Tuesday, August 5, 2008

Goooouuuuu

Mărturisesc public (dacă e pe internet e public, nu?) că sâmbătă am făcut un gest de un curaj nebun. Pot să se zduduie de râs Americile, Europa şi posibil tot mapamondul (uneori mă întreb cine mă poate citi pe mine din Taiwan) la aşa o mărturisire puerilă (şi sinceră) dar o să risc şi o să povestesc. Vara asta am mai mers după-amiezele pe la bazin, aici într-un parc aproape de unde stau. Bazinul respectiv (destul de mare, foarte curat şi cu intrare gratuită) are un topogan din acela mare, cam ca în parcurile acvatice. Adică nu chiar aşa de mare, dar oricum, are câteva curbe bune, posibil vreo cinci.

În ziua în care am fost acolo prima dată cu o prietenă şi cu fetiţele noastre ele trei (prietena şi fetiţele) au plecat şnur să se dea pe topogan. Au mers până sus, în timp ce eu am stat potolită la locul meu, ştiind că n-am ce căuta la înălţimea aia şi cu atât mai mult pe toboganul acvatic. Amintirile mele legate de topogane sânt puţine şi nu de foarte bună calitate, cea mai dureroasă fiind una în care m-am oprit din cursă sub topoganul de la grădiniţa de lângă şcoala numărul 8 pe care o frecventam la vremea respectivă (grădiniţa adică, şcoala nr. 8 am frecventat-o mai târziu, în calitate de elevă la arte plastice; dar să nu ne îndepărtăm de la subiect).

Aşadar nu m-am dus pe topogan. Am stat în apă, cu mâinile pe margine şi rotind din picioare, aşteptând. Curajoasele mici s-au întors plângînd, prietena mea s-a întors şi ea de nevoie cu ele. Ne-am bălăcit fără senzaţii tari, asta a fost tot pe ziua respectivă. Dar sâmbăta trecută am mers din nou acolo şi Adelina a vrut să meargă sus şi chiar a mers şi de data asta s-a dat pe topogan cu o bucurie şi o încântare şi un entuziasm molipsitor. Aşa că m-am urnit şi eu în urma fetei mele de 6 ani, am ţupăit pe scări în sus, am aşteptat să-mi vină rândul, m-am aşezat în fund şi gooouuuuu. În 30 de secunde am trăit cam o sută de senzaţii.

Cea mai puternică a fost cea de victorie. Asupra mea, desigur. Apoi bucuria alunecării pe apă, stânga, dreapta, cine mai ştie încotro, dar ce contează. La sosire am plonjat ca un glonţ mai mare direct la fundul bazinului, am luat o gură şi un nas de apă, am chiuit, m-am recules şi am pornit în grabă spre scări să repet isprava. A doua oară a fost şi mai bine, a treia oară am izbutit chiar să-mi controlez viteza, pentru că am studiat mişcările celorlalţi combatanţi şi am realizat că mai pot şi controla câte ceva. Am aterizat absolut elegant, m-am uitat să văd dacă a leşinat cineva de admiraţie la vederea performanţei mele, dar n-am văzut decât copii preocupaţi să urce din nou şi am zis că nu-i nimic, victoria rămâne victorie, chiar şi neconsemnată în istoria contemporană.


Şi iar m-am gândit (încerc să scap de obicei, dar uneori e mai puternic) de câte ori nu stăm să ne bălăcim în zona sigură a existenţei, unde viaţa ne vine numai până la brâu şi unde putem atinge cu picioarele toată siguranţa ne-încercărilor riscante. Cât ne ia să ne înfuriem, să urcăm scara şi să pornim la semnalul goooooouuuu spre ceva care este mai aproape de ceea ce ştim că sântem şi vrem. Sincer.

7 comments:

elena said...

super, ma duce cu gandul la lipsa mea de curaj. nu m-as sui intr-o invartitoare nici moarta! sau linghispir sau tiribomba sau cum le-o mai fi zicand... asa ca toata admiratia pentru curajul tau. :) mi-am inceput ziua cu tine si mi-ai adus zambatul pe buze cu patania ta. multumiri si pupici.

to-morrow said...

Interesanta paralela. Insa acel cumul de "senzatii tar" de care vorbiti are si un sfarsit...jos, in bazin. Si cati au puterea sa urce din nou, si iar din nou - ca sa respectam imaginea toboganului - stiind ca drumul e in jos? Evident, fac o speculatie. Ma gandesc totusi ca e mai prudent sa stai in apa cu o adancime controlabila :) Si uite asa demonstrez ca nu mai am elanul de la 20 de ani! :)

amallia said...

Elena, m-am mai urcar eu şi într-o roată care se învârte aşa încet aici la Chicago, poate caut poze. Dar şi atunci... am respirat aşa, mai cu măsură.

amallia said...

To-morrow în primul rând ai un blog nemaipomenit, pe care care aş lăsa cu mare drag cometarii, dacă aş şti unde. Dar folosesc pătrăţelul de aici pentru această mărturisire. Abia am început să-l mestec, ia timp. M-am mai şi liniştit puţin când am înţeles din ultimul post că unii oameni interesanţi nici la 40 de ani nu prea ştiau ce să facă cu viaţa lor. Am zis că poate, totuşi... dar să nu-mi fac speranţe exagerate. Elanul de la 20 de ani... mi se întinde gura până la urechi când îmi amintesc de el. Sper să nu rămân cu gura întinsă.

amallia said...

Am citit şi interviul cu Johnny Răducanu. Ce să mai comentez, că mi se usucă toate comentariile.

Donazz said...

Doamna, cazuta in admiratie suspin: cit esti de inteleapta!.. Cuvintele matale m-au lovit exact acolo unde-s mai multi neuroni, care au miscati pina la deplasare de ..de.. de... uf, frumos spus!

to-morrow said...

In primul rand, va multumesc pentru vizita. In al doilea rand, nu am lansat optiunea pentru comentarii pe blog, fiindca m-am gandit ca nu are cine sa le faca :)
Dar o sa schimb.