Iarba falsă de acasă

Citesc (prost obicei) ziarul. Mi-am făcut o regulă: să nu mă mai mir de nimic. Nu o respect. Un cetăţean (american) din Nutley, New Jersey, şi-a plantat în faţa casei o peluză/pajişte din iarbă artificială. Articolul din Wall Street Journal, secţiunea Personal Journal, May 29, 2008, explică pentru poporul cititior cum domnul Jude Albanese a eliminat o grămadă de îndeletniciri plictisitoare sau costisitoare, după caz, legate de cultivarea unui gazon perfect.

Poate trebuie să-mi lămuresc citittorul care n-a aflat, că peluza perfectă este parte integrantă a visului american, cea mai verde şi mai tunsă parte posibilă. E o chestiune de onoare să nu-ţi mişte firul de iarbă în post, să nu scape puişor de clorofilă nealiniat la armata disciplinată a fraţilor verzi. Pentru asta în general se apelează la companii deţinute de mexicani, pentru că ei şi-au stabilit un semi-monopol în domeniu sau poate e doar o coincidenţă că toate camionetele pe care scrie landscaping au desenat şi un nume terminat în ez.

Pe lîngă operaţiunile majore legate de desăvîrşirea gazonului personal mai apar mici griji zilnice, cum ar fi udatul ierbii cu nişte tîşnitori mascate în colţurile tarlalei. Acestea de multe ori emit jeturi mişcătoare, care te pot nimeri dacă nu-ţi bagi minţile în cap să circului numai cu maşina şi insişti ca un lunatic să umbli un zece minute pe jos. Cînd jetul îşi face treaba ai cîteva opţiuni: aştepţi şi sari cînd nu se uită la tine, cobori de pe trotuar pe carosabil, traversezi, treaba ta, te descurci.

Apoi există campionatul naţional de tuns iarba, la care participă tot proprietarul de case, ducînd de coarne maşinuţa docilă şi asurzitoare care îţi nivelează gazonul între vizitele mexicanului profesionist. Nu poate nici el să vină toată ziua. Şi poate nu poţi nici tu. Dar domnul Albanese a terminat cu toate aceste corvezi dătătoare de peisaj acceptabil social. Dînsul şi-a trîntit o pătură de iarbă falsă pe care trecătorii simt nevoia să îngenuncheze şi să o atingă. Ei neavînd la prima strigare habar că se holbează exagerat la un covor (cum spunea bunica) ţîpat în faţa casei.

Mă mănîncă nasul cînd mă gîndesc să ating iarba domnului despre care vorbim, ştiut fiind că am un pui la alergie care, fără o cantitate specială de atenţie, se poate generaliza. Cum o fi să stai în dormitorul tău în care poţi parca tractorul, cu mîinile sub cap, cu zîmbetul (satisfacţiei) pe buze şi cu ochii pe peluza ta moartă, altfel fără cusur.

Cititoare - Scriitoare la revista Tango

Am azi ocazia să mă umflu în pene şi să vă spun că am cîştigat concursul “Cititoare – Scriitoare” al revistei Tango pentru luna iunie. În fiecare lună se alege un text care se publică în revistă iar la finalul anului va apărea o carte cu toate textele, plus altele, marca Tango.

Revista pe iunie tocmai a apărut în Romania. Tema concursului pentru luna asta a fost “Iubim real în spaţiul virtual?”. Concluzia (mea) a fost că putem iubi o vreme în spaţiul virtual, dar nu la infinit.

Prăpădea din copilărie (episodul 1)

Cînd profesoara din liceu (fie-i Australia uşoară) ne-a împărţit în medicinişti, politehnişti şi altele, eu am intrat în categoria şi altele. Subcategoria economişti. Am aprofundat matematica pînă la nivel de integrală scoasă de sub integrală, cu formule intimidante şi posibil încă ascunse în memoria de (foarte) lungă durată. Probabil cu un ciocănel le-aş putea recupera.

Am învăţat economie, adică am însîngerat manualul cu pixul, dezbrăcînd cererea şi oferta de toate amănuntele care trebuiau reproduse la examen. Din păcate, din considerente de metodica predării şi structura programei de prin 1993, nu am fost expusă deloc unor profesori de psihilogie, sociologie sau (ca să rîd puţin de oală spartă) chiar jurnalism. Cu psihologia mi-am strîns mîna mult mai tîrziu, din greşeală, în timp de aşteptam să vină la întîlnire contabilitatea.

Am insistat să bat cărarea economică din puterea obişnuinţei, vă amintitţi cum o oaie a mîncat o oaie. Ciobanul a luat puşca şi a plecat cu lupul mort. Cel mai frumos interval lucrativ s-a derulat în slujba unei edituri. Am dat atît de multe probe pentru a pătrunde acolo cu carte de muncă încît la final uitasem cînd am început.

Aveau cărţi frumoase de care mi-e drag şi acum. Le-am ales pe cele de limba engleză, pe care am învăţat-o singură şi s-a lipit repede, pentru că îmi plăcea. Nicăieri nu e eficienţa mai desăvîrşită decît acolo unde îţi place ce faci. Şi cu cine. Şi unde au ecrane plate şi parchet melaminat, iar gunoiul este scos afară la maxim două zile.

va urma

Cînd se nimereşte, se mai potriveşte

După ce postez precendentul la 3.06 pm, în loc să plec în treaba mea, mai frunzăresc vreo cinci minute internetul. Aşa mi se aduce la cunoştinţă despre isprava domnilor români din Chicago care se treziră prinşi cu mita-n sac. N-au dat mult, 2000 de dolari, 500 de dolari, aşa cotă slabă avem aici în landul lui Al Capone? Cred că s-ar cocoşa de rîs confraţii din ţara mamă.

Oricum, federalii ăştia fără simţul umorului i-au băgat puţin la închisoare, de unde au fost scosi pe cauţiune, ca într-un film american care se (şi ne) respectă. Mai jos este link-ul pe care am găsit ştirea. Ce îmi place mie cel mai mult este că aceşti domni sînt strîns îmbrăţişaţi cu activităţi de genul pastori, credincioşi şi alte reţele de oameni de bine. Că reţeaua cu cît e mai mare, cu atît e mai puternică, pardon să avem, şi sănătate la toată lumea. De aceea prefer să mă rog la Dumnezeu în privat, de cele mai multe ori între mine şi EL. E mai de încredere aşa.

Să corectăm şi formula de debut din cel de-al doilea paragraf al postării anterioare: transpirînd puţin de plăcere la gîndul profitului născut după scăderea cheltuielilor şi a mitei (cînd e cazul) din chiriile încasate. A-curat- eţe maximă de data asta, sper!

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/804976/Mita-romaneasca-la-primaria-din-Chicago/#

Emigrare, clădiri şi semnificaţii

Emigrarea e grea pentru că se face fără anestezie. Depinde de capacitatea fiecăruia de a suporta. De aceea nici nu există reţete universale. Există numai păreri şi toate sînt adevărate. De aici apar conflictele. Doi emigranţi se uită la o sticlă, unul spune că e cu susu-n sus, altul că e cu susu-n jos, persistînd fiecare în punctul său de vedere. Apoi soseşte al treilea şi clarifică repede că ceea ce priveau primii doi nici măcar nu era o sticlă, ci un obiect zburător identificat în elicopter al poliţiei.

Un individ se uită la o clădire şi palmele i se freacă involuntar una de alta, transpirînd puţin de plăcere la gîndul profitului născut după scăderea cheltuielilor din chiriile încasate. Altul vede clădirea şi se sperie ca un prost de cei treizeci de ani de îndatorare care vin la pachet cu dreptul de proprietate. Al treilea scoate din buzunar o cartelă învechită de transport public urban şi scrie repede, cu uşurinţa caracteristică, o poezie despre semnificaţia zidurilor şi înţelesurile ascunse ale rîcîielilor de chei de pe uşa semi-înţepenită. Cine are dreptate, vă întreb?

No comment(arii literare)

La sugestia Donei, care mi-a recomandat să mă fac Ion Creangă, am să scriu cîteva prăpădele despre amintiri din copilăria proprie şi am să le semnez în varianta englezească Joanna Branch. Pentru că ce relevanţă ar avea şi o simplă respiraţie astăzi dacă nu am şuiera aerul în limba engleză?

În iarna – primăvara lui 1989, cînd mă pregăteam pentru admiterea la liceu, îşi urma cursul nestingherită o modă cu rădăcini adînci, udate permanent de grija obsesivă a populaţiei pentru “datul” şi “intratul” odraslelor la cel mai bun liceu din oraş.

Pentru acest scop nu se precupeţea nici un mijloc, inclusiv transcrierea şi răstranscrierea unor variante standard de comentarii literare, elaborate de profesori plini de iniţiativă, care îţi puteau livra (contra cost) reţeta unei note rotunde la examenul de limba română.

Preocupată fiind şi eu să pun să-mi strecor bombeul în pragul elitist al liceului Decebal, am fost luată de valul modei. M-am zbătut să găsesc cel mai bine cotat set de opinii literare semi-preparate, numai bune de înghesuit în microunda cerebrală a absolventului de clasa a opta.

Din aproape în aproape am pus mîna pe comentariile profesorului Sî, care garanta (contra reproducerii perfecte a ideilor dumisale) o performanţă remarcabilă la examenul de plagieri literare neasistate (încă) de calculator.

Mi-am stabilit întîlnirea cu persoana care deţinea caietul magic, m-am dus la o adresă la care nu mai fusesem, am traversat un pasaj întunecos din acela care face (uneori) legătura între scările unui bloc turn, am sunat la o uşă greşită, m-am scuzat, am sunat la alta, am intrat, am salutat respectuos, am primit caietul, l-am pus în plasă, am plecat, am ajuns acasă, m-am suflecat şi am copiat două luni comentariile într-un alt caiet.

Copiază azi, copiază mîine, astfel memorarea-i gata (mă scuz faţă de poezia eminesciană pentru împrumutul şi adaptarea formulării), iar el, caietul, mi-a intrat încet şi sigur în minte, după plan. M-am dus la admitere şi am turnat toate figurile de stil, toate virgulele, toate punctele şi virgulele, tot. Am luat notă bună şi toată lumea a fost foarte fericită.

Acum, după cinsprezece ani, am stat puţin cu falca pe degetele mîinii stîngi şi m-am enervat pe asemenea practici tîmpite şi tîmpitoare, prin care e posibil să se piardă idei, idei ale copiilor de clasa a opta adică, care poate ar avea (unii dintre ei) ceva de spus şi ceva de scris din propriul lor mecanism de gîndire. Am început să am înfumurări (condamnabile) în care mi se năzare că există momente cînd scriu la fel de bine ca şi profesorul Sî. Dar au trecut cinsprezece ani. Cine mai stă să descopere adevărul?

joanna branch
aşa cum am promis

Găsitorului, trei gări de rîs

Azi, în trenul navetei zilnice, numite aici atît de frumos commuting, mecanicul de tren avea chef de vorbă. Sistemul automat care anunţă staţiile nu funcţiona (v-am spus că sînt şi aici multe de făcut şi poate ar trebui să înceapă din trenuri), iar mecanicul anunţa "manual", dacă pot spune aşa, ce nume poartă oprirea următoare.

De asemenea, tot mecanicul, o voce plăcută după liniştea de la servici, avea chef de glume, poante, jocuri de cuvinte, caracterizări, şi îşi urma cursul chefului, în fond el conducea trenul. Ascultam numai cu urechea stîngă, dreapta fiind ocupată cu trasul la conversaţiile vecinilor. Toate aceste alunecări auditive se petreceau în pauzele de citit interviul cu Mihai Stănescu, din numărul pe martie al revistei Tango. Un interviu delicios.

Primesc revista Tango în fiecare lună. Soseşte (foarte) consistentă şi (foarte) aşteptată şi se odihneşte cîteva minute lîngă uşa închiriată a visului meu american. Drumul pînă aici e lung şi pentru ea, la fel ca pentru noi toţi. Dar pe urmă o răsfăţ, o iau cu mine în parc şi uneori chiar şi în tren, spre servici şi retur.

Aşadar într-o pauză de citit ascult ce zice domnul mecanic. Zicea un banc. Întreba dacă a pierdut cineva o sumă mare de bani şi ruga persoana în cauză să se adreseze conductorului. Pentru că a fost găsit elasticul cu care erau legaţi banii...

Am rîs cale de vreo două gări şi jumătate, pe care le putem rotunji pentru simplitate la trei.

Cumpărînd şi comparînd - băgări de seamă aleatorii

E o mare diferenţă şi intre cum se poartă vînzătorii aici şi cum au tendinţa să se poarte acasă. Trebuie să clarific că nu sînt partizana legată la ochi a modului de a vinde din America dar anumite aspecte îmi atrag totuşi atenţia. Recunosc de asemenea că sînt marcată şi de veşnicele căutări de pantofi din copilărie, cînd mai mereu sfîrşeam încălţînd pantofi cumpăraţi din Hunedoara, pentru că la Deva (aproape) niciodată nu exista numărul meu în modelul dorit. Nu că erau sute de modele, erau două sau trei şi încă vreo cinci ascunse în magazie, pentru eliberarea în clasica pe sub mînă. Pînă am ajuns să operez cu concepte abstracte am crezut cu toată sinceritatea că la tranzacţia pe sub mînă vînzătorul ridică mîna stîngă iar cu dreapta îndreaptă spre cumpărător trofeul vînătoresc al unei perechi de ghete. Ulterior am început să descurc tot mai bine sensurile ascunse ale celor mai folosite expresii ale vremii, dar evident că asta a consumat grămezi de timp şi răbdare din partea alor mei.

Revenind la oile iniţiale, îmi exprim opinia că plăcerea vînzătorului american este să rupi uşa cu cumpărăturile tale, ce dacă o rupi, construieşte el alta în loc şi cînd se uită la încasări îi creşte inima cît magazinul. Plăcerea vînzătorului român am senzaţia că a rămas să îţi spună că nu are mărimea ta la fustă, culoarea ta la maşină, aroma ta la supă, consistenţa ta la bomboane, şi, cel mai bine, să-ţi sugereze că nu-ţi permiţi marfa din magazinul lui. Evident că generalizînd greşesc (am mai făcut-o şi m-am scuzat ulterior), dar în marea majoritate a cazurilor încă am dreptate. Şi în fond cine nu a generalizat deloc azi, să arunce primul piatra.

Nu sînt ruptă de România, am fost acolo în fiecare an şi inima mea e tot acolo. M-am bucurat în toate vizitele mele de tot ce am văzut mai bun decît lăsasem, însă mai sînt destule de făcut. Ca peste tot de altfel. Îmi amintesc o secvenţă antologică la magazinul Cocor din Bucureşti, era în octombrie 2005. Pe ansamblu magazinul arăta bine, curat, organizat. S-a întîmplat să am nevoie de baie şi am fost îndrumată spre un spaţiu total uitat de orice renovare, oribil. Partea pozitivă era că totuşi am găsit săpun la baie, din cel lichid, aşa că m-am aşternut veselă să mă spăl pe mîini. Moment la care din cabină iasă o domnişoară, vînzătoare cred, oricum de a casei, care mă anunţă semi-oţărîtă că săpunul e al ei personal, adică lăsînd la o parte exprimările selecte, venise la budă cu el şi se pregătea să plece tot împreună cu dînsul. Iar eu a trebuit să-mi spăl mîinile cu pofta din cui. Şi aici sînt toalete murdare, e destul de povestit, dar parcă nu sînt amplasate (întotdeauna) în buricul aşezării.

Dacă e America de Nord, atunci să cumpărăm

Creduli au fost, creduli sînt încă, şi-or fi cît neamul românesc, şi pe urmă ajung aici şi strîmbă din buze că nu e bine. Ba e perfect, daţi-mi voie să vă lămuresc! Credit cardul dumneavoastră a scăpat de sub control? Nici o problemă. Nu vă încărcaţi sinapsele sensibile cu sentimente inutile de vinovăţie. Sînteţi nevinovat, curat – cristal. (Phui, cum ieşi din subconştientul meu englezesc expresia crystal clear, uşi, uşi, intră la loc că aici scriem în română).

Da, de vină sînt numai prădătorii ăia din China şi încă vreo cîteva ţări, care produc mărfuri pînă la o destrăbălare comercială devenită de nesuportat. Nu se mai satură. În loc să lase şi ei acul şi aţa şi banda transportoare şi matriţa de plastic, să mergă acasă, să-şi scoată chinezoaica cu picior mic şi unicul copil permis la plimbare sub cireşi, ei ce fac? Nu vor să îţi dea nici un răgaz. Că tu cînd te duci în magazine, mînat din urmă de o plictiseală fără egal (ok, ai citit şi filosofie, ai pedalat în parc, ai spălat vasele sau le-ai aruncat, după posibilităţi, şi tot mai ai chef de altceva mai relaxant), ce să faci, cumperi. Pe principiul universal ochii văd, inima cere, cardul plăteşte, maşina duce prada acasă.

Apropo de maşini, sînt aşa de frumoase că îţi vine să le pupi degrabă chiar acolo, în curtea dealer-ului, unde strălucesc ca nişte sori mai mici. De toate culorile. Eşti om. Cît poţi rezista? Binele ne intră încetul cu încetul în oase şi pînă ne sucim de pe stînga pe dreapta, din nebăgare de seamă ne-am şi obişnuit cu el. (La Auto Show-ul din 2007 chiar am aproape pupat o maşină. Roşie. Acolo poţi freca cît vrei bijuteriile pămîntului şi nu se supără nimeni pe persoana ta modestă).

Revenind, nebun ai fi să nu te obişnuieşti cu binele. Iar populaţia activă a ţărilor despre care pomeneam puţin mai sus poartă toată vina morală a bunăstării tale. Că dacă într-o zi s-ar enerva şi n-ar mai munci pe cîteva bucăţele de cenţi pe oră nu s-ar mai face outsourcing cu grămada, nu s-ar mai produce atît de mult şi ieftin prin alte pete ale globului iar coarnele drăcuşorului comercial care ne tentează ar avea tendinţa să cadă pe jos, ca să călcăm pe ele.

Acuma zic, întreb, încerc să aflu, dacă enervarea ar fi generală în rîndul producătorilor grei şi ieftini, unde ar pleca corporaţiile cu outsourcingul lor în ruccsac? S-ar supăra, şi-ar lua halele în spinarea hrănită bine şi ar pleca, unde? Că am un atlas şi acolo se vede că pe celalalte planete ale sistemului solar nu sînt chinezi. (Încă).

De ce prăpădele-esc (de fapt)

Straight up now tell me (sau spune-mi drept) de ce scriu un blog. În loc să-mi fac unghiile, să curăţ în patru labe parchetul, să mestec pilaful mai des, să dansez mai mult pe melodiile de pe internet, să şterg pantofii de praful american, să vizionez o spumo-novelă, să multe, multe care mi-ar cere atenţia dacă n-aş fi acum cu mîinile pe taste.

Aflu răspunsul azi din revista Psychologies (ediţia de UK, luna mai) şi vi-l comunic ca să ştiţi de ce scriu, de ce scrieţi, de ce scriem cu toţii în această veselie electronică generalizată. Marian Salzmar explică, la pagina 81, că transparenţa noastră vine din acceptarea pe scară tot mai largă a faptului că noţiunea de viaţă personală care îţi aparţine numai ţie este o păcăleală. Se formează o mentalitate de a spune (aproape) totul despre noi. În plus, un alt motiv puternic este vanitatea. Siteurile de relaţionare au scopul declarat de a permite oamenilor să se cunoască unii pe alţii dar în realitate fiecare doreşte să se scoată în evidenţă pe sine. Aşa zice doamna Marian Salzman.

Acuma eu aş spune că zice bine. Cu completarea că şi în viaţa reală, şi în viaţa virtuală, cumva, pe undeva, e firesc să ne scoatem în evidenţă pe noi. Că dacă nu pe noi atunci pe cine? Pe cine am impresia că aş cunoaşte cît de cît? Pe mine, evident. Aşa că îmi proiectez aici perspectiva şi mergem mai departe, luînd cu noi în buzunar explicaţiile psihologilor, pe post de faruri de încredere prin întunericul motivaţiilor noastre de fiinţe umane fabricante de blog. Să dăm, aşadar, bice.

(Şi) Pijamaua îl face pe om

Vă salut pe toţi cu drag (şi mă puteţi saluta şi voi, dacă vreţi), îmbrăcată în pijamaua mea nouă, made in Phillipine. E veselă, dintr-un material nici prea moale, nici prea tare, colorată în combinaţii de portocaliu, flori şi pătrăţele fără griji. Am întîlnit-o după patru luni de căutări, pentru că, deşi magazinele noastre sînt mari cît terenurile de fotbal, se poate întîmpla la anumite momente să-ţi pui în cap să-ţi iei ceva şi, incredibil şi indecent, să nu găseşti.

În februarie m-am despărţit de pantalonii lălîi ai vechii mele pijamale, într-un avînt puternic i-am înfundat în garbigi (sub această deghizare cunoaşte toată lumea de pe continent gunoiul, şi cu cît mai puţină engleză stăpîneşte fiecare, cu atît mai insistent foloseşte termenul garbigi – garbage cum de altfel ştim că se scrie).

Trecînd într-o zi în grabă printr-un magazin, am luat la ochi nişte pijamale noi, cu inimioare roşii şi cerculeţe roz şi am zis că data viitoare cînd mai ajung acolo mă opresc şi le cumpăr. Acasă am apucat de un crac vechiturile mele lărgite şi le-am depus, aşa cum începusem să vă povestesc, în lada de gunoi. Data următoare cînd am călcat magazinul cu pijamale m-am închis într-o cabină cu inimioarele şi cerculeţele şi am constatat, cu un amestec de sentimente mergînd de la furie la resemnare că, din motive obiective, eu şi acei pantaloni de pijama nu vom putea avea o relaţie armonioasă pe termen lung.

I-am dus frumos înapoi la raft şi i-am depus unde aparţineau, între alţi pantaloni de pijama, să nu se simtă singuri şi fără rost. Probabil de atunci şi-au găsit altă străpînă şi au deja mîncare şi cazare în vreo altă casă din astea cum vedem pe aici. Dar din această înlănţuire a evenimentelor eu, scriitoarea, am rămas, exact cum spuneţi, cu fundul gol. Această situaţie este inacceptabilă pentru că ele, pijamalele, sînt articole vestimentare esenţiale, mai ales sîmbătă dimineaţă, cînd le părăsesc abia la prînz.

Am căutat aşadar din februarie pînă duminica trecută, week-end de week-end, pijamale. Aţi înţeles că nu mă mulţumea orice, punîndu-mi în cap o anumită textură a nădragului, care uite, ca un făcut, nu vroia să se arate la lumina neonului de magazin. Dar duminică s-a întîmplat. Am dat peste cele mai frumoase pijamale din cariera mea, aranjate într-un stand cu reduceri, aşa cum e plăcut portofelului. Singurul necaz prezent era că, ele, pijamalele mai frumoase decît cele din vis, erau numai mărimi mari, 1x, 2xx, iar eu, deşi, haideţi să nu vorbim acum, totuşi, mă încadrez la mărimea m – mediu.

Am purces imediat la o acţiune de scurmare sistematică în vraful de pijamale, pentru că ştiam, simţeam, poate înţelegeţi cum e cînd ai premoniţii, că îmi voi găsi nădragul cincinalului, chiar acolo, în grămada de faţă. Aşa a fost. Am extras cu băgare de seamă marfa, am pipăit-o şi, da, am mirosit-o. Miros de bumbac nou, număr de reproşuri zero. În timpul acesta nici familia care mă însoţea nu a pierdut timpul, prezentîndu-mi victorioasă, aşa cum e şi de dorit, tricouţul, perechea pantalonilor mei pentru care v-am mîncat azi cinci minute din timpul liber.

Noapte bună. Cu scrisul pe piept,

Sweet Pea

Deva

Deva

Zgîrîie (-mi) norul

Zgîrîie norul, la fel ca orice altceva, este o realitate subiectivă. Depinde cine se uită la el. Dacă mă uit eu, văd o hidoşenie destrăbălată pînă la nori. O forţare metalică a zărilor, fără viaţă, personalitate sau farmec. Dar cine are nevoie de personalitate sau farmec, cînd tot ce ne gîdilă pe noi la maţe este eficienţa, (s)mulsă cu orice preţ din toate, inclusiv din clădiri.

Îmi şi închipui arhitectul care îşi slăbeşte cravata, îşi rulează mînecile, îşi sprijină coatele de bancul de lucru şi desenează o structură cît mai economică şi mai funcţională, să plesnească de plăcere dezvoltatorul. Pentru că uite, nu se lăţeşte decît cu cîteva milioane peste buget şi o să aducă chirii de vis, de la toţi snobii care pot trage numai băşini ultracentrale, cu vedere la lac. Şi cu magazinul de legume înăuntru, la etajul trei, pentru că vai, ştiaţi, există oameni care trebuie să iasă din clădire ca să-şi cumpere pătrunjelul, ce oroare şi teroare! Nu însă noi, care ne culegem pruna direct din lift.

Aşadar se împrejmuieşte maidanul cu garduri, se împart căştile de protecţie după importanţa capetelor, se sapă o groapă exagerat de mare, se aduc pilonii, se montează fiarele (sălbatice) care vor susţine desăvîrşirea structurii, se ridică macaraua, se pun şi geamurile, se mai migăleşte puţin şi gata, a mai apărut un zgîrîie nor, la fel de nicicum ca şi ceilalţi.

Norii, zgîrîiaţi pînă la buric, se tîrîie resemnaţi, ca maşinile pe autostradă, vineri la şase seara. Încearcă să navigheze un pic mai sus, dar au şi ei o limită pînă la care pot urca fără să obosească prea tare. Cînd obosesc ne pedepsesc cu nişte prăvăleli de ploi de sub care orice umbrelă îşi geme inutilitatea prin toate spiţele date peste cap.

Străzile dintre zgîrîie nori, nişte îngustimi întunecate care nu pupă în veci soare, sînt nişte spaţii apăsătoare şi am mai putea continua. Există, uneori şi clădiri mai drăguţe, destul de înalte dar nu uitate de Dumnezeu în căţărarea macaralei. Dar acestea sînt rare.

În rest dacă te urci pînă la etajul 80 să vizitezi şi tu un turn de renume mondial, să te ţii bine şi să nu fii slab de înger. Iar dacă eşti, întăreşte-ţi îngerul cu promisiuni de fapte bune şi cu certitudinea că, uite, te-ai urcat acuma şi data viitoare nu mai faci.

Suburbia, visul meu. Urît.

Trăiesc într-o zonă bună. Aşa zice lumea. E măturat, curat, simetric, verde, punctat de flori, cîte trebuie şi unde trebuie. Numai cîteva veveriţe neînţelegătoare şi nesupuse strică încremenirea perfectă a suburbiei mele de lux. Am nimerit aici practic din prostie, dar nu din prostia aceea obişnuită, care mişună în libertate, ci dintr-o prostie mai specială şi pe jumătate drăgălaşă. Probabil aşa crede fiecare despre prostia lui.

Aşadar zona e bună. Şi complet pustie, ca orice suburbie americană care se respectă. Senzaţia mea (tare) provocată de un mers la pas prin suburbie este egală şi de acelaşi semn cu o plimbare prin cimitir. Unul de lux, desigur. Cu iarbă verde, păsărele şi cele mai frumoase flori, plantate de cei mai de treabă mexicani de pe faţa pămîntului. Atîta că mormintele au fost săpate din greşeală în sus. Dacă ai noroc (mare) şi nu toată lumea are, aşa cum ştim, poţi zări un cetăţean răzleţ care parcurge glonţ calea cu flori de la suvul dumisale pînă la uşa decorată de la intrare, necăjit că nu poate parca în casă pentru a fi astfel total scutit de ruşinosul mers pe jos.

Merg în fiecare zi pe jos de la poarta mea pînă la poarta şcolii, o plimbare de 5 – 7 minute. Pe acest traseu sînt vreo treizeci de case dintre care din trei au ieşit vreodată oameni, una e pustie şi din alta latră la intervale neclare un cîine. Pe stînga la un colţ trăieşte o doamnă care la o ploaie torenţială mi-a împrumutat o umbrelă pe care a doua zi am dus-o, desigur, înapoi. Exotismul doamnei este că are în faţa casei un scrînciob la care trage cu ochiul, lacomă, Adelina. Peste iarnă scrînciobul a fost scos din uz, înfăşurat în jurul copacului, şi încă nu a trecut la statut de primăvară.

Pe dreapta la un colţ e o familie de origine irlandeză, copii cu părul roşu, frumoşi şi şugubeţi. Cred că sînt trei. Tatăl e un domn foarte înalt, foarte foarte înalt de fapt. Pe mamă nu-mi amintesc să o fi văzut dar poate nici memoria mea nu mai e ce a fost. Casa cu cîinele are etaj, terasă şi alte lucruri plăcute. Cîinele latră de după gardul grădinii, un gard înalt şi neobişnuit, pentru că lumea de obicei nu are garduri. Mai ales înalte şi de lemn.

Un domn, numit James Howard Kunstler, îmi dă dreptate, într-o carte numită Oraşul în minte – Meditaţii asupra condiţiei urbane. Dînsul declară suburbia un peisaj tragic şi explorează cum s-a pierdut America într-o sălbăticie suburbană mijlocită de automobil.

http://books.google.com/books?id=lOCNGAAACAAJ&dq=inauthor:James+inauthor:Howard+inauthor:Kunstler&ei=odT3R-z1Dqj6iwGGhoHzCQ

Din punctul meu de vedere are dreptate. Asta e.