Sunday, January 23, 2011

Week-end

I-am spus blogului meu aş scrie toată ziua dar nu pot, căci merg, vin, merg, vin, merg, vin, adun, scad, bufnesc, râd, chestii din astea lumeşti. E gelos pe blogul de la Tango, zice, pe mine nu mai ai timp să scrii, da. L-am invitat să vină şi să citească acolo, şi a venit, dar tot nu i-a trecut complet supărarea. Au şi blogurile personalitatea şi toanele lor, fix ca stăpânii. I-am făcut cadou postarea de dincolo, s-a bucurat şi s-a întristat, citind-o. Da, blogurile sunt, ca şi noi, tot un fel de copii.

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.




M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.

În duminica asta n-avem de gând să scriu, dar e mai bine să lămureşti ce simţi şi scrisul ajută întotdeauna.

3 comments:

Anonymous said...

La multi ani, draga Amalia! Citesc acum vestea anversarii tale si iti doresc sa ai parte de o viata, lume, tara, profesie, familie, prieteni pe masura frumusetii fiintei tale! Toate cele bune!

corinamirela said...

Scuze, Corina din Elvetia sunt :-)

Amalia said...

e cu atat mai grea pierderea celor dragi, cu cat noi suntem asa departe de ei....
dar poate nu intamplator cele 2 experiente ale tale s-au petrecut in aceasi zi, ca o reamintire a faptului ca cei dragi raman mereu vii in inimile noastre.....
sper sa ies si din anonimat si sa
apar oficial pe blogul tau....
tot o Amalie
http://aventurilachicago.blogspot.com/