Monday, May 18, 2009

Cele mai frumoase iubiri

M-am trezit în lumină portocalie. Aş vrea să am şi eu o cameră cu lumină portocalie şi să mă odihnesc de fiecare dată la fel de bine în ea. Lansarea. Azi e lansarea. E dimineaţa limpede de Florii. Cumpăr flori. Mergem mai departe, spre cafenea. Sorb Bucureştiul. Ştiu că e aşa şi pe dincolo, mai ales pe dincolo, fiecare are ceva de zis, ca despre rostul vieţii pe Pământ. Nu îmi pasă. Îl sorb, îl fur, îl ador. Am circumstanţe atenuante, e duminică dimineaţă, nu e aglomerat, lumea se mişcă în ritmuri mai blânde, mai bune cu noi toţi. Ajungem la cafenea. Cum mă simt pe străzile boeme din spatele Pieţii Romane? Mă simt incapabilă să îmi mărturisesc extazul, mi-e un pic ruşine de el, de extaz, mi-e un pic ruşine că nu sunt o idee mai mondenă, mai nepăsătoare. Nu povestesc nimănui jindul după clădiri interbelice, nu povestesc nimănui despre sătucele noastre bibilite, superbe, americane, pustii. Mă prefac că nu mă impresionează nimic din ce văd (cred că mă prefac prost, sunt aproape sigură). Parcă mi-am îndesat sub cămaşă o niagară, aşa simt când încerc să am un dialog civilizat cu oamenii care se strâng în jur. Mă calmez cumva dar nu mă întrebaţi cum. Reuşesc.

Pe măsuţele de la Cafepedia se aştern reviste de martie şi aprilie, le ating mereu când ceilalţi au treabă. Apar panourile mari pe care scrie Tango. Le ştiu denumirea dar nu mi-o amintesc acum. E un cuvânt scurt. Văd oamenii din redacţie. Îi urmăresc cum pun totul la punct, încăperile cafenelei devin ale noastre. Continuă să vină fetele, ne adunăm, povestim, condensăm viaţa în sâmburi dulci. Privirea îmi alunecă spre intrare. Tot ce pot spune despre întâlnirea cu Alice este că am ştiut că a sosit, am simţit-o, înainte de a o vedea. Este la intrare, are braţele pline de flori. Mă apropii, cred, un pic prea brusc, spun câteva cuvinte. Sosesc alte şi alte fete, mă retrag, sunt scoică şi închid în mine perla primei impresii. Alice ne spune cuvinte despre carte. Vorbim pe rând, aproape toate. Alice ia loc între noi. Are cartea în mâini şi pe suflet. Vorbeşte Anda, a vorbit Alina. Anda mi-e prietenă dar noi încă n-am schimbat nici un cuvânt. Corina. Aş vrea să-i vorbesc mai mult Corinei. Anca e la fel de plină de vitalitate ca şi mesajele ei. Doamne. Vreau să vorbesc cu toate fetele. Nu reuşesc. Anemari. Mă roagă să îi dau un autograf pentru cartea surorii ei. Mi se face o poză pentru revistă şi ascult indicaţiile, imaginându-mi cum o să povestesc mai apoi că mi s-a făcut o poză pentru revistă. Vorbim. Vorbim. Vorbim. Trăim. Trăim. Trăim. Timpule, hoţule, sucitule, ce cauţi înghesuind în ore scurte aşteptările mele de luni lungi? Tu, care te lăbărţezi fără ruşine când manevrez ecrane cu profituri şi pierderi străine, tu vii acum şi te strângi glumind răutăcios cu secundele. Lasă-mă. Ora amiazului curge într-o după-amiază blândă. Se face trei sau patru, nu mai ştiu. Ne despărţim cu părere de rău. Dar nu ne despărţim, ce prostie. Ne îndepărtăm un pic ca să ne pregătim de o nouă regăsire. Corina. N-am vorbit cu Corina. Trec pe la redacţie. Trebuie să prind un tren înapoi spre Deva. Azi la mine a fost Paştele. Azi la mine a fost Învierea. Nimic nu e întâmplător şi întotdeauna sunt unde trebuie să fiu. Piesele de puzzle planetar cad la locurile lor. De Înviere sunt unde trebuia să fiu. 12 aprilie 2009. Ziua în care am avut dezlegare la har.

Îmi iau la revedere dar nu reuşesc să îmi iau la revedere de la toată lumea. Aş vrea să repar asta acum. Plec spre gară. O întâlnesc pe Anda. Apare din partea stângă, stă cu mine, povestim. Mă duce la tren, mă trimite acasă. Călătoresc până la Deva citind din cartea noastră, citind din toate Cărţile Tango. Ajung la patru dimineaţa şi dorm pentru toate fusele orare pe care le-am păcălit cu pricepere, cu dor.

4 comments:

Alice said...

Trebuie sa marturisesc ca ma surprind adesea mangaind paginile acestei carti. E singurul mod in care va pot atinge (pe cei pe care ii cunosc) mai departe de gand. Imi amintesc cu emotie duminica Floriilor. In mintea mea se succed acum toate momentele din acea zi. Si, ma va stand in fata cafenelei, neavand curaj sa urc. Eram doldora de emotii. Si am pasit timida pe scarile incurcate ale localului, si am simtit cum imi sta inima in loc, cum fericirea nu mai incape in mine, cum pluteste in jurul meu. Mi-e drag ca am fost impreuna pentru cateva ceasuri, mi-e drag ca te-am cunoscut, ca le-am cunoscut pe fete, ca am revazut-o pe Alice. Cata emotie mi-au adus randurile tale, Amalia. Mi-e dor de tine, de voi, de noi....Cu mult drag, Alice (sau Alyce)

Anda said...

Imi amintesc si eu cu emotie de acea zi, imi amintesc ca, inainte de a iesi pe usa imi propusesem sa intru pe blogul tau, sa vad daca ai lasat un mesaj cum ca vei fi in Romania...dar simteam ca asa este, eram sigura... Ce repede a trecut...pana la urma, nici nu a fost nevoie de prea multe cuvinte, nu-i asa?
Stiu eu ca o sa fie bine, mi-a promis cineva pe carte!

amalia said...

Alice, si eu o citesc si o recitesc mereu. Iti dai seama cat de dor mi-e si mie de voi. Sunt sigura ca ne vom intalni din nou, abia astept. Iti multumesc pentru mesajele tale aici pe blog, si iti trimit o imbratisare pana la Cluj :)

amalia said...

Anda, ma bucur asa de mult ca ne-am intalnit!!