Saturday, November 15, 2008

Chicago crowd protests Calif. gay marriage ban. Amalia cu ei. Din greşeală.

Azi am fost la un marş gay dar n-am ştiut, am crezut că mergem să o plimbăm pe bunica printre zgârâie-nori. Bunica nu e a mea, e a fetei mele şi a fost cu atât mai greu să-i răspundem la întrebarea: da’ pentru ce umblă ăştia aicea, mamă?

Ne-am învârtit să găsim parcare gratuită aproape de Millennium Park şi tot căutând şi zgâindu-ne la o trupă de poliţişti călare, am nimerit în marginea marşului. Un şofer exasperat a coborât din maşina din faţa noastră şi ne-a anunţat că autobuzul din faţa lui nu e mişcă, e blocat. Asta putea fi şi din cauză că nu avea unde să se mişte, blocajul fiind general. Poate şoferii de Acura sunt mai nevricoşi? Nu cred. Am luat-o ca pe un caz izolat.

După ce în sfârşit ne-am deblocat am continuat căutările, scăpând la mustaţă de o nouă intersectare cu protestatarii. Nici n-am apucat să ne mirăm bine cât de deştepţi suntem că umblând iar să dăm în bulivar, pardon în Michigan Avenue, am constatat că pământul chiar e rotund şi ne găsim exact în locul unde mai zăcusem şi acum o oră. Au început să sune claxoanele. Am ambalat maşinuţa iar ea s-a încordat ca un tăuraş la neobrăzarea taxiurilor care vroiau să ne taie o cale oricum deja gata înfundată.

Aşa am cotit dreapta şi am ajuns cu bine în inima marşului, între pancarte cu we are not second hand citizens. Căutând, am aflat că protestul era destinat sprijinirii căsătoriei între cetăţenii, alienii sau un-documentaţii de acelaşi sex din California. Personal n-am nimic cu nimeni şi cu cum îşi face treaba, câtă vreme n-are nici el sau ea treabă cu mine. Dar m-am şocat şi eu, aşa, ca burghezul crescut de comunişti şi împlântat acum la suburbie, că toţi mărşăluitorii erau tinerei, vericule (o să scot vericule la corectură).

N-am avut la mine aparatul foto. Dar s-ar putea să apar în câteva poze, că toată lumea de pe margine filma şi poza. Sensul de mărşăluire era opus sensului în care încercam noi să înaintăm dar cum vâna lor de Michigan Avenue devenise neîncăpătoare pentru atâta revoltă (cred şi eu), unii făptuitori s-au scurs şi pe banda noastră de mers. Ce m-a mirat cel mai mult a fost cât de calmă am putut să stau în faţa aşteptării, împărţind în maşină eugenii româneşti şi apă plată.

La final am parcat cu bine, cu brio şi cu un noroc pe care nu îl pot numi decât chior, exact în uşa magazinului Macy de pe State Street, sub sclipirea luminiţelor similare acelora sub care debarcă vedetele de rangul unu. Am avut o zi frumoasă, din care ceea ce am povestit a fost numai prima jumătate.

6 comments:

Ionela said...

Daca apari in ziar, sau la TV? Devii vedeta. Dai autografe. Intri la deschiderea mall cu vip-urile. Gata! Te-ai aranjat!

amallia said...

Aşa-i, intru la mall cu o zi mai devreme. Cred că merită :)).

Liviu said...

Destul de nasol cu ambuteiajele. Si eu am prins unul. Dar nu in America, ci la Sebes, in Romania. Acolo unde traficul este infernal in fiecare zi. Un dezastru.

amallia said...

Liviu,

Bine ai venit printre prăpădele! Am citit despre mega-ambuteiajul de acolo de la ramificaţia şoselei spre Sibiu. Înţeleg acum de la tine că mai tot timpul e aşa?

Dacă nu fac ăştia autostrăzi cumva, printr-o metodă magică, încă nedescoperită, atunci suntem în găleată. Când zic "noi", mă refer la noi, românii.

Mă gândeam să aduc la revenirea în ţară o autostradă americană făcută sul şi drumarii noştri numai să o lipească bine cu bandă adezivă, să nu se obosească excesiv. Ar mai fi şi alte soluţii??

Radu Oltean said...

fara legatura cu postarea asta...
mersi mult pentru aprecieri!
Radu Oltean
(tipul cu art-historia)

amallia said...

În legătură cu mesajul de mai sus :)) cu plăcere, mă bucur că eşti acolo şi că te-am găsit.