio-economice erau relativ neclare, cu anumite perspective de progres, dar fără garanţii mai profunde.

Dar acolo, în ţara mare şi frumoasă, lucrurile mergeau mult mai bine şi tentaţia mutării creştea ca un Făt-Frumos (creştea într-o zi cât cresc alte tentaţii în 10). Cincimea decisă să îşi mute bocceaua spre mieri mai comode se dădu de trei ori peste cap, iar la oprirea din a treia (şi ultima) tumbă se pomeni în buzunar cu o hârtie magică. Hârtia garanta trecerea de ochiul vulturesc al domnilor zdraveni care păzeau graniţa ţării înfloritoare.

Ajunsă la noul sol, cincimea se împărţi în două bucăţi inegale şi de semn contrar. Bucata numărul 1 se simţi imediat bine, îşi puse sângele în mişcare printr-o înviorare de dimineaţă cu aplecări, cu sărituri, cu toate mişcările necesare unei bune funcţionări a centrului de comandă şi porni la atac. Cu atenţie, răbdare şi o ascuţime remarcabilă, bucata numărul 1 îşi croi un drum frumos prin ţara nouă, stârnind în bucata secundă sentimente contradictorii.

Bucata numărul 2 ieşea şi ea din amorţire la intervale imposibil de prezis şi pentru durate variabile. Se mişca mai greu, nu atât din cauza vitezei de transmisie dintre neuroni cât din cauza unui bagaj sentimental foarte greu, aproape imposibil de ridicat de jos. La cum credea şi macaraua închiriată cu ora să strămute cufărul nostalgic între aeroport şi camera închiriată a bucăţii secunde. Nu pot, spuse macaraua, îmi cade braţul. Ia-ţi bilet şi du-te înapoi.

Bucăţile dormeau după legi diferite. Prima dormea un somn curat şi neîntrerupt, a doua adormea mai greu şi mai rar. Dimineaţa prima mergea săltăreaţă la duş, în vreme ce a doua se trezea puţin mai dificil, de obicei cam pe la a treia încercare. Dar pentru asta zilele tot treceau şi treceau foarte curios, foarte încet şi foarte repede, cine pricepe este rugat să dea un semnal.

Într-o dimineaţă ambele bucăţi s-au trezit şi au aflat că e criză. Prima dată s-au clătinat două entităţi ale căror nume, întâmplător sau nu, începeau cu F. Adunarea populară a băieţilor pricepuţi şi cu manichiura pe volan a sărit cu un săculeţ verde şi a mângâiat creştetul entităţilor, punându-le între arătătoare fişicuri cu ceva zornăitor. Pe urmă bucata 1 şi bucata 2 şi-au amintit vrând nevrând (prima nevrând şi a doua vrând) despre poezia cu a-nceput de ieri să cadă. Fiecare fulg era acum o bancă de investiţii. Prima dată a fost una cu nişte urşi, pe urmă alta cu un nume mai vesel, meril sau aşa ceva. Apoi s-au dus pe derdeluş în jos nişte fraţi, luând cu ei în portbagajul saniei grămezi grase de pensii devenite piele şi os.

Pe urmă s-a cântat o altă melodie, una cu aiiiiiiaaao, iaaaaiiiiooo, numai că la final nu era aaao ci g. De teamă că asigurările se vor prăbuşi în aceeaşi groapă până nu de mult acoperită cu rogojina creditelor imposibil de dat înapoi, băieţii manichiuraţi au oprit la timp unul dintre tămbălăuri şi au pupat pe frunte aig-ul, seara la ora de culcare, şi înainte de a-i spune noapte bună şi vise plăcute, i-au lăsat lângă păturică o altă valiză cu lichidităţi. Au făcut asta de teamă că dacă nu o fac, genunchii băncilor se vor înmuia brusc, devenind incapabili să susţină fundurile cu colăcei de cdo-uri şi alte împrumuturi neperformante ale băncilor cu ştaif.

După care, obosiţi şi cam nervoşi, băieţii s-au dus la manichiurista oficială şi i-au pus în vedere să facă pe dracu în cât o şti ea, că de sub unghii mai trebuie raşi nişte bani, chiar de o ieşi sânge. Nu, nu sângele lor, pentru că în venele lor curge numai cerneală, ci sângele oamenilor cu intenţii bune, cunoscuţi uneori şi sub numele de taxpayeri.

După care a venit peste naţiune un beilaut cât un elefant. Unii ziceau că nici nu e elefant, că e tigru, alţii ziceau că e râs (în nasul proştilor, nu dăm ssn-uri pentru că ele sunt confidenţiale, asta dacă nu au ajuns deja în buzunarul de la pantalonii scurţi ai vreunui hacker), alţii insistau că e urs polar din Alaska. Acolo unde pungile cu Pralin(e) se pot cumpăra în orice orăşel cu 7000 de locuitori şi unde podurile sunt controversate.

Dar pentru că beilautul e şi el om (aşa s-a hotărât la final prin adeziunea strânsă de gât a analiştilor care s-au trezit ca să vină la şedinţă), s-a constatat că nu se simţea dintr-un bun început prea grozav şi a fost dus într-o noapte de joi spre vineri să fie căutat la cap, să i se ia temperatura şi să i se calmeze agitaţia. Psihiatrul a notat în fişă că beilautul e într-adevăr anxios, posibil şi din cauza soartei lui neclare. I-a făcut un calmant în şold, l-a luat cu binişorul şi i-a spus să aştepte cu răbdare, că situaţia se rezolvă. I-a mai şoptit (absolut confidenţial) că până nu faci bonus nu iese fum şi să aibă încredere că băieţii deştepţi au trecut prin multe şi pot controla orice. Sau puteau până ieri.

Beilautul stătea singur pe hol (minţise că are o crampă de la cantitatea icrelor îngurgitate foarte în grabă) şi privea cerul printr-o fereastră puternic securizată. În timpul acesta în sala secretă şi căptuşită cu indivizi domnoşi şedinţa continua. Ce o să iasă o să vadă fiecare, pe geam sau la televizor. După noroc.

Pauza de intelectualitate

Azi am venit acasă chitită să iau pauză, să nu critic nimic, nici naţiunea americană, nici naţiunea română, nici orice alte terţe naţiuni. N-am mai dorit să par intelectuală, interesantă sau sinceră (ca în declaraţia de ieri). Am dorit să fiu doar un româno-american obişnuit care soseşte acasă, trânteşte geanta la intrare, se spală pe mâini, deschide mâncarea chinezească şi se aşează la televizor. Am pornit tevereinternaţionalul să văd ce şi cum, să mă mai relaxez.

Pleci la Bush. O să ai noroc.

Aşa s-a scurs peste mine prima replică din televizor. Măi să fie, ăştia mă provoacă, zic, oprindu-mă din mestecarea tăieţelului chinezesc. Ba mai târziu am pus jos şi aripioara, ca să mă concentrez la bocetele unei adunări gâdilate sub burtă de speranţa că plecarea la Hollywood îi va aduce lui Miss Litoral, recte Anca Ţurcaşiu cu figura din 1991, celebritatea. N-am apucat decât să procesez câteva fire suplimentare de orez cu mazăre verde şi o grămăjoară de şrimpi că filmul s-a terminat.

Nu înainte ca pe umerii eroinei să poposească înţelegerea faptului că de fapt a fost răpită de un mare ticălos, pentru a fi îndreptată spre Istanbul, fără scopuri culturale, ci numai şi numai băneşti. Dar înainte să se termine şrimpii a intervenit un băiat cu faţa mai clăpăugă, numit posibil Dorel (nu ştiu sigur, că eu când mestec nu aud bine). Acesta a găsit-o şi a salvat-o, dar de fapt se salvase ea mai devreme singură, când răpitorul încerca să momească şi un băiat pentru a-l coopta în întreprinderea mică şi mijlocie pe care tocmai o pusese pe roate.

Apoi Miss Litoral şi Dorel (dacă l-o fi chemat Dorel) s-au pupat pasional, prin asta înţelegând că ei i se bălangăneau roţile roşii de car care erau ataşate de urechi. Apoi au plecat fericiti în lungul unui gard derăpănat, spre drumul comun şi vesel care îi aştepta în viaţa, drum care însă nu era vizibil pentru că se lăsase întunericul.

Cred că am pierdut totuşi o scenă, posibil cât am tras o duşcă de apă minerală de la polonezi. Altfel lucrurile s-au legat iar acum sunt atât de relaxaaaaaaaată. Aşa de relaxată că nici nu mai am chef să rescriu cu ş şi cu ţ ce am compus mai devreme şi am dactilografiat cu sh şi tz.

Se numeşte Cu beilautul la psihiatru şi o să îl transcriu eu cândva, curând.

Şi oamenii de treabă invidiază, nu-i aşa?

Azi am constatat cu un amestec de eroism şi sinceritate că am invidiat cam mult, în unele cazuri lăsând şi mesaje pe bloguri în acest sens.

Ţintele invidiei mele (invidie majoritar de treabă) au fost:

--> o mireasă superbă pe care nu o cunosc dar cu care am văzut poze, originară din România
--> o pereche de prieteni care şi-au făcut concediul de două săptămâni în Italia şi care au o mie cinci sute şi de poze
--> puttycatt, wannabe economistă, wannabe jurnalistă, nu am văzut-o în manifestare economică dar în manifestare jurnalistică părerea mea (nesolicitată) e că e de neoprit
--> vânzătorul de îngheţată de la şcoala Adelinei, pentru că munceşte în ritmul melodiei ta-na-na-na-na-na-naaaaa, ta-na-na-na-na-na-naaaaaa, na-na-naaaa
--> pe Dona, pentru că a făcut şcoală şi are o profesie ca lumea.

În rest ziua a fost plăcută, preponderent caldă şi neîntunecată de alţi nori.