Saturday, September 27, 2008

Cu beilautul la psihiatru

A fost odată o ţară mare, puternică şi înfloritoare despre care toată lumea auzea zilnic la ştiri şi o cincime din cei care auzeau doreau să îşi înfigă şi ei târlicul în minunăţia solului străin. Dorinţa lor era absolut de înţeles pentru că în multe dintre locaţiile din care vedeau ei ştirile situaţiile şi contextele socio-economice erau relativ neclare, cu anumite perspective de progres, dar fără garanţii mai profunde.

Dar acolo, în ţara mare şi frumoasă, lucrurile mergeau mult mai bine şi tentaţia mutării creştea ca un Făt-Frumos (creştea într-o zi cât cresc alte tentaţii în 10). Cincimea decisă să îşi mute bocceaua spre mieri mai comode se dădu de trei ori peste cap, iar la oprirea din a treia (şi ultima) tumbă se pomeni în buzunar cu o hârtie magică. Hârtia garanta trecerea de ochiul vulturesc al domnilor zdraveni care păzeau graniţa ţării înfloritoare.

Ajunsă la noul sol, cincimea se împărţi în două bucăţi inegale şi de semn contrar. Bucata numărul 1 se simţi imediat bine, îşi puse sângele în mişcare printr-o înviorare de dimineaţă cu aplecări, cu sărituri, cu toate mişcările necesare unei bune funcţionări a centrului de comandă şi porni la atac. Cu atenţie, răbdare şi o ascuţime remarcabilă, bucata numărul 1 îşi croi un drum frumos prin ţara nouă, stârnind în bucata secundă sentimente contradictorii.

Bucata numărul 2 ieşea şi ea din amorţire la intervale imposibil de prezis şi pentru durate variabile. Se mişca mai greu, nu atât din cauza vitezei de transmisie dintre neuroni cât din cauza unui bagaj sentimental foarte greu, aproape imposibil de ridicat de jos. La cum credea şi macaraua închiriată cu ora să strămute cufărul nostalgic între aeroport şi camera închiriată a bucăţii secunde. Nu pot, spuse macaraua, îmi cade braţul. Ia-ţi bilet şi du-te înapoi.

Bucăţile dormeau după legi diferite. Prima dormea un somn curat şi neîntrerupt, a doua adormea mai greu şi mai rar. Dimineaţa prima mergea săltăreaţă la duş, în vreme ce a doua se trezea puţin mai dificil, de obicei cam pe la a treia încercare. Dar pentru asta zilele tot treceau şi treceau foarte curios, foarte încet şi foarte repede, cine pricepe este rugat să dea un semnal.

Într-o dimineaţă ambele bucăţi s-au trezit şi au aflat că e criză. Prima dată s-au clătinat două entităţi ale căror nume, întâmplător sau nu, începeau cu F. Adunarea populară a băieţilor pricepuţi şi cu manichiura pe volan a sărit cu un săculeţ verde şi a mângâiat creştetul entităţilor, punându-le între arătătoare fişicuri cu ceva zornăitor. Pe urmă bucata 1 şi bucata 2 şi-au amintit vrând nevrând (prima nevrând şi a doua vrând) despre poezia cu a-nceput de ieri să cadă. Fiecare fulg era acum o bancă de investiţii. Prima dată a fost una cu nişte urşi, pe urmă alta cu un nume mai vesel, meril sau aşa ceva. Apoi s-au dus pe derdeluş în jos nişte fraţi, luând cu ei în portbagajul saniei grămezi grase de pensii devenite piele şi os.

Pe urmă s-a cântat o altă melodie, una cu aiiiiiiaaao, iaaaaiiiiooo, numai că la final nu era aaao ci g. De teamă că asigurările se vor prăbuşi în aceeaşi groapă până nu de mult acoperită cu rogojina creditelor imposibil de dat înapoi, băieţii manichiuraţi au oprit la timp unul dintre tămbălăuri şi au pupat pe frunte aig-ul, seara la ora de culcare, şi înainte de a-i spune noapte bună şi vise plăcute, i-au lăsat lângă păturică o altă valiză cu lichidităţi. Au făcut asta de teamă că dacă nu o fac, genunchii băncilor se vor înmuia brusc, devenind incapabili să susţină fundurile cu colăcei de cdo-uri şi alte împrumuturi neperformante ale băncilor cu ştaif.

După care, obosiţi şi cam nervoşi, băieţii s-au dus la manichiurista oficială şi i-au pus în vedere să facă pe dracu în cât o şti ea, că de sub unghii mai trebuie raşi nişte bani, chiar de o ieşi sânge. Nu, nu sângele lor, pentru că în venele lor curge numai cerneală, ci sângele oamenilor cu intenţii bune, cunoscuţi uneori şi sub numele de taxpayeri.

După care a venit peste naţiune un beilaut cât un elefant. Unii ziceau că nici nu e elefant, că e tigru, alţii ziceau că e râs (în nasul proştilor, nu dăm ssn-uri pentru că ele sunt confidenţiale, asta dacă nu au ajuns deja în buzunarul de la pantalonii scurţi ai vreunui hacker), alţii insistau că e urs polar din Alaska. Acolo unde pungile cu Pralin(e) se pot cumpăra în orice orăşel cu 7000 de locuitori şi unde podurile sunt controversate.

Dar pentru că beilautul e şi el om (aşa s-a hotărât la final prin adeziunea strânsă de gât a analiştilor care s-au trezit ca să vină la şedinţă), s-a constatat că nu se simţea dintr-un bun început prea grozav şi a fost dus într-o noapte de joi spre vineri să fie căutat la cap, să i se ia temperatura şi să i se calmeze agitaţia. Psihiatrul a notat în fişă că beilautul e într-adevăr anxios, posibil şi din cauza soartei lui neclare. I-a făcut un calmant în şold, l-a luat cu binişorul şi i-a spus să aştepte cu răbdare, că situaţia se rezolvă. I-a mai şoptit (absolut confidenţial) că până nu faci bonus nu iese fum şi să aibă încredere că băieţii deştepţi au trecut prin multe şi pot controla orice. Sau puteau până ieri.

Beilautul stătea singur pe hol (minţise că are o crampă de la cantitatea icrelor îngurgitate foarte în grabă) şi privea cerul printr-o fereastră puternic securizată. În timpul acesta în sala secretă şi căptuşită cu indivizi domnoşi şedinţa continua. Ce o să iasă o să vadă fiecare, pe geam sau la televizor. După noroc.

11 comments:

Lola said...

nu-s eu aia bisericoasa, dar n-am ce zice altceva decat "god help us". ca nu stiu cine altcineva ar putea. daca god nu exista sau nu vrea sa ne-ajute, am imbulinat-o modern.

dar imi place ca tu poti face haz de necaz :D
stilul tau ma face sa ma gandesc la mark twain :)

Asterix said...

Felicitari pentru blog. Te-am "cules" de la Deniusca si de 2 ore tot citesc. Am sa revin.
ps. ce s-a intamplat in Deva de a scos numai blogeri unu si una? pe dono.ro il cunosti?

amallia said...

@lola: Cineva trebuie să ne ajute, devine tot mai clar. Domnii cu mâna pe volan se screm, să vedem dacă ţine.

Apropo de Mark Twain (acuma nu îţi spun, dar o să mai intru din când în când să mai recitesc comentariul ăsta, să mi se înfoaie penajul), am fost anul trecut în oraşul lui, la St-Louis, şi n-am apucat să-i vedem locurile memoriale.

De ce n-am apucat, poţi citi în prima mea postare pe blog, cea care apare sub eticheta st-louis. A fost o călătorie aşa de mind-boggling că nu putea rămâne nepovestită. În felul ăsta am început blogul!! O săptămână frumoasă, frumoasă, îţi doresc.

amallia said...

@asterix: 2 ore? Îţi dai seama ce înseamnă asta pentru mine? E ca şi cum ai umfla un balon blegit (eu înainte de citirea comentariului) până la dimensiunea unui televizor cu plasmă şi cu costul de 1000 de dolari (eu după citirea comentariului)!!

Mulţumesc. Nu ştiu ce o fi fost la Deva, poate e ceva în aer, deşi eu din păcate nu l-am mai respirat de mult. Mai am de executat puţin din exil şi apoi revin.

Denisa a fost aşa de amabilă şi m-a semănat în lista ei, de unde m-ai putut culege. Tot de acolo am citit şi eu dono.ro. Te aştept să revii şi mă strădui să te reţin aici, oricând te simţi bine.

ghiocel07 said...

@amallia, esti grozava. Daca sunt cazuta in butoiul cu melancolie, intru la tine pe blog si-mi revin. Esti o raza de lumina in ceata planetara. Multumesc.

anutza said...

Pe mine ma infricosheaza sumele ce ni se flutura pe ecrane...

anutza said...

Pe mine ma infricosheaza sumele ce ni se flutura pe ecrane...

amallia said...

@ghiocel07: Mulţumesc! În butoi sau nu, te aştept oricând.

@anutza: Ştiu, e groaznic. Sute de miliarde, de parcă ar fi nimic. La muncă aud mereu de milioane de dolari, acum toate par nişte nicheli pe lângă TV. Iar chestia cu deficit de 13 trilioane... am avut, aşa, o dilemă similară cu cea din "Moartea Căprioarei", mănânc sau plâng... mai bine scriu. Să vedem ce va urma.

Flavius Ţerbea said...

Tare frumos si antrenant scrii. Felicitari!

amallia said...

@flaviu: mersi:) Te aştept oricând (şi dacă) mă mai loveşte vreo inspiraţie.

Anonymous said...

good start