Monday, May 11, 2009

A venit :) (vacanţa în România, partea a doua)

Am coborât la Munchen. E aeroportul care mi-a lăsat cea mai bună impresie grăbită. Am ajuns foarte nemţeşte la al doilea avion: repede, clar, amabil. Aş fi vrut ca doamna de la biroul Lufthansa să-mi fie soră, colegă sau cea mai bună prietenă. Sau toate la un loc. Ooo, they gave you an extension, a priceput ea imediat ce era cu titlul meu de călătorie. Am primit tichetul de îmbarcare pentru felia următoare de drum şi a mai rămas timp suficient să vizităm magazinul de parfumuri. Am fost uimită că nu mi-am cumpărat nici unul, deşi am încercat mai multe, atât eu cât şi Adelina. Am căutat un motiv pentru această atitudine surprinzătoare şi la final am decretat că s-a datorat emoţiilor dininte de a ajunge acasă, emoţii care au topit orice impuls de cumpărare. Interesant. Toată tranbordarea între avioane a durat în jur de o oră. Cam tot atât de lung a fost şi zborul până la Timişoara. Am primit o felie superbă de şuncă aranjată între două felii de pâine proaspătă. Ne-au tăcut stomacurile şi am aterizat cu senzaţii tari de avion mic pe câmpia timişoreană. Mi s-a întâplat şi mie pentru prima dată ceea ce se întâmplă tuturor călătorilor, mai devreme sau mai târziu. Faptul că mie mi s-a întâmplat mai târziu e doar o întâmplare binevenită. Am primit numai două valize din patru dar doamna de la pierdute şi găsite a vorbit atât de frumos cu mine încât am putut să îi vorbesc şi eu la fel. Şi asta deşi m-au despărţit vremelnic de câteva cadouri pe care le pregătisem cu drag şi cu atenţie pentru persoanele pe care urma să le întâlnesc faţă în faţă, după luni de navigare prin gândurile lor.

Cum a fost drumul până la Deva? Cum poate fi un drum repetat în minte până la epuizare, în timp ce lunile se ţes împletind doi ani. Acasă era deja primăvară, izbucniseră toate florile, în toate curţile, cât ţinea orizontul. Plecasem de la crengi dezbrăcate de o iarnă fără simţul măsurii şi ajunsesem, peste o noapte foarte scurtă, la primăvară. Şi la şosele cu două benzi. Care se reparau. Pe alocuri. Care nu se reparau. Pe alocuri. Dar i-am iertat drumului toate gropile şi nu m-am supărat să dau cu fundul de toate hăurile. Ochii îmi erau duşi pe dulceaţa dealurilor cu miros tot mai apropiat de casă. Lugoj, Făget. Sau Făget, Lugoj, nu mai ştiu. Înclin spre prima variantă. Apoi înfrăţirea cu drumul impecabil spre Deva. Vezi, s-a mai reparat şi aici, îmi spuna mândru, tata. Văd. Dar mai trebuie lipită încă o bandă pe sens. Trebuie. De douăzeci de ani. Curbe, dealuri, Mintia. Cetatea, gara, centura, Romtelecomul, blocul turn. Mama. Mă sufoc. Vorbesc, cumva. Mama. Adelina şi mama. Mulţumesc Kentucky Consular Center, baracă jucăuşă care jonglezi cu noii americani, că mi-ai tras cu degetul în destin emoţii ca acestea despre care vă scriu acum. Am urcat în bloc, am vorbit, ne-am pişcat (fiecare pe sine şi pe ascuns) ca să înţelegem că e adevărat. Că suntem în aceeaşi cameră, în aceeaşi bucătărie, în acelaşi balcon. Şapte feluri de mâncare, în toate picurată dragostea. Şi dorul. Şi tot ce creşte în părinţi. Tot ce n-am ştiut până acum şapte ani, când am devenit şi eu, mirată, unul.

Am dormit bine, cald, cu picioarele întinse. Evident că nu m-am putut trezi la ora cinci ca să prind rapidul spre Bucureşti, poate şi pentru că mă culcasem la patru. Dar am prins acceleratul de unsprezece şi ceva iar seara am ajuns cu bine la celălalt mal al oceanului care desparte, feroviar, Deva de Bucureşti. Aveam emoţii dar îmi târâiam cu zgomot valiza peste mozaicul Gării de Nord. Aşa mi s-a părut, că pe jos e mozaic. Iar zgomotul valizei aproape îmi acoperea în propriile urechi bubuielile inimii. Iar la capătul peronului, Alina. E o întâlnire care are raft în cel mai frumos dulap cu amintiri. Alina, poveşti, metroul, noaptea bucureşteană (flăcările amintirilor se scufundaseră de mult în cerul nopţii). M-am ţinut bine? Mi-am verificat faţa în toate oglinzile. Eu eram. Alina îmi arată cartea. Mângâi coperta, îmi lipesc nasul de pagini, îmi las ochii liberi printre poveştile alese de Alice şi Alina. Sunt multe poveşti. Sunt frumoase. Sunt aşezate ca fluturii în lumină. Sunt precedate de citate alese cu atenţie. Sunt parte a cărţii noastre care întâmpină lumea sub titlul


Alice Năstase prezintă: Cele mai frumoase iubiri – Antologie Tango.

7 comments:

Anonymous said...

123

Ghiocela07 said...

Frumos, parca te-as fi insotit in aceasta calatorie. Te vad, te simt, te aud...Sper ca urmeaza si partea treia.

amalia said...

Da, urmeaza :)

oana said...

Ma facusi sa plang,asa se zice pe la Deva,nu?Mama mea e din Orastie,am verisori acolo si de cate ori merg acasa ajung si pe la ei sa-mi incarc bateriile.Eram curioasa cum a fost ultima zi acasa,tocmai am citit dincolo ceva.Astept si eu continuarea,si tot nu am inteles ce hotarare ai luat.

oana said...

Ai primit pozele?Daca mai vrei iti trimit si altele.Cu drag

amalia said...

Oana, ti-am scris imediat dupa ce am vazut pozele. Sa-mi spui daca a ajuns mesajul mai lung, daca nu il scriu iar.

Flavius Ţerbea said...

E de plans la intalnirile astea. Si e si de ras, de bucurie. O amica rusoaica mi-a aratat (pe video, surprins de sotul ei american) intalnirea ei cu maica-sa, dupa doi ani buni de nevedere. Nici la filmele indiene nu se plange asa, ca la revederea dintre mama si fiica plecata de ani buni, la mama zmeului, departe tare. Eu cred ca la fel a fost intalnirea cu Mama ta...