...s-ar putea să intre în conflict. Nu militez pentru frumuseţea spirituală exclusivă pentru că s-ar putea să sforăim după o vreme. Nu bîzîi nici pentru înaintarea pe tarlaua existenţială exclusiv prin fîţîiri de glezne pe tocuri (prea) lungi. Aş spune, complet neoriginal, că idealul atîrnă cam la mijlocul sîrmei.
La un curs am avut o colegă foarte deşteaptă, informată, plină de idei şi exemple dar, vai, de cîte ori îmi suceam vertebrele să o privesc (stătea mereu în ultima bancă), un drac în bermude (cu palmieri) începea să-mi şuiere în urechea internă: alergări colego, alergări, dietă, ultima masă la 6 seara, fără fript... Aşa pierdeam toate dialogurile colegei mele numărul 1 cu clasa. Era (prea) mare.
Tot în clasă am întîlnit pe altcineva, să o numim colega numărul 2, care avea o desăvîrşire de forme în blugii strîmţi şi în tricoul lipit. Dar vai, cînd deshidea gura ce ne mai durea la lobii creiereşti... Nu putea participa la examen pentru că pleca să promoveze nu mai vreau să ştiu ce produs pe nu îmi mai amintesc unde, şi ce rău îi părea că nu merge la conferinţa de psihologie dar are un sampling de dus la bun sfîrşit. Era (prea) proastă.
Ştiu, sînt as guilty as a girl can be, rea şi ... ferească Dumnezeu. Atîta doar că aşa s-a văzut realitatea prin irişii mei, de unde s-a înghesuit spre umăr şi a coborît prin membre pîna a găsit tastatura.
Pentru ca să dezvelesc tot adevărul am avut (şi) o colegă numărul 3, una subţire, ca un bibelou, îmbrăcată mereu şic, pe fond închis, combinat întodeauna cu o piesă într-o culoare foarte tare. Vorbea numai cînd era cazul şi cînd vorbea tăceam şi admiram. Era (prea) reuşită. Vorba cîntecului, cînd s-a împărţit norocu’, stat-am în rîndu’ unu’ (din fundul clasei). Era rîndul pe care erau acreditaţi observatorii neoficiali...
La un curs am avut o colegă foarte deşteaptă, informată, plină de idei şi exemple dar, vai, de cîte ori îmi suceam vertebrele să o privesc (stătea mereu în ultima bancă), un drac în bermude (cu palmieri) începea să-mi şuiere în urechea internă: alergări colego, alergări, dietă, ultima masă la 6 seara, fără fript... Aşa pierdeam toate dialogurile colegei mele numărul 1 cu clasa. Era (prea) mare.
Tot în clasă am întîlnit pe altcineva, să o numim colega numărul 2, care avea o desăvîrşire de forme în blugii strîmţi şi în tricoul lipit. Dar vai, cînd deshidea gura ce ne mai durea la lobii creiereşti... Nu putea participa la examen pentru că pleca să promoveze nu mai vreau să ştiu ce produs pe nu îmi mai amintesc unde, şi ce rău îi părea că nu merge la conferinţa de psihologie dar are un sampling de dus la bun sfîrşit. Era (prea) proastă.
Ştiu, sînt as guilty as a girl can be, rea şi ... ferească Dumnezeu. Atîta doar că aşa s-a văzut realitatea prin irişii mei, de unde s-a înghesuit spre umăr şi a coborît prin membre pîna a găsit tastatura.
Pentru ca să dezvelesc tot adevărul am avut (şi) o colegă numărul 3, una subţire, ca un bibelou, îmbrăcată mereu şic, pe fond închis, combinat întodeauna cu o piesă într-o culoare foarte tare. Vorbea numai cînd era cazul şi cînd vorbea tăceam şi admiram. Era (prea) reuşită. Vorba cîntecului, cînd s-a împărţit norocu’, stat-am în rîndu’ unu’ (din fundul clasei). Era rîndul pe care erau acreditaţi observatorii neoficiali...
No comments:
Post a Comment