Friday, August 15, 2008

Pupile în burta avioanelor

Uneori mă întreb dacă o să cresc şi eu vreodată mare. Şi în caz că răspunsul este da, ce vreau să fiu atunci, ce să lucrez. Ce vrei să fii când o să fii mare, Ami, mă întreba lumea pe când eram o copiliţă cu ochelari greuţi, mereu cu părul lung şi în pricipiu cu o personalitate de treabă. Păi, tanti, doctoriţă sau profesoară sau poliţist sau cântăreaţă. În ciuda anilor culcuşiţi în vârstă, mai mulţi şi mai mulţi la fiecare final de ianuarie, parcă nu mi se pune nimic pe neuroni şi nici pe foarte importanta calitate de a trimite din când în când anumiţi oameni la dracu.

Stăteam pe gânduri dacă să îmi lipesc de încheietură eticheta de sentimental sau cea de cretin absolut, apoi mi-am dat seama că n-are importanţă, ambele denumesc acelaşi lucru. Astăzi sentimentalii sânt în general nişte cretini inutili şi vă rog să nu vă înghesuiţi să ocupaţi cea mai înaltă treaptă a podiumului pentru că acolo deja m-am instalat eu, fără nici o intenţie de a mai face loc şi pentru alţii.

Ce să faci cu un sentimental? Ăsta are mereu ochii uzi, amintindu-şi permanent de mă-sa, de tac-su, de salcia pe care şi-a scrijelit cu briceagul numele şi love you Vio for ever, de căţelul bunică-sii, de gara de unde lua trenul să meargă la târg în scopul aprovizionării cu bomboane pe băţ şi mere caramelizate. Nu poate convesa de suspine şi când nu plânge e îngândurat şi îşi pocneşte degetele la intervale pe care matematicienii nu au putut pune încă şaua determinării. Ba mai mult, se uită toată ziua după avioane, crezând că toate se duc şi vin din urbea naşterii sale, ignorând sistematic riscul important de a se trezi cu un motor în gură.

4 comments:

to-morrow said...

Cred ca un sentimental vede viata cu o paleta mai ampla de culori decat un ne-sentimental. Si cu bune, si cu rele. A fi sentimental nu e sinonim cu stilul "dulceata de trandafiri" , cum ar putea parea "neavizatilor". Ci cu un raft intreg de borcanase viu colorate, in care a pus amintiri. Sentimentalul le randuieste frumos, le sterge de praf, le admira si se bucura de ele. Este o avere pe care nimeni nu i-o poate lua.

Amalia said...

Ce frumos spus! Mulţumesc pentru comentariu.

Un blogăr întârziat said...

Amalia, nu cumva tu aveai 10 la română? ;o)

O observaţie: românii cu talent la scris emigraţi în America (a.k.a. "dezrădăcinaţi") adoptă ceva din stilul britanic sarcastic şi autoironic (gen Jerome K. Jerome). Dar trebuie să recunosc: combinaţia e reuşită şi noi cei ahtiaţi de dorul de a ne mai spăla ochii într-un text românesc grozav ne mai bucurăm...

PS: Asta ca să-mi înec amarul după ce am irosit ore preţioase din timpul meu limitat citind un roman recent de-al lui Cărtărescu ("Rem"). Ce rebut ordinar! Ce mizerie! Oare eacelaşi scriitor care ne-a delectat cu "Veşnic tânăr..." ? Sau sunt doi: Cărtărescu tatăl şi Cărtărescu fiul?

Dacă da, atunci prefer să citesc Amalia33... :o)
(... şi să ascult Andre3000... :o)

Amalia said...

Ba da, cam aveam 10 la română şi 9 la matematică, mai bine nu aveam nouăle că din cauza lui m-am dus la ştiinţe economice în loc de ceva umanist.

Probabil nici dl Cărtărescu nu poate scrie numai de nota 10, că aşa e cu scrisul, vineeee sau nu vineeee, da-ţi-mi un răspuns (cum cânta Corina Chiriac). Posibil că se forţează să scrie şi când nu vineeee şi atunci iasă un Rem din ăsta de care zic tu. M-ai făcut curioasă.

Amalia33 scrie numai când vineeee inspiraţia. În rest se abţine, cu greu.