Friday, August 22, 2008

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea




Domnule, decât să mă integrez de-a binelea (?) mi se pare mai blând doar să teoretizez integrarea. Iar integrarea într-o societate străină e o combinaţie uşor perversă de integrare şi dezintegrare. Trebuie să te urci bucuros în patul unui Procust cu alte reguli clare, recomandabil când Procust e întors cu spatele la pat, aşa încât atunci când revine să aibă impresia falsă că măsurai de la început exact cât salteaua lui aruncată aiurea pe hartă. În tine apar două voci, două jumătăţi ale căror zimţi în general nu se mai potrivesc iar astfel între ele apar un fel de goluri hâde.

Golurile se pot umple cu câlţi, cu un zero în plus la salar, cu un blog, cu un câine, cu o excursie la mol sau cu plimbări la pădure. Deşi călătoreşti pe aceeaşi planetă cu cei de pe glia de origine, în multe cazuri dimineţile şi serile nu vi se mai potrivesc, relativitarea timpului şi spaţiului coboară din caietul de fizică şi devine o realitate prin care colinzi cu stomacul pocnind de întrebări. Există norocoşi care au nimerit unde trebuia, pentru că au fost de fapt nu mai norocoşi ci mai pregătiţi, mai lucizi, mai umblaţi, mai informaţi. Există şi alţii care au nimerit unde nu trebuia pentru că nu au fost nimic din cele de mai sus.

Acum mă întreb: să stau aici, unde autostrada are 6-8 benzi, vânzătorul merge acasă numai cât să facă pipi şi apoi e înapoi la magazin, să vândă, unde civilizaţia e civilizaţie până la proba contrarie şi unde câinii vagabonzi sânt o amintire tristă care îmi mai înfiorează turul pantalonilor numai în nopţile de insomnie, dar niciodată pe stradă? Asta-i întrebarea. Ce Hamleţi, ce a fi sau a nu fi. A fi sau a nu fi e o dilemă demodată, terminată şi care nu mai provoacă Dunări de cerneluri pe internetul secolului meu.

A fi sau a nu fi acasă, asta-i întrebarea. Graniţele şterse de guma vizei americane sau a integrarii în UE dau naştere unor ciorchini de întrebări pe care mai bine le ignor decât să mă aplec în groapa cu lei şi dolari a răspunsurilor. Să merg la cei 15 kilometri noi de autostradă născuţi dintr-un travaliu de ani de zile, scuze, nu 15 km , numai 6, (mi se spune azi la televizor)? Pentru că pe nişte idioţi absoluţi nu îi interesează autostrăzile, nici ţara în general. Am urmărit ce s-a făcut bine în România şi aş vrea să văd că se face mai mult. Nu m-am rupt de ţară ca mulţi care ajung în America, pentru că în general te rupi, America fiind depaaaarte, dragii mei.

Declar: aş vrea să ajung şi eu să strâmb din nas prelingându-mă cu dificultate pe culoarul unui avion, spunându-i stewardesei: o, şenvişul ăsta nu e românesc, atunci nu vreau, mulţumesc, aşa cum fac elveţienii (cu şenvişurile eleveţiene, să nu se producă neînţelegeri). Aş vrea să fiu totuşi acolo, între ai mei, cu menţiunea că maneliştii, hoţii şi nasoii nu sânt ai mei, chiar dacă au paşaport românesc.

Nu neg că este posibil ca eu să fi greşit doar ţara (America), uneori mă amăgesc că în Tirolul lui Lucian sau în Roma pe care o vizitează zilele astea Dennda ar putea să-mi fie mai bine. Mă amăgesc că aş învăţa şi italiana şi poate germana (?????) şi aş putea trăi acolo. Că poate la Zurich... Sau în nordul Italiei... Sau în Grecia, unde îmi tot vorbeşte Mihaela de pensie... Că măcar ar fi mai frumos, ar fi mai aproape de prăpădeaua mea de suflet european care nu-şi găseşte liniştea pe coordonatele americane, chircindu-se ca un aluat îngrijorat de apropierea tigăii. Am părăsit mereu cu stomacul strâns Europa, am prins o rădăcină ameţită în America, o rădăcină care nici nu mă ţine aici, nici nu mă lasă să-mi încarc traistele într-o Lufthansă cu destinaţia Timişoara.

Acolo să mă aştepte ai mei, să merg sorbind drumul cu două benzi până la Deva (aviz autostrăzilor), sorbind casele, Lugojul, oamenii, cloţele şi balegile, până acasă. Să-mi dau un răgaz, să fac drumuri de drag în Retezat, la Cluj (la Cristina :) şi poate la colegii ei care au citit dar n-au comentat niciodată :)), la Bulci, în jud. Arad (de unde bunica n-a putut pleca definitiv în timpul vieţii şi unde are acum mormântul pe care nu l-am mai văzut de 6 ani), la Sibiu (de care m-am îndrăgostit anul trecut, tocmai în luna mai), la mănăstirea de la Radna şi cine mai ştie pe unde. A, la Sighişoara prin gara căreia am trecut de multe ori ca o curcă şi unde nu m-am dat jos niciodată, ca acum să colind în neştire albumul Denisei şi să-mi promit că la prima ocazie merg şi eu la festival, mă urc în turn şi mă împodobesc cu o gentuţă nouă, de la meşterii populari.

Apoi să-mi mut roţile de pe faţă ale sufletului pe spate (pentru că sânt mai tocite) iar pe faţa sufletului să-mi pun o pereche de roţi noi. Să mă întreb refăcută: şi acum încotro? Asta-i întrebarea. În rest pilaful se coace de la sine în cuptor, avioanele decolează la fiecare treizeci de secunde de la O’Hare şi dimineaţa se apropie încet de Europa, suflată în ceafă de noaptea americană pe care o observ la geamuri.








13 comments:

to-morrow said...

Cat timp poti scrie o asemenea poveste, cred ca “home” este locul unde ii ai pe cei dragi. Ei se afla langa tine, in America cea indepartata, dar mai sunt si in Romania. Daca i-ai fi putut aduce pe toti in America, probabil ca nu ai mai fi avut sufletul impartit intre doua continente. Amintirile care te leaga de "aici" le vei purta cu tine oriunde, in acel seif personal pe care scriitorii il numesc inima sau suflet.
Instrainarea exista si aici in tara: si aici exista oameni intrati in tiparul serviciu-casa, care nu mai au timp (sau elan) sa se adune impreuna cu prietenii, asa cum se intampla acum 10 sau 20 de ani (ce cifre!!!). Ai avantajul ca te poti urca oricand in masina sau in avion si poti interactiona cu oameni sau locuri care sa iti umple o parte din suflet. Daca ai fi fost in Romania, ti-ar fi fost mult mai greu sa faci asta.
Cred ca intrebarea ta (“şi acum încotro?”) are un raspuns simplu: “oriunde e frumos”. Apoi, acasa.

ghiocel07 said...

Te asteptam cu drag "acasa"

to-morrow said...

"Acasa" poate fi in doua tari :)

ghiocel07 said...

Da, ai dreptate. Acasa este acolo unde locuiesti, unde ai o parte din familie, acolo unde lucrezi, acolo unde ai prieteni, dar si acolo unde te-ai nascut si ai alta parte a familiei. Este bine acolo unde te simti bine.

exploziisolare said...

Hehe, experienta americana!

(mi-a placut mult sfarsitul)

Mihaela Iacob said...

Draga mea Amalia:
strict din punctul meu de vedere (deseori eronat insa si, poate, ne-demn de luat in seama de catre altii...) tu apartii Romaniei. Atata vreme cat, dupa 5 ani de americanizare fortata, inca-ti mai pui intrebari legate de locul caruia ii apartii...tu esti, ai fost si vei ramane (slava Domnului ca mai exista, iata, oameni care-mi dau speranta ca ceva-ceva si candva-candva se va schimba si-n tarisoara mea de bastina) romanca redutabila care stie exact de unde a plecat si careia ii face placere sa-si aduca aminte de asta! Ar fi pacat sa ma trezesc, sincer, intr-o buna dimineata cu o Amalie "americanizata". Ar insemna ca si Creanga suna bine tradus in limba engleza- si adevarul este ca NU suna, si tu stii bine asta!!!
Articolul asta mi-a trezit fiori citindu-l: nu te schimba! de dragul tau, al lui Creanga din tine, de dragul a ceea ce ai lasat in urma si a ceea ce te asteapta de aici inainte!
Parerea mea.
Cu multe imbratisari,
DMI

Un blogăr întârziat said...

E gata. Prea târziu. Pentru noi nicăieri nu mai e cu adevărat "acasă".

Scuze pentru veştile proaste, dar cinci-zece ani nu e nimic. Am cunoscut o
englezoaică, născută în India colonială, care nici după 70 de ani nu ştia unde e
casa ei cu adevărat. E drept pentru ea era puţin mai complicat, nu avea de ales
doar între două oferte ca noi, laie sau bălaie, ci vreo cinci: India colonială,
India necolonială, Imperiul britanic, Anglia postcolonială şi America -- laie,
bălaie şi bălălaie.

Toate se schimbă, e în zadar să ne lamentăm acum. Consolarea noastră e vorba lui
Loto: cine nu încearcă nu câştigă.

Catalina said...

Amalia, trebuie sa-i dau dreptate Blogarului Intarziat. Eu cred ca toti cei care trec prin experienta emigrarii sau chiar si numai a intentiei ratate de a emigra (vezi subsemnata, cu doar un an de America la activ) isi pierd, mai mult sau mai putin, dreptul la un "acasa" franc si lipsit de dubii. Si eu continuu sa am dilema cu Europa - oare daca plecam undeva in Europa, undeva unde sa nu fi fost atat de departe, ne-am mai fi intors?! - si in mod clar nu voi sti niciodata raspunsul. Ceea ce insa pot sa iti spun cu certitudine e ca imaginea ta despre Romania e mult idealizata de dorul tau de Romania, ca drumul de la Arad la Deva e mizerabil, plin de TIR-uri si de soferi sinucigasi, ca pe marginea lui cresc gunoaiele ca ciupercile dupa ploaie si ca atunci cand intri in tara si apuci pe el venind dintr-o tara civilizata te buseste plansul. Ca anul asta festivalul de la Sighisoara a fost, fara sa vreau sa ofensez pe nimeni, o mare porcarie, cu ploaie, noroi si multa mizerie, cu trei tarabe prapadite la care ajungeai dupa ce umblai de nebun o ora ca sa gasesti un loc de parcare. Ca dupa 3 ani de stat in Romania vei ajunge sa idealizezi America, si ea va deveni deodata tara aia civilizata, cu (mult mai multi) oameni care cel putin se straduiesc sa para normali la cap, cu o viata tihnita si la locul ei si nu in ultimul rand cu un mediu mult mai sanatos pentru progeniturile din familie. Te vei simti acasa, dar in acelasi timp vei simti in permanenta ca lumea asta din acasa ta nu e facuta pentru tine sau tu nu esti facuta pentru ea. Zimtii aia de care vorbeai nu se mai potrivesc bine orice ai face. Cel putin ai mei. Iar la avioanele de pe cer tot cu nostalgie privesc, si in adancul sufletului imi doresc sa ma duca departe exact cum imi doream si cand priveam cerul din cealalta parte a oceanului. Dar s-ar putea ca eu sa am vreun defect de fabricatie. S-ar putea sa verifice doar la mine constatarile mele. Pentru ca totul e atat de personal... Daca nu ar fi, am urma cu totii reteta fericirii, care ar functiona perfect pentru toata lumea.

Un blogăr întârziat said...

Ehei, comentariul Catalinei cu buşitul în plâns la întoarcerea acasă îmi trezeşte nişte amintiri de pomină (vii şi "dând din picioare" chiar şi după mai bine de 20 de ani). În '86 am scăpat într-o excursie în Vest (un miracol în anii aceia de Ceauşism dus la extrem). Am trecut graniţa înapoi pe la meizul nopţii şi am tras într-un camping de lângă Salonta (după ce am fost refuzaţi pe motiv de "ni se rupe-n cot" la minunatul hotel din oraş, deşi tânjeam după un pat, de orice fel, după săptămâni de dormit în cort). Imaginea WC-ului din acel camping mi s-a întipărit pe vecie în memorie. Mi-ar lua căteva pagini să descriu senzaţiile unice, de la oripilare la consternare, care m-au năpădit atunci. Fiecare detaliu era parcă din "Outer limits". Stăteam pironit şi mă cruceam:"oare cum Dumnezeu au reuşit să facă aşa ceva?", " iată o dovadă indubitabilă că se poate smulge o ţeavă din zid cu mâna liberă, prin două straturi de cărămidă solidă!", "prin ce metodă trebuie spart un geam în aşa fel ca cioburile să aterizeze acolo?", "varul n-ar trebui dat pe pereţi în loc de făcut desene postmoderniste în chiuvetă?", "hmmm, cine ar fi crezut că şi cimentul rugineşte; nu ne-au învăţat totul la şcoală...", "iată, există un nivel olfactiv pe care nici muştele nu-l suportă!", "oare în ce poziţie de Spiderman are trebui să stai ca să mânjeşti cu rahat acolo???", etc, etc, etc.

Pot spune cu mâna pe inimă că atunci a fost momentul când m-am decis să "evadez" cu orice preţ. Nu avansul Vesticilor a fost hotărâtor, ci înapoierea noastră (care nu e relativă, e absolută).

PS: Scuze pentru viziunea apocaliptică, nu m-am putut abţine...

Mihaela Iacob said...

"Acasa" este locul unde, in modul cel mai natural cu putinta, esti TU insuti. Unde poti zambi fara retineri, unde-ti aduci aminte in fiecare zi, fara a te forta nimeni, sa-i multumesti Celui-de-Sus ca existi.
Acasa este locul unde nu ai nevoie de masti sau de stimulente efemere, financiare, pentru a-ti dovedi tie insuti ca existi si ca te bucuri de viata.
Acasa este locul unde cel de langa tine este cu adevarat langa tine, unde copilul stie exact care-i sunt radacinile, unde anii trec cu folos sufletesc.

amallia said...

Acuma cum să răspund eu repede, că sânt mulţimi de idei în fiecare comentariu de aici. Am citit, m-am bucurat, m-am întristat, m-am rupt iaraşi în două, apoi m-am rupt în cinci, m-am umflat în pene şi am promis să răspund mai pe îndelete.

ghiocel07 said...

Eu sunt adevarat "acasa" si cu parere de rau trebuie sa-i dau dreptate Catalinei. Am umblat mult in afara si senzatia mea la intrearea in tara a fost aceeasi. Ma doare nesimtirea in comportament a compatriotilor, ma doare lipsa de responsabilitate a oficialilor, ma doare ca nu stim ce sa facem cu democratia si "libertatea" noastra. Oare a cata generatie va avea o alta imagine despre si in tara noastra ?

amallia said...

Aşa e, ai dreptate. "Necazul" e că mai sânt acolo părinţii, ceva prieteni, câţiva oameni de calitate dintre care pe unii i-am întâlnit chir pe internet :) şi încă vreo câteva aspecte.

Zicala aceea cu frumoasă ţară avem, păcat că e locuită este falsă, mai bine zis ar fi păcat că e condusă prost.