San Francisco

Fix asta îmi trebuia, după ce că aveam un amor urban pe Coasta de Est, acum am unul mare şi pe Coasta de Vest. Am bănuit eu că o să îmi placă la San Fran, dar realitatea a bătut uite aşa la fund bănuiala. Când am aterizat şi am văzut dealuri verzi mi-era frică să nu fugă careva cu ele până nu apuc să le pozez şi eu. Pe urmă.... Jeeez, am scos capul de la metrou şi am văzut un tramvai portocaliu! Cable cars, Golden Gate, Alamo Square sunt numai câteva din locaţiile unde am putut fi văzută cu fericirea pe chip în decursul săptămânii trecute. Chiar vreau să fiu turistu ăla cool care a traveled the world şi nu mai sare ca un cangur pe la obiective dar să dea naiba dacă reuşesc Mai încerc dar nu promit. Ş-apăi California mi-a furat inima. Oare câte amoruri din astea încap în ea?

alternative materne de seara

Oare cum e mai bine? Sa fii mama buna (spala-te pe dinti si pune-ti pijamaua, auzi, e 9 jumate si o sa fii obosita maine, blah, blaaaah) sau sa fii o mama misto (sa dansezi cu copila in living-room la 10 si ceva pe Ace of Base - Happy Nation, We're living in a Haaaappy Nation)?

ce-mi lipseşte din România

Beatrice, colega noastră de frig, a avut curajul :) să mă întrebe ce-mi lipseşte din România. Deşi ea a dat deja cel mai bun răspuns, şi anume "Europa", am zis hai să detaliez şi eu puţin, că aşa e frumos şi politicos. Deci îmi lipsesc al naibii de mult:

1. mersul pe jos


2. clădirile faine


3. mersul pe jos printre clădiri faine


4. mama


5. dealurile


6. distanţele mici între obiective culturale semnificative


7. Sibiul, Clujul şi Timişoara


8. Cetatea Devei


9. scosul capului pe geamul de la bucătărie ca să le strig prietenelor că vin şi eu în oraş


10. mersul cu rapidul Budapesta - Bucureşti

Cu ce am înlocuit toate astea vă voi povesti într-un episod viitor, că doar mai treceţi pe aici, nu?

zoo-moment feroviar

Azi n-am coborât degeaba la altă staţie de tren decât cea regulametară. Am avut oportunitatea să văd o gaşcă de tineri aflaţi exact pe hotarul dintre pubertate şi adolescenţă lătrând, mieunând, behăind şi mugind din toate puterile lor fizice şi psihice. Păreau să se simtă excelent. Trecătorii încercau să nu se holbeze la ei dar se holbau, totuşi. Io mi-am strâns mai bine geanta sub braţ căci, trăită prin atâtea locaţii, am zis că poate e diversiune să ne atragă atenţia şi să ne fure portofelele. Dar, nici vorbă de aşa ceva, era doar distracţia lor de după amiază.

prăpădele stomatologice

deci, mă doare fugărita (iniţial zisesem fututa) asta de măsea de nu mai sunt my usual self. Puteam să o scot mai de mult dar am aşteptat mai întâi să se infecteze, să iau un borcan de antibiotice albastre, să mă doară stomacul şi pe urmă să mă doară şi spatele crunt, pentru echilibrarea senzaţiilor tari. Marţi, sincer şi profund vă spun, era să nu mă mai ridic de pe budă. Nu putea surveni incidentul altundeva, mai romantic, în parc, la covrigi la mall, oricunde altundeva. Bine că durerea de spate nu a ţinut mult dar a fost groaznică, Doamne feri. Poate şi slujba asta de birou mă ofileşte, lombosciatic vorbind, ar trebui să îmi iau job de teren, cu cât mai accidentat, cu atât mai bine.

ce mai rămâne din demnitatea unui dublu cetăţean, vă întreb, când stă cu o sculă radiografică în gură şi îşi ţine respiraţia? Am făcut o radiografie panoramică, adică la toată gura, să vadă medicul mai uşor ce şi cum, mâine, când îmi scoate măseaua, de minte, între noi şi cei care ne spionează fie vorba. Cică hai să mi le scoată pe toate patru (măselele de minte) într-o zi!! Am zis alelei, e mare sărbătoare dacă mă prindeţi în scaun şi pentru una. Da, deci mâine la ora 12 Chicago time îmi scot măseaua, Doamne miluieşte şi ajută şi fă o minune să nu mă doară rău, cum ai făcut şi când am născut, ai fost aşa de bun cu mine.

Mai vorbim, dar mai bine mai scriem, că gura îmi va fi senzitivă o anumită bucată de vreme. Azi mi-am luat trei reviste şi trei cărţi să am prospături în convalescenţă. Şi, pe unde mă învârteam eu în ditamai anticariatul, tot mă loveam de o tanti iubitoare de literatură, scormoneam cot la cot, cred că vroia să îmi fure chilipirurile. Dar tot am găsit ceva, scrisorile lui Rainer Maria Rilke către iubita lui Merline, un ghid de mers ieftin în Europa şi o biografie a poetei Edna St. Vincent Millay, de care eu n-am auzit până acum că, nah, sunt de formaţie formală economistă, nu umanistă. Nu poţi să le ai pe toate, aud.

Dar când pun mâna pe o carte ştiu dinainte dacă o să îmi placă sau nu, am un al nuştiucâteleasimţ şi nu mă înşeală. Drace, venisem să zic de dinţi şi iar am ajuns la literatură. Deci e adevărat ce zic scriitorii, că nici ei nu ştiu exact ce o să iasă, când se apucă. O vineri bună pentru toată lumea şi să o scoată naibii, că nu mai pot.

Chicago, scoală, a venit dezgheţul

Ce bine e să vii de la servici cu basca-n pungă. Ştiam eu că şi numărul gradelor de afară contează în compoziţia fericirii. Pe urmă, mai un vin, mai o terasă, mai o împlinire, şi treaba merge ca unsă. Gata cu tristeţile, depresiile, dorurile şi alte năzbâtii asociate. Vine vara, tovarăşi, anotimpul în care mă doare capul de la chestiile profunde, deci o lăsam mai aşa, cu volănaşe, culori, zbenguială, veselie.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc că poate şi visul ăla groaznic de erotic de acum vreo trei seri a ajutat la desţepenirea meteorologică şi sufletească. Life is good, aşa cum zicea cineva deştept. Dar, până una, alta, să mai dăm o tură pe la raftul cu reviste, Doamne, ce le mai iubesc, pe alea bune, desigur, adică, aici, Vanity Fair şi toate de travel.

Nu ştiu dacă e locul şi momentul, dar mărtusiresc că mie îmi place tot mai mult calitatea de cetăţean global. Pe de altă parte, ieri mă gândeam, cum mi-ar şade cu trei cetăţenii? Nu, pe bune, chiar s-a încălzit prea brusc şi prea tare, mai taie, măi, din termometru, că oamenii se resimt, ceva de speriat.

Mersi.

Douăzeci de scriitori

Lume, lume, am definitivat lista cu cei 15 scriitori care mi-au plăcut şi m-au influenţat şi care sunt 20. Ataşez aici o listă, iar explicaţiile, masa şi dansul sunt dincolo.

Alexandru Mitru
Jules Verne
Radu Tudoran
John Galsworthy
Simone de Beauvoir
Ionel Teodoreanu
Somerset Maugham
Marc Levy
Edith Wharton
Beppe Severgnini
Anais Nin
Alice Năstase
Simona Catrina
Marian Keyes
Jhumpa Lahiri
Joyce Maynard
Haruki Murakami
Agatha Christie
Virginia Woolf
Pascal Quignard

În rest sunt bine, mă dor numai capul, măseaua şi spatele, că naiba m-a pus să mă aplec şi să fac un pic de curăţenie prin casă, proastă inspiraţie. Câte lucruri interesante mai puteam să fac, călare pe grămăjoara mea nederanjată de praf! Ia să gătesc eu o pită cu margarină şi dulceaţă de prune, poate se mai înseninează zările.

bucuriile de azi

1. că am dezvirginat Vanity Fair-ul de aprilie
2. că am gătat proiectul de final de decembrie due la muncă
3. că am avut chef să scriu trei rânduri pe blog

mult? puţin?

ooo, da, şi am primit mărţişor de la mama!!!

deci, să fie un 8 martie mişto oriunde aţi ales să vă aflaţi.
dacă sunteţi undeva unde e călduţ şi există terase şic pe trotuar, beţi un pahar de ceva gustos şi complex şi în numele meu. Serios vorbesc.

două idei

Îmi place de Rahm Emanuel, că seamănă la faţă cu cumnatul meu, care e băiat bun. În rest, vom vedea. Ştiu că toată lumea e pe facebook, că am trecut pe acolo, dar pe mine mă mai ţine năravul să mai scriu câte un pic şi pe acest răboj. Să vedem până când.

mi se închide Borders-ul

mi se închide Borders-ul de lângă casă, aproape că nu-mi vine să cred. Chiar că e sfârşitul unei ere. Şi începutul alteia.

nu pot să scriu

Nu pot să scriu, că îs pe facebook, mă uit la gemenii unei prietene. Păi, dacă e aşa, mă mut şi eu acolo, noapte bună, laba gâştii.

dacă n-aş şti

dacă n-aş şti povestea Babei Dochia, mi-aş arunca TOT sectorul cu bundiţe la gunoi. Dar cum o ştiu, alături de alte câteva poveşti adunate de pe aici şi de aiurea, am devenit un pic mai prudentă. Oricum, aproape că nu-mi mai amintesc cum să mă comport când nu mi se lipesc nările la ieşirea de prin incinte.

profeţie

şi în ziua în care am să trec de pe modul simţitor pe modul automatic grozav vom mai petrece şi ne vom veseli.

restanţe

Trei mi le amintesc clar:

1. o ştafetă (nume de cod leapşă) de la Corina Stoica, datează de câteva zile.
2. o ştafetă de la Laura, în legătură cu cei 15 scriitori care m-au marcat, dar se vede că m-au marcat puternic, că m-am aşternut să elaborez. Restanţa datează de săptămâni bune.
3. o traducere în română a prezentării casei lui Hemingway din Oak Park. Deşi domnia sa scriitoricească a zis că Oak Park e o aşezare cu peluze largi şi minţi înguste, îl iertăm că, na, tot omul are şi un dinte pe locul natal. Plus că avea un dinte şi pe maică-sa, cică ea, cu personalitatea ei puternică, l-a împins pe taică-său la sinucidere. Deşi, dacă e să vorbim cinstit, exact de la mamă-sa a moştenit firea artistică. Ea cânta, picta, circula, avea o grămadă de energie. Restanţa datează din 2008.

Frig si bine

-15 grade si se simt ca -22. La noapte -20 si se simt ca -100.
Ori am imbatranit si m-am facut cusurgioaica ori iarna asta feels like forever.
Pai sa-mi inghete mana pe volumul din care ma culturalizez, in timp ce centrala termica baga, saraca, la maxim?
Ceva e putred in Danemarca, poate fix acelasi lucru care e sloi la Chicago.
Dar si cand vine primavara, pe multi am sa popesc si eu, ca sa recuperez.

zicala zilei

Sap in zapada, deci exist.

scarile

Drumul spre servici incepe cu un pas :)

Daca tot n-am ajuns in la munca, in parte si datorita faptului ca inca nici n-am pornit, atunci macar sa pozez scarile, inainte de a fi atacate de lopata. Dupa o dupa amiaza si o noapte in care, daca ar fi sa folosesc limbajul meteorologic de lemn, vantul a a spulberat zapada, dimineata e oarecum rezonabila, pana acum. Aerul e momentan fantastic de curat in acest oras industrial de campie, domneste o atmosfera mai calma, sfartecata numai, pe alocuri, de eforturile deszapezitorilor. Dar nici astia parca nu distrug total nustiuceul din vazduhul care a a cernut atata zapada.

zgomote

ah, prima data am crezut ca e avion, dar cine sa mai zboare pe Siberia asta, atunci ce e haraitul asta in noapte? aaaaa, vecinul n-are nici el somn si curata zapada. Frumos si civic, trebuie sa recunosc. Pana dimineata o sa fie la loc, anyway. La scurta vreme dupa ce am venit aici am auzit povesti cu oameni care sapau dupa masini prin zapada, sper sa nu fie cazul miercuri. Trebuie sa recunosc ca tomanecredinciosu din mine e usor impresionat de priveliste, facem om de zapada clar. Doi sau trei. Va doresc furtuna istorica placuta si sa ne tolanim imaginar pe o bucatica de Caraibe. Ce bine e sa fii om sub patura si nu drapel la dispozitia elementelor.

Am fost la film

... şi am scris despre asta pe blogul Tango.

Înştiinţare şi bârfă

Eu venisem numai să vă spun că am povestit despre Nashville pe blogul Tango, dar, ca de obicei, nu mă pot abţine şi mai adaug ceva. În seara asta, uitându-mă puţin la starea naţiunii, as per scriitorii speech-ului lui Obama, mi-am amintit de o girafă micuţă pe care o are mama acasă, o jucărie cu un arc în loc de gât şi care, cum o atingi, cum dă din cap. Fix aşa a făcut şi Joe Biden cât mi-am mâncat eu pâinea prăjită în faţa televizorului, ca să îşi exprime acordul desăvârşit cu ce zice preşedintele. Eu de gândul ăsta nu pot adormi acum: nu o fi făcut febră la muşchiuleţii ăia finuţi şi erotici de pe gâtul domniei sale?

Apel la fotosinteză

Simt nevoia de vitalitate, vedeaţă, căldură, soare, culori, conversaţii sclipitoare, plimbări interesante, guri căscate la vreun tors de David gol, magazine mici, gloată îmbrăcată şi parfumată mişto, zumzet pe străzi şi o inflaţie de bulevarde adevărate, mărginite de copaci bătrâni şi garduri de fier forjat. Cred că am o problemă tehnică legată de liniştea excesivă, psihanalistul ştie de ce. O fi şi o ţârucă de seasonal affectivity disorder, adică sindromul omului sătul de întuneric şi ger. Poate vreo câteva poze de astă vară, de la Anderson Japanese Gardens din Rockford, Illinois, rezolvă aspectul legat de clorofilă.

Week-end

I-am spus blogului meu aş scrie toată ziua dar nu pot, căci merg, vin, merg, vin, merg, vin, adun, scad, bufnesc, râd, chestii din astea lumeşti. E gelos pe blogul de la Tango, zice, pe mine nu mai ai timp să scrii, da. L-am invitat să vină şi să citească acolo, şi a venit, dar tot nu i-a trecut complet supărarea. Au şi blogurile personalitatea şi toanele lor, fix ca stăpânii. I-am făcut cadou postarea de dincolo, s-a bucurat şi s-a întristat, citind-o. Da, blogurile sunt, ca şi noi, tot un fel de copii.

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.

M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.

În duminica asta n-avem de gând să scriu, dar e mai bine să lămureşti ce simţi şi scrisul ajută întotdeauna.

De ce oare?

De ce atât de multe aşezări de aici se numesc Nuştiucum Heights, când nu e nici brumă de Heights în această preerie?

Da, Popescu, spune tu!

Curiozitate + rugaminte + aproape implorare

Se mai vorbeste mult, fratilor, de consumer spending asta, ca eu m-am saturat. Sa ne mai zica si despre altceva! Azi am cheltuit la dentist, deci gata cu posetele.

Similitudini

Stateam io si ma gandeam si asteptam sa treaca timpul, ca sa se faca ora potrivita s-o sun pe mama (mai clar, ora 6 dimineata in Romania) si, stand, ce auzeam? Auzeam televizorul si o dezbatere cu niste chestii grele despre UE, adica am fost pregatiti sa intram?, au fost pregatiti sa intram? si altele asociate si, la un moment dat, dezbaterea s-a foarte incins, moment in care nici nu se mai auzea chiar coerent cine ce opinie isi exprima ci se dezvoltase un zgomot general care imi aducea mie aminte de ceva, numai ca nu mai stiam de ce.

Au trecut niste secunde pretioase pana m-am prins ca galagia aducea perfect cu fondul sonor pe care il produceau gainile bunicii, seara, cand se aranjau in cotet, inainte de culcare.

Un alt interviu

Un alt interviu care imi place, facut de Corina Stoica. Sau altfel spus, un alt interviu facut de Corina Stoica, jurnalista care imi place.

Dilemă de decembrie

Mi se încheagă sau nu mi încheagă piftia? Asta e întrebarea interculturală care mă frământă azi, în Ajun de Ajun de Anul Nou. În rest, zboară săniuţa dragostei, peste troiene, peste poeme, cum zice filmul ăsta care rulează pe micile ecrane.
La mulţi ani închegaţi vă doresc!

Jurnal american, episodul 32

aici :)

Puiul de perlă

"copii ăştia nu are nici unul mai mult de douăzeci de ani"...

... plesnit-a Mircea Radu într-o emisiune, sâmbătă, 5 decembrie 2010, ora 8.28 pm, Chicago time.

Eu intrasem numai să scriu un e-mail dar dacă perla a lovit timpanul, perla a lovit timpanul.


Oooo, aud semnalul Radiovacanţei, mă duc, înainte să mă emoţionez fără măsură.

Interviu

Dacă vă e foarte dor de vorbele unui spirit autentic, dacă vreţi să vă răsfăţaţi, vă recomand interviul cu Mircea Diaconu, făcut de Corina Stoica. În România mai există actori adevăraţi şi jurnalişti de soi. Puţini, dar există.

Variantă matinală

Iacată, am făcut rost şi de un impresionist american, Louis Ritman. Piesa se numeşte Early Morning Sunshine, şi se pare că doamna nu e grăbită să ajungă la servici. Acoperiţi sânul, doamnă! Pictorul ăsta a petrecut două decade la Giverny, eu aş zice că se vede cu ochiul liber.

Tabloul poate fi găsit la Indianapolis, pe dreapta. Mi-a plăcut muzeul (şi) pentru că are mulţi pereţi vopsiţi în culori tari, as opposed to griurile şi căcăniurile din alte aşezăminte culturale. Deh, gusturile şi mirosurile nu se discută.

Bella Italia

Ca să vezi ce poate să ţi se întâmple când mergi şi tu la alimentară!
În primul rând, terminalul unde să-mi verific biletul la loto a fost blocat zece minute de un senior polonez care vorbea, nene, vorbea. După ce a plecat, băieţii ăia doi cu creastă de la tejghea au stat cinci minute cu curul la mine, boscorodind tot în poloneză, desigur. Eu mi-am pus cele 12 numere de pe biletul nou (numai la sfârşit am văzut că ţin foaia invers, că nu m-am uitat ce numere pun) şi apoi am măturat cu privirea deodorantele cu bilă, am comparat cărţile de vizită ale unui panel de afacerişti, evident, polonezi şi apoi am zărit un cd pe care nici măcar n-am avut inspiraţia să îl caut: Bella Italia. Mamăăăă ce bucurie!!! Toate hiturile italiene reprezentative pe un singur disc!! Polonezul ăla din stânga mi-a luat, în sfârşit, dolarul pe biletul loto şi am achitat şi muzica. Acuma seara am dat-o în mă-sa de bicicletă medicinală şi am ţopăit juma de oră pe Zuppa Romana. Pure, pure, pure bliss.

Auto report

Azi, în trei din dăţile în care mi-am ridicat privirea din treburile foarte serioase pe care le manufacturam, şi am aruncat-o pe geam, am văzut 3 (trei) smart-uri pe şosea. Nu, nu era acelaşi, mergând să cumpere chips-uri, apoi ketchup, apoi biscuiţi de la supermarket. Ştiu asta sigur, că erau culori diferite. Dacă îl mai punem la socoteala şi pe ăla roşu de pe strada de lângă bibliotecă, parcat lângă gura de canal care a stat vreme de un an să se prăbuşească, avem patru smart-uri numai în aria mea de acoperire. Ce să fie? Ce să fie?

Colorati cu noi!

Mi-am facut peretii portocalii si vad ca a mai ramas niste vopsea si pentru blog. Aştept iarna cu flori galbene in vaza si poze de copaci inflacarati pe internet. Casa e una din cele care imi plac pe aici. Parca are un picuţ de suflet, nu? In rest, stau destul la gura sobei si citesc o carte despre culturile lumii: americanii, chinezii, francezii, italienii, polonezii si multi altii. Imi place.

Lunch time

Azi e una dintre zilele acelea pentru care, de la o vreme, am căzut serios în dragoste cu toamna. Nu prea aveam eu treabă cu ea până acum, însă iată că îmi iau revanşa. Şi ce poate fi mai plăcut, într-o zi lucrătoare, să ne înţelegem, decât să faci o plimbare relaxată în pauza de masă, să comanzi un thai food fin şi bine făcut (dacă ne dau în paradis mâncare thai, sunt gata să renunţ la câteva dintre micile mele plăceri vinovate, cum ar fi aceea de a răspunde habar n-am, la întrebarea cum a mai apărut şi parfumul ăsta aici?). Restaurant mic, drăguţ, simpatic, nu din cele de tip hală, impersonale ca o sală de aşteptare. Plimbarea continuă cu un drum la bancă, să îmi depun cecul şi sunt fermă în refuzul de a mă lăsa pradă atenţiei unui bancher personal pentru micii depunători, la cravată, care se oferă să îmi explice cum pot lua avantaj mai bine de standing-ul meu bancar. Lasă că ştiu eu cam cum stă treaba, că doar nu m-au expulzat ieri din avion. Nuuuu, azi nu iau loc, mă duc la plimbare, eşti nebun, cum să îmi petrec pauza de masă într-un scaun, vis-a-vis de biroul tău. No way.

Pe drumul de întoarcere studiez situaţia dintr-un magazin de haine, deşi numai aşa, orientativ, căci am prins eu din zbor nişte şpiluri şi plănuiesc acţiuni informative mai consistente în zilele ce vor urma. Apoi mă prezint să intru în posesia orezului cu busuioc, şi, după câţiva paşi, mă opresc să îmi bag nasul într-o floare de toamnă, colorată în mov. Nu ştiu dacă aceste culori sunt naturale, însă mirosul nu poate fi falsificat (sper). Miroase a pământ şi a ploaia caldă de azi noapte şi a vara care a trecut şi a iarna care o să vină. Chiar că life is good. La birou mănânc frumos, cu furculiţa, nu cu cuţitul, cum am făcut azi dimineaţă, că n-aveam furculiţă. Cum pot ăştia să facă aşa încât şi cilantro să aibă gust divin în mâncarea lor? Deh, numai chef-ul stăpâneşte aceste intimităţi. Damn these people care au făcut clădirea asta în aşa fel încât geamurile să nu poată fi deschise. Ce, credeaţi că sărim de la etajul doi? Mai respirau şi documentele astea un aer tulburător de toamnă, că, bietele, stau numai aici, pe rafturi, închise şi fără nicio şansă democratică de a se bucura de aromele anotimpului auriu. Câte cecuri n-au mirosit în viaţa lor o floare!! Dar gata, gata cu poezia, mă întorc la productivitatea mea zilnică la hectar, ne mai auzim noi într-una din zilele în care o să mă mai ungă ceva aşa de puternic pe suflet.

Mea culpa

Bad, bad, bad Amalia, aici n-am mai scris dar partea cu adevărat ruşinoasă e că nu am răspuns la comentarii. Între timp a venit şi cred că se pregăteşte de plecare superba Vară Indiană, dar poate că dacă o pomenesc din nou mai stă un pic. Ieri am umblat în acţiunea dovleciada, despre care puteţi citi dincolo. Lasă că sechestrez eu şi un secretar one of these days şi atunci updatez tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul. Sau poate mă votaţi şi pe mine ca pe politicieni, că măcar am promis.

Întrebare neretorică

Care ai furat, totuşi, Vara Indiană?

Un pic de frig

Păi wasn't that săpouzd to be The Indian Summer? Atunci de arată ca Winter in Fall? Dacă îmi solicit de pe acum bundiţa, o să mă lase sigur pâna când nu mai am nevoie de ea, la începutul lui Mai. Eh, dar asta e doar porţia zilnică de complaining omenesc, de fapt ştiu că Octombrie e superb la Chicago, am avut până acum şapte dovezi anuale. Gata, mă duc să dansez pe chiuvetă, cum am văzut că făcea o fetiţucă simpatică într-un videoclip pe youtube.

Şansa şi autobuzul

Care este şansa ca dacă, după ce bagi cartela magnetică, nu îi spui şoferului de autobuz thank you, aşa cum e frumos şi civilizat, peste o oră şi patruşcinci de minute să te întorci acasă FIX CU ACELAŞI AUTOBUZ?

100%, ştiam eu.

Dor de Italia

Mi-e un dor de Italia de parcă aş fi trăit acolo una sau mai multe vieţi. În realitate am fost numai un pic în vizită, acum trei ani. Am dat o scurtă raită prin Milano, m-am scremut în engleză când aproape toată lumea ştia română, am intrat în Domul din Milano, am mers cu metroul şi am încercat să folosesc o toaletă pe care scria "ritorno subito". Între timp am strâns nu ştiu câte numere din revista Italia!, ba chiar mi-am luat şi de-a dreptul un album despre această ţară. Atunci am ajuns aproape accidental, data viitoare va fi bine planificat şi superb. Abia aştept.