Thursday, August 28, 2008

Buimăcitoarea cale întoarsă spre America, via Italia (şi Italia e vie, da), episodul 4




Pentru că anul acesta ne-am câcâit, că alt termen academic nu pot să folosesc, n-am fost în vacanţă decât în Michigan, la Ann Arbor. Dar am rămas datoare cu finalul aventurii de reîntoarcere din Romania spre America (via Italia, şi da, Italia e vie) de anul trecut. Primele trei bucăţi sânt tot sub eticheta drumurile noastre poate.


Pe la ora 1 pm am ajuns în aeroport şi am aflat că zborul se mutase de la 18.40 la ora 20.00. Poate cu o zi înainte ne-ar fi marcat chestia asta, dar în nici un caz după ce trăisem în ajun. Ne-am dus la un ghişeu de la business, căci se umflase îndrăzneala în noi şi erau şi ghişeele libere, am dat bagajele mari, ne-am luat permisele de îmbarcare şi voucher-ele pentru masă şi am pornit să alimentăm burticile. După care am luat autocarul spre Milano (aeroportul e cam la 50 de km de oraş) şi am mers să vizităm Domul. Drumul cu autocarul a durat o oră, pe urmă am mai mers patru staţii cu metroul. Între limba engleză pe care o ştim şi italiana pe care nu o ştim ne-am descurcat perfect în româneşte, de la un capăt la altul: cameriste în hotel, şofer de autocar, îndrumări prin oraş.

Domul e.... mult prea frumos şi copleşitor ca să încerc eu o descriere acum, aici. Răsfăţul masiv al dantelelor de piatră albă, descoperirea, respiraţia tăiată, acceptarea, uimirea, neîncrederea, a doua acceptare – pe exterior.

Atmosfera, mirosul şi vibraţia, ceva-ul de neprins în cuvinte, lumina curcubeu de miere a vitraliilor, tulburarea grea a muzicii de orgă, fumul de tămâie lenevind printre arcadele gotice, oameni, oameni, mulţi oameni şi multe lumânări – pe interior.

Între minutele zgârcite ale unei singure ore n-am putut face mai mult decît să respirăm Domul de câteva ori. Nu l-am putut cunoaşte şi înţelege. Aşa au fost împrejurările, însă simpla întâlnire cu frumuseţea contează şi hrăneşte. La ieşire am făcut câteva poze, era duminică după-amiază şi o fremătare extraordinară de oameni. Şi de porumbei.

Am pornit retur spre aeroport şi am admirat în trecere oraşul, cu o menţiune specială admirativă pentru blocurile de diferite culori, cu 5-6 etaje şi cu balcoane de fier forjat peste care se răsfaţă flori. Mi-au dat impresia calm, de pace, de viaţă trăită (nu doar lucrată) în contrast cu conspiraţia zgârâie norilor care îmi zgârâie umanitatea metrului şi ceva pe care îl măsor. Paranteză:

Un nor milanez povestea cu un nor american (urban):

Cum eşti? zice milanezul.

Îngrijorat! răspunde americanul. Văd metale şi sticle şi împreunările lor aţintite spre mine şi nu mai pot zări oamenii şi când iî zăresc sânt mici şi grăbiţi şi nu mai ştiu dacă sânt oameni. Tu?

Sânt puţin trist pentru tine dar în afară de asta mă simt minunat. Văd oameni mulţi şi veseli, dragul meu. Îi văd cu ochiul liber. Discută mult, râd în cafenele şi îşi udă cu grijă florile. Dacă ar uita să le ude într-o zi aş ploua eu repede cu drag peste ele.

Dar revenind pe pământ şi închizând paranteza, am ajuns cu bine înapoi la aeroportul pe care îl ştiam de acum ca pe propria noastră ogradă. Şi care chiar a fost propria noastră ogradă aproape două zile. Aici ne aştepta o surpriză plăcută în persoana unui avion funcţionabil, care pleca la ora 20.00. Îmi dau seama că e greu de crezut, dar pleca.

Ne-am îmbarcat primii pentru ca eram cu Ada, şi am confimat zicala cei din urmă (pe Otopeni) vor fi cei dintâi (pe Milano-Malpensa). Am aterizat cu bine la Chicago, unde ne pândea ultima bucăţică de aventură. La controlul actelor am dat peste o mutră neprietenoasă care ne-a spus că e o problemă cu Adelina şi ne-a întrebat dacă copilul nostru e al nostru. Ne-au verificat într-o încăpere separată şi am avut un sentiment neplăcut, deşi am una din cele mai curate conştiinţe posibile (bine, cu mici abateri amuzante, fără ecou internaţional). Ne-au controlat doi americani get-beget: un asiatic şi un mexican. Dupa vreo 10-15 minute s-au convins că totul e în regulă şi am ieşit pe uşile aeroportului în noapte. Să ieşi de la O’Hare în noapte e o senzaţie ciudată. Sânt aşa de multe lumini şi totul e mare, mare, imens, întins, nu ştiu câte cuvinte cu acelaşi sens să folosesc ca să descriu nemărginirea structurilor împrăştiate peste generozitatea câmpiei de Illinois.

Am urcat în taxi. La radio era o poveste tristă despre un el şi ea care navetau între America, Nepal şi propriile lor incertitudini, mai complicate decât toate distanţele. Pentru că distanţele le învingi cu avioane. Incertitudinile le învingi cu hotărâri care muşcă greu din alternativa la care renunţi. Mi-a venit puţin să plâng. Pentru ea? Pentru el? Pentru Nepal? Pentru mine? Pentru tine? N-am răspuns.

Cu bune şi cu rele, asta a fost povestea întoarcerii. Am râs, am plâns, ne-am mirat, am văzut Domul, am promis că o să ne întoarcem la el, mai liniştiti şi mai atenţi, aşa cum merită. Rămâne să ne ţinem de promisiune.

9 comments:

to-morrow said...

Povestirea ta m-a facut sa imi doresc sa vad candva Domul din Milano. L-am pus pe lista de "must see in a lifetime".

D.I. said...

Draga Amalia,
Imi permit sa te rog ceva: sa scoti, daca se poate, adresa blog-ului meu (pentru ca am am blocat, din cate ai vazut, accesul anumitor persoane si este inutil sa mai incerce cineva dinafara sa il deschida- o munca zadarnica) si, daca inca-ti mai plac lucrarile mele, sa schimbi vechea adresa a site-ului cu cea noua si de actualitate: www.iacob.net

Te pup si spor la bloguit!

dennda said...

Italia este superba... Italia este o tara care te face sa te indragostesti de ea... eu nu pot sta departe. Desi am avut o experienta neplacuta deja caut oferte pentru a ma reintoarce la anu'... e mult prea complesitoare prin frumusete !

BTW... nu-ti pot lasa comentarii decat logata la blogger ! Dc ?

Amalia said...

To-morrow: Când aterizam la Milano în drum spre casă mereu vedeam prezentarea cu Il Duomo. Aşa am început să vreau să-l văd. Pe urmă nesincronizările de la Alitaia mi-au dat o mână de ajutor. Însă practic nu l-am văzut, mai mult l-am ... telegrafiat. Călătoria de anul trecut în România a fost mai complicată. Dar lucrurile se vor aranja şi atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să pot vedea Italia, mai ales nordul muntos. Vă doresc din suflet să vedeţi Domul. Şi să ne scrieţi despre el...

Amalia said...

Mihaela, gata am modificat. Îmi place mult site-ul cel nou şi prezentările. Mă bucur că pot vedea tablourile, toate la un loc. Ce har mare ai... Cuvintele ridică din umeri şi se retrag încet...

Amalia said...

Mă bucur mult să te primesc aici, Dennda. Mi-a plăcut ce a spus Verdi despre Italia: puteţi avea tot Universul, dacă eu am Italia... Îţi dai seama, am stat o zi jumate, dar aşa de puternică s-a născut şi în mine dorinţa reîntoarcerii... Simţeam că aparţin cumva acolo. Măcar în vizită. Iar poza ta de la Vatican este (mă feresc să spun cuvinte mari, şi totuşi) genială.

Cu comentariile, acum am modificat setarea, am dat cea mai mare libertate posibilă, sper să funcţioneze.

D.I. said...

Multumesc pentru schimbare, Amalia, si ma inclin in fata cuvintelor tale de lauda- pentru ca vin din partea unui om pe care-l pretuiesc si stiu sigur ca-s lipsite de interese ascunse.

Anonymous said...

Am surpriza sa constat ca au disparut unele comentarii. S-a intamplat ceva ?

Amalia said...

Nimic de care ştiu şi eu... De aici au dispărut? Spun ca pe vremea de dinainte... e de la ei (de la Bloger, posibil), nu-mi dau seama.