Monday, May 5, 2008

Zgîrîie (-mi) norul


Zgîrîie norul, la fel ca orice altceva, este o realitate subiectivă. Depinde cine se uită la el. Dacă mă uit eu, văd o hidoşenie destrăbălată pînă la nori. O forţare metalică a zărilor, fără viaţă, personalitate sau farmec. Dar cine are nevoie de personalitate sau farmec, cînd tot ce ne gîdilă pe noi la maţe este eficienţa, (s)mulsă cu orice preţ din toate, inclusiv din clădiri.

Îmi şi închipui arhitectul care îşi slăbeşte cravata, îşi rulează mînecile, îşi sprijină coatele de bancul de lucru şi desenează o structură cît mai economică şi mai funcţională, să plesnească de plăcere dezvoltatorul. Pentru că uite, nu se lăţeşte decît cu cîteva milioane peste buget şi o să aducă chirii de vis, de la toţi snobii care pot trage numai băşini ultracentrale, cu vedere la lac. Şi cu magazinul de legume înăuntru, la etajul trei, pentru că vai, ştiaţi, există oameni care trebuie să iasă din clădire ca să-şi cumpere pătrunjelul, ce oroare şi teroare! Nu însă noi, care ne culegem pruna direct din lift.

Aşadar se împrejmuieşte maidanul cu garduri, se împart căştile de protecţie după importanţa capetelor, se sapă o groapă exagerat de mare, se aduc pilonii, se montează fiarele (sălbatice) care vor susţine desăvîrşirea structurii, se ridică macaraua, se pun şi geamurile, se mai migăleşte puţin şi gata, a mai apărut un zgîrîie nor, la fel de nicicum ca şi ceilalţi.

Norii, zgîrîiaţi pînă la buric, se tîrîie resemnaţi, ca maşinile pe autostradă, vineri la şase seara. Încearcă să navigheze un pic mai sus, dar au şi ei o limită pînă la care pot urca fără să obosească prea tare. Cînd obosesc ne pedepsesc cu nişte prăvăleli de ploi de sub care orice umbrelă îşi geme inutilitatea prin toate spiţele date peste cap.

Străzile dintre zgîrîie nori, nişte îngustimi întunecate care nu pupă în veci soare, sînt nişte spaţii apăsătoare şi am mai putea continua. Există, uneori şi clădiri mai drăguţe, destul de înalte dar nu uitate de Dumnezeu în căţărarea macaralei. Dar acestea sînt rare.

În rest dacă te urci pînă la etajul 80 să vizitezi şi tu un turn de renume mondial, să te ţii bine şi să nu fii slab de înger. Iar dacă eşti, întăreşte-ţi îngerul cu promisiuni de fapte bune şi cu certitudinea că, uite, te-ai urcat acuma şi data viitoare nu mai faci.



2 comments:

Cristina said...

Ami...iti multumesc pentru dedicatie....ma simt onorata, Sincer ..chiar abia astept sa mai prind cate un minut liber(recunosc.. in timpul programului de munca, dar sa nu mai spui la nimeni:)) sa te pot verifica...daca ai mai scris cate ceva. Ma binedispun de fiecare data si imi aduc aminte...de vremuri stravechi..mai linistite
Cris

Amalia said...

Asta sincer, mă întristează: că citeşti în timpul serviciului. E frumos? E bine? E etic? Cînd o să scadă productivitatea o să vii la mine să-mi zici că eu sînt de vină.

Elanul meu de a scrie o să intre în conflict cu faptul că îţi iau din timpul de lucru şi o să mă simt nesigură, nehotărîtă.

Acuma lectură plăcută şi mă străduiesc să scriu cît pot de des!