Caleidoscop

Primeneală electronică

Siteul consulatului României la Chicago a făcut duş, s-a spălat pe dinţi şi şi-a tăiat unghiile. A ieşit din proces mai arătos, mai dens şi mai bine organizat. Cel dinaintea lui îmi dădea impresia de încercare semi-nereuşită a unui individ proaspăt şcolit în ale designului web, care nu are (încă) viziune. Era aşa slab, copilăresc, prăpădit chiar, aş putea spune, dacă aş fi mai rea decât sânt.

Azi dimineaţă am descoperit cu plăcere că lucrurile s-au mai schimbat, ba mai mult, a apărut şi o prezentare animată cu nişte peisaje din România. Plus că au apărut mai multe rubrici şi la fiecare rubrică există mai multe detalii. Păi aşa ar fi şi cazul pentru consulatul nostru într-un oraş important, oraş care s-ar putea să ţină în braţe chiar olimpiada din 2016.

Acuma nu ştiu cum mai sunt serviciile pe acolo, că nu am avut de a face cu ele decât în 2004 când am fost la vot, cu soţ, cu prunc şi părinţi, cu toată lumea. Am ajuns chiar când se transmitea ştirea şocantă că Năstase şi Băsescu alergau gât la gât, 50%, 50%. Oricum, revenind, site-ul reprezintă un pas înainte.

http://chicago.mae.ro/

qpkm(sau n?)r(sau s?)virlasa-ma-n pace

Gata, eu una le-am scos. Ştiu că sunt proiectate cu bune intenţii, să mă ferească de spam (şi eventual şi de alte belele?) dar dacă mă feresc numai de spam, atunci le scot. Dacă nu se poate fără ele, le pun la loc. Să vedem. Mai apucam să scriu vreun răspuns inteligent (care mă caracterizează, alături de răspunsurile modeste) şi pe urmă mă dureau ochelarii până descifram plrm(sau n?)gfl(sau i?). Aşa că în seara asta am luat cârnaţii ăştia ilizibili de coarne, i-am aruncat peste gardul blogului şi am ieşit cu pieptul gol în calea spamului.

Ann Arbor, Michigan

Am fost în Michigan, la Ann Arbor. Oraşul e relativ aproape de noi (relativ, adică după standarde americane), la 4 ore de condus. Aici deplasările serioase încep cam de pe la 10 ore de condus în sus, aşa că noi am fost abia în vecini, într-o mică plimbare. Nu punem la socoteală adevărul că deplasarea a fost mai lungă decât Deva - Cluj sau Deva - Timisoara, o considerăm, pentru simplificarea introducerii, scurtă. Practic am făcut 5 ore şi ceva, cu opriri pentru benzină, pentru masă şi pentru dezmorţire. Pe drum am văzut panouri publicitare cu "Salvaţi Michigan-ul", pentru că, într-adevăr, e în proces de decădere datorită fabricilor închise cu grămada şi outsursate la chinezi. Sau la indieni?

Oraşul e în mare tipic american, cu o foarte importantă excepţie, pentru care merită să baţi autostrada I-94 până acolo. Oraşul are centru, centru aşa cum îl ştim noi, cu clădiri, cu lume care se plimbă pe jos. Şi nu chiar orice fel de lume, ci majoritatea studenţi la University of Michigan, care are campusul exact în centrul despre care povestim noi acum. Există o faţadă de clădiri vechi, construite pe timpul când se (mai) construia la fel ca în Europa. Faţada ascunde o curte mare, un dreptunghi mărginit de clădiri în acelaşi stil (stil după care personal suspin des). Aşa arată curtea în care am pătruns.

În centrul oraşului se desfăşura în zilele respective un festival anual de artă, cu multe, multe picturi, divese statui, obiecte din sticlă, diverse aranjamente şi o anumită proporţie de kitch (nu mare, dar nici mică). Am colindat printre toate astea până am obosit şi apoi am luat masa la un restaurant (nu bufet) chinezesc.

Aici e un domn artist care avea un tablou cu coasta Amalfi, nu îmi dau seama de ce nu am pozat mai de aproape.

Şi da, erau şi câteva locuri în care se găseau genţi din piele, unicate. Miroseau aşa de frumos a piele că te intoxicau. Mie îmi place enorm mirosul articolelor din piele, iar dacă sânt genţi, cu atât mai bine.

Astea erau nişte instalaţii luminoase, le-am fotografiat pe cele mai drăguţe.

Şi nişte tablouri care mi-au plăcut. N-am făcut poze de foarte aproape pentru că, nu ştiu, mă jenez să umblu cu aparatul foto agresiv pe lângă picturi, ele trebuie privite de aproape şi savurate, când e cazul. Mi-am călcat totuşi un pic pe jenă, dar nu mult.

Adelina încerca să discute cu o veveriţă. Veveriţa încerca să nu dicute cu nimeni.

Aici e în centrul oraşului, la intersecţia străzilor State cu Liberty. Se vede intrarea teatrului şi sigla Michigan.

Din nou centrul, dădea impresia de plimbare prin localităţile unde profesa Dr Quinn - Medicine Woman atunci când vindeca ea pe toată lumea. Era un fel de vechi, dar alt fel de vechi decât cel din curtea despre care am poveestit la început. Ăla era vechi de tip englezesc, ăsta e vechi de tip stradă principală într-un orăşel american.

Maşinuţe din lemn, erau multe dar am preferat să se vadă câteva foarte bine. Erau foarte frumuşele, lucrate, cred, cu drag.

Şi din nou miros plin de piele prelucrată, din nou poşete.

Clădirile faţadei englezeşti, cum am botezat-o eu repede.

Cele trei zile petrecute acolo au meritat din plin, am avut şi vreme bună şi a fost frumos.

Înainte şi după

Mie nu-mi plac mall-urile. Adică nu ştiu dacă nu-mi place ideea de mall sau mai degrabă ideea de spaţiu închis, fără ferestre, unde eşti izolat într-o oarecare măsură de realitate şi pricipalul impuls care rămâne e să cumperi. Mă uitam la poze la cum era pe timpuri Ulpia şi pot să spun că o prefer cum era atunci faţă de cum e acum, ca o cutie de pantofi uriaşă, acoperită cu nişte plăci la drept vorbind urâte. Dar asta e acum, aşa se înţelege modernizarea, mai mult în sensul prost. Probabil nu se poate sau nu se vrea să se reziste acestor tendinţe, n-aş putea să dau momentan verdicte.

Iar acuma vine şi mall-ul cel mare peste Deva, o altă pleaşcă gri, fără ochi şi urechi. Am înţeles însă că va fi o terasă la ultimul etaj de unde se vede oraşul. Dacă e adevărat, atunci terasa e o idee foarte bună, nemaipomenită aş spune. Oricum un mall (când e fără geamuri) strică faţa oraşului. America e plină de mall-uri din astea, aici majoritatea însă nu sânt înalte ci numai pe un nivel sau maxim două, însă sânt enorme ca întindere. Majoritatea sînt în plin câmp şi, evident, poţi să ajungi acolo numai cu maşina. Aici e aşa de multă marfă că înainte de a o vedea nu mi-am putut-o închipui. De asta e şi presiunea aşa de mare, tot felul de oferte, să se vândă cumva, să nu stea cu stocuri prea mari.

Probabil că la Deva lucrurile vor fi mai scumpe la mall, că e la mall. Dacă e aşa, atunci rămân la ideea că aceşti comercianţi nu au înţeles încă modul în care se face comerţ. Se face în aşa fel încât omul să-şi permită să cumpere, nu să se uite ca la muzeul de istorie sau muzeul de artă. Sânt curioasă cum o să fie la Deva. Partea bună a mall-ului e, în opinia mea, că poate fi un loc de socializare, de întâlnire cu prietenii, în condiţiile în care există pizerii, cofetării, cafenele, restaurante. Dar parcă tot mai mult îmi place o terasă în aer liber, eventual cu umbreluţe şi cu flori.

M-am uitat pe site-ul Deva Mall şi am văzut griul decorat cu nişte pete de culoare şi am simţit o adiere de speranţă: dacă totuşi o să-mi placă? Să vedem. Am eu ce am cu clădirile din oţel şi sticlă, cu aspect metalic. Când umblu printre ele mă apucă nici mai mult nici mai puţin decât depresia temporară. Dacă mă plimb printre clădiri drăguţe sânt ca un fluturaş. Am aici poze comparartive cu Ulpia şi îmi menţin părerea: se putea decora în stilul în care a fost, cu geamuri mari, lumină naturală şi altele asemenea. Văd că pe site-ul Deva Mall unul din motivele de laudă e că oferă iluminare artificială. Gata, rămâne de văzut la faţa locului.

Caut şef mişto. Găsitorului, un angajat model

Ups, I did it again. Numai că azi am făcut-o mai lungă şi mai lată. Muncind, muncind, muncind cu spor, m-am oprit cu greu şi am comutat de la Excel la Word ca să scriu o aripioară de eseu despre cum aş vrea să fie şefa/şeful meu. Ziarele, internetul şi reţelele de cunoştinţe personale sânt/sunt pline de anunţuri de slujbe, de joburi (locuri de muncă – pentru cine nu-şi poate aminti acum traducerea). Se cere să fii bun, să ai experienţă, nu te încurcă nici dacă ai terminat o facultate, trebuie să vorbeşti engleza (dar asta nu e o problemă, că acum engleza se suge direct de la ţâţa mamei, e anul 2008), eventual să-ţi poţi contorsiona limba şi în germană (asta poate fi o problemă pentru că ţâţele cu substanţă nemţească sânt mai rare şi mai dificile), să fii asta, să fii aia. Dacă se poate să fii şi subţire şi pe tocuri sau (alternativ) să ai cravată şi pantofii curăţaţi.

Anunţurile astea sânt aşa de stereotipice că mă doare burta. De fapt (cu mici excepţii) sânt chiar identice. Toate oferă posibilitatea de creştere bazată pe rezultate, posibilitate care pe mine mă încântă (pentru că niciodată n-am putut să stau pe fundul meu simplu) dar mă şi îngrijorează (pentru că dacă creştem toţi atât de mult, unde mai încăpem pe planetă). Sânt flexibilă, pot presta overtime, sânt plină de energie, de entuziasm (în parte prostesc), de vibraţii pozitive, de tot ce vrei. Dar ce se oferă la schimb? De salar nu vorbim, că ăla (din inerţie) se oferă (cel puţin teoretic) peste tot. Se mai oferă un mediu dinamic, tineresc şi teambuildinguri din alea unde te caţări pe dealuri şi transpiri. Dintre toate aspectele cel mai mult mă interesează calităţile şi cantităţile şefei mele/şefului meu. În primul rând îmi doresc să nu zbiere. Dacă rage la mine ca un animal îmi uit instantaneu şi experienţa şi engleza pe care o ştiu, şi germana pe care n-am apucat să o învăţ, uit tot. Uit unde mi-am pus dosarele după ce am venit din delegaţie, uit că am fost în delegaţie şi nu-mi mai amintesc că am negociat câteva contracte bunicele. De ce au unele exemplare umane impresia că dacă zbiară coboară din pod eficienţa? Tot ce coboară sânt eventual nişte ulcere, pe ici, pe colo, pe la burţi.

Aşadar caut şef civilizat, fără toane, în fruntea unui colectiv muncitor dar şi cu simţul umorului, să-mi zică şi mie bravo când fac bine şi e reparabil când fac pe dos, să mă trezesc dimineaţa nu cu plăcere (nu împing utopia aşa de departe că e grea şi mă dor braţele) dar măcar cu un vârf de cuţit de voie bună, că, uite, astăzi am ceva de realizat, de efectuat, de dus la bun sfârşit. Asta în condiţiile în care nimeni nu-şi latră plămînii pe coridoare iar în bucătăria firmei cafeaua miroase mai tare decât ţigările. E (aproape cel mai) mare lucru să lucrezi cu oameni faini, treaba să meargă bine şi toată lumea să fie (relativ) relaxată, pentru că în definitiv unde îţi trăieşti viaţa, în afară de pat şi piaţă? La servici.

Ce-mi atârnă în trening e rădăcina. Românească. Pe autostradă.

Oricât de mult m-aş americaniza şi aş aprecia binefacerile capitalismului care mă trimite acasă cu marfa în plase de la ei, nu mă pot da complet pe brazdă. De fapt am (uneori) impresia că am alunecat între brazde, că să nu recunosc toată măreţia adevărului că am luat-o complet pe arătură. De ce acest post cu tentă agricolă?

Pe drumul plat ca palma care leagă Chicago de St Louis am avut cândva o revelaţie care încă e cu mine. Fugeam pe asfaltul de septembrie, în habitaclul maşinii noastre, o musculiţă amuzantă ce îşi croia drum bun prin seriozitatea bolizilor de pe autostradă. Mai discutam, mai mergea muzica, mai măturam cu privirea recoltele grase şi nesfîrşite de porumb adiacent.

Şi mergând noi aşa liniştiţi, ca rezidenţii permanenţi pe şoseaua generoasă a patriei de împrumut, vedem la un moment dat cum o altă maşină circulă în rând cu noi, parbriz lîngă parbriz, ba şi mai şi, maşina respectivă îşi lasă geamurile în jos şi din ele apar capete agitate. Acuma dacă eram într-un film, probabil gangsterul scotea puşca şi ori ne lua cu el în speranţa unei răscumpărări grase (aici mă opresc să râd) ori greşisem ceva şi sosise clipa socotelii. De greşit am greşit de atât de multe ori... însă sper că nu aşa de grav încât să necesite măsuri ca mai sus.

Poate ar fi bine să lămuresc că la noi la Statele Unite nu te opreşti pe şosea să ceri cuiva ajutorul, să povesteşti, şi dacă te opreşti e treaba ta, dar nimeni altcineva nu va opri la rândul său să-ţi împrumute un cric, de exemplu. Poate nici acasă nu mai opreşte nimeni acum, că toţi se grăbesc, sânt bizi, a venit peste ei capitalismul şi toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opreşti, suni la maşina de tonare (care te ia pe sus şi de depune la un atelier specializat de reparat damblaua). Toată lumea cunoaşte şi respectă aceast algoritm (şi multe altele dar poate revenim ulterior la ele).

Revenind la asediatorii noştri, ei şi-au manifestat zgomotos entuziasmul punându-ne întrebarea retorică sânteţi români, nu-i aşa?. Noi avem pe maşină steguleţul tricolor, lipit (cam) lângă număr, cine ştie, pricepe. Cuprinsă de fiorii plăcuţi ai recunoaşterii naţionale în oceanul de naţii al Americii pe patru roţi, am încins un mini-dialog geam-la-geam cu conaţionalii noştri motorizaţi.

Sântem români, le-am confirmat eu, crescându-mi inima cât nemărginirea lanurilor de cucuruz. De unde sânteţi, de unde veniţi, unde mergeţi. Erau din Texas, locaţia din care se presupune că ne conectam şi noi în anii alb-negri ai comunismului la complicaţiile profesionale şi personale ale petroliştilor cu ranch.

Am călătorit mai departe cuprinsă de o încântare care din când în când îşi atingea maximul, cînd îi repetam soţului (sătul de entuziasmul meu repetitiv): ai văzut, erau din România. Şi tot aşa, din 15 în 15 mile.

***
Acum aş îndrăzni să spun că toată întâmplarea de mai sus a fost apă de poaie internaţională, pe lângă întâlnirea de duminica trecută. Veneam iaraşi pe autostradă, iarăşi în maşinuţa noastră, se repetă (aproape) tot scenariul, numai că de data asta, cei cu care ne-am întâlnit la viteza de 70 de mile pe oră (105 km pe oră) erau chiar persoanele care ne-au aşteptat la aeroport, când am descălecat în America. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, mult mai aproape. Şi am dat nas în nas, geam la geam, pe o şosea cu câte patru benzi pe sens, aglomerată şi năucitoare, de parcă ne-am fi întâlnit pe uliţa comunală din Prejboi. Ne-am făcut cu mîna, ne-am agitat, apoi am apucat-o fiecare cum a putut mai bine, că era un trafic de toată îngrămădeala. Coincidenţă, făcut, sau o lume mult mai mică decât pare?

Cincinală (tentativă de bilanţ)

Tovarăşe Nicolae, scuze, domnule Giorgi, acum, la împlinirea unui cincinal de convieţuire democratico-capitalistico-nebunistico-ciudată, am onorea şi plăcerea să raportez: mi-am făcut planul. Nu-mi mai amintesc exact care era planul, dar am, aşa, o certitudine inexplicabilă că mi l-am făcut. Cinci ani e mult. E de la frageda vârstă de 28 de ani veseli până de complicata vârstă de 33 de ani gânditori. 1825 de zile, de dimineţi departe, de seri la fel, de întrebări şi de tentative de răspuns împărţite între minte şi inimă.

Aşa cum spune şi filmul care merge la televizor dar la care nu mă uit, pentru că scriu, aici e bine, mâncărica mâncărică, căldurica căldurică, jupânica jupânică. E bine, aşa cum am mai spus, şi am fost uneori lăudată, uneori certată, uneori nebăgată în seamă. Singura chestie neplăcută este că nu pot să-mi dau răspunsul la întrebarea clasică: dacă e bine, atunci de ce e rău?

M-am surprins din nou întrebându-mă (când credeam că nu mă uit la mine) cea mai periculoasă întrebare din repertoriul internaţional şi personal: de ce am plecat? Răspunsul a venit repede. Am plecat din greaţă şi din curiozitate, în această ordine. Din greaţă faţă de anumite aspecte subliniate foarte bine de comentariul domnului Dan Terteci şi din curiozitate faţă de un vis, întâmplător american şi ulterior (cam) nepotrivit. Sigur că mă poate acuza oricine că am venit cu aşteptări (eventual nerealiste?) dar mă scuz de pe acuma, înainte de lansarea rachetelor acuzatoare, că pe mine nu m-a plimbat mama şi tata prin lume, ca să decid, a, nu dragă, nu America, poate Franţa, poate Italia (mai sigur Italia, că măcar acolo am pus piciorul).

Aşa s-a întâmplat, aşa a fost norocul. Venit pe 20 mai 2002, într-un final de primăvară. Procesat şi ştampilat vreme de încă un an şi jumătate, după toate tipicurile celei mai gogonate democraţii. Revenind, tovarăşe, pardon dragă, domnule Giorgi, mi-am făcut planul. N-am adunat sticle şi borcane, nici frunze de potbal, nici n-am sortat morcovii după circumferinţă, pentru că nu aşa lucrăm aici. Aici ne exploatăm într-un mod muuuult mai subtil, mai fin, mai plăcut portofelului. După ce ne exploatăm după această reţetă, cei care au fibră tare reuşesc şi pentru ca să se simtă şi mai bine îşi fac (era să zic îşi trântesc, dar să menţin totuşi un limbaj mai elevato-necăutat) câte o fundaţie. Din care împart, după bunul plac conjugat cu aparenţa necesităţilor, dolarii strânsi cu greu, în principal din munca altora. Dacă stai să judeci, în istorie nu s-a schimbat nimic de mult, în afară de faptul că ne-am tăiat fustele şi ne arătăm unghiile din flip-flopi.

Revenind la cincinală, e bine, aşa cum începusem să spun dar n-am putut termina că m-am luat cu altele.

Rochiile de pe Michigan Avenue

E bine că au decorat Michigan Avenue-ul cu rochii, îmi amintesc de o vreme cînd fusese decorat cu vaci. Chit că vacile nu le-am văzut, am citit despre ele. Lucrurile merg (spre) bine.

Not bad

Azi, stînd cu mîna stîngă în păr şi cu dreapta pe un raport de vînzări, am auzit (peste toate gîndurile mele) şi conversaţia unor colegi de clădire, adică a unora care lucrează în acelaşi building dar nu în acelaşi birou cu mine. How are you, how are you (cum se spune aici la noi la şicago bună ziua) şi răspunsul vine: not bad.

Adică cum, not bad? Ce-ţi veni? Ai vreo durere? Dumetale ai uitat că sîntem în ţara unde spunem fine, thank you, good, great. Am realizat că în ultima vreme aud mai des răspunsul not bad în loc de mult mai optimistul I’m guuu(uuuu)d. Sincer, acum cîţiva ani nu auzeam deloc not bad. Dar mai recent bag de seamă că s-a mai schimbat ceva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Să fie benzina, să fie creditele, să fie o coincidenţă, cine ştie.

Oricum o să fiu atentă dacă fenomenul se repetă şi cu ce frecvenţă, ca să pot trage o concluzie (ceva mai) ştiinţifică. Uneori mă gîndeam şi la capacitatea asta de a spune că ţi-e bine (mai) tot timpul. Ştiu că aici I’m fine sau good sînt mai mult un salut, dar reprezină (cred) şi un fel de stare de spirit. Un fel de mască?

Îmi amintesc că la un moment dat venise la noi în birou o doamnă, arăta bine, era veselă, uite, mi-am spus, o femeie normală, puternică, emană atitudini şi energii pozitive, ce bine de ea. Ca să aflu după aceea că avea nu ştiu cîte necazuri simultane şi mari. Păi aşa ne fu vorba? Eu mă agit, plîng dacă e nevoie, ameninţ, dau vina pe mine, pe tine, pe cine pică norocul, dar îmi trăiesc drama mea. Nu spun, sînt fine, thank you. În fine, fiecare se manifestă cum simte, dar parcă şi dacă eşti tot fine de dimineaţa pînă seara ajungi să te muşte de fund plictiseala. Părerea mea.

Denisa, casă de piatră!!

Plus sănătate, fericire şi o grădină cu multe flori, uite, ca mai sus!

Cu drag,
Amalia

Plimbat pe 4 iulie

Azi a fost frumos la Chicago, o zi de vară practic perfectă. Aşadar se poate! Soare cît să te simţi bine, un pic de vînt blînd, prietenos, umiditate mică, ce să mai, asta a fost vreme pe comandă, pe comanda americană adică. De mult nu m-am mai bătut pe umeri cu o zi atît de reuşită. În plus, 4 iulie. Sărbătoare. Mare. Cea mai mare? (Aproape) toată lumea liberă. Liberi şi noi, toţi trei. Am hotărît să mergem la oraş, la downtown adică. La fel au hotărît încă multe alte mii de oameni de prin toate comunele înconjurătoare, ba chiar şi din destule state vecine (sau nu), care nu au aşa un centru cum e centrul Chicago-ului. Uitaţi o rochie din chei!!

Şi una din ramuri şi frunze.

Stau mărturie că azi centrul a fost de nota 10. În primul rînd era plin de oameni, erau mulţi, veseli, de toate felurile, de toate naţiile, cu ochii cu colţurile în sus, cu ochii cu colţurile în jos, fără văl, cu văl, cu şlapi, cu tocuri, cu maieuaşe, cu rochii, cu fustiţe, o amestecătură pitorească cum numai în America poţi să vezi. De obicei centrul este destul de animat în week-end, dar azi nu pot să spun altceva decît că vibra. Şi era contagios. Te molipseai de bună-dispoziţie, de bucurie, de chef de viaţă. Şi de cumpărături. Am avut senzaţia de Manhattan la Chicago.

Următoarea poză e de la Borders, lanţul de librării căruia i-am jurat credinţă şi pe care (în principiu) nu l-am înşelat. Am sute de cărţi de la ei şi ador mirosul de tipar proaspăt combinat cu aromă de cafea. Am intrat cîteva minute la Borders pe Michigan Avenue.

Strada pe care ne-am plimbat este bulevardul principal, cel mai larg, cel mai înflorat, cel mai dichisit, Michigan Avenue. Merită o prezentare frumoasă, pentru că azi mi-a dat (exact) senzaţia după care umblu în viaţă, cea după care am venit aici în America, senzaţia de cetăţean al lumii, de parte mică dintr-un tot superb. M-am simţit fericită şi binecuvîntată.

Reclame şi imagini mari pe strada principală.

Încă o rochie şi un cap, posibil de turist, sau cine ştie. Am aşteptat să se mute, dar era dus pe gînduri, aşa că l-am tras în poză.

Asta e preferata mea numărul 2.

Şi două rochii din ... mozaic.

Asta îmi place mult, îmi place combinaţia de culori şi împopoţonarea, e şic, e greu de purtat, e artistică.

Oameni, oameni, mulţi, mulţi şi foarte veseli.

Şi Disney Store. Deşi am auzit că se închid 100 de magazine Disney în America, acest magazin, azi, a fost o mică sărbătoare în sărbătoarea mare. Mi-am cumpărat tricou cu Ariel (cred), să fiţi avizaţi cei care mă veţi vedea cu el, nu m-am putut abţine şi nici n-am găsit vreun motiv să o fac. Pentru Adelina am cumpărat o Tinkerbell (am verificat şi, da, am scris corect) şi tricouri cu Tinkerbell. Chinezul care a produs-o pe Tinkerbell cred că era surmenat, că imediat i-a căzut pe jos un pampon de la papuc. Ba îşi pierdea şi aripile din cînd în cînd. Dar le-am găsit întotdeauna.

Rochiţe, ţineţi-mă bine, nu mă dezlegaţi, nu-mi daţi debit cardul...

Şi imagine de ansamblu de la Disney Store.

Şi pluşaţii haioşi. În copilărie aş fi leşinat dacă mă întîlneam cu aşa de mulţi deodată!

Vitrina de la Disney, anunţa că era sale, şi era...

Şi preferata mea numărul 1!

Mai am rochii şi poze şi pentru mîine. Acum ies să văd artificiile, pentru că pocnesc văzduhurile de culori.