profeţie

şi în ziua în care am să trec de pe modul simţitor pe modul automatic grozav vom mai petrece şi ne vom veseli.

restanţe

Trei mi le amintesc clar:

1. o ştafetă (nume de cod leapşă) de la Corina Stoica, datează de câteva zile.
2. o ştafetă de la Laura, în legătură cu cei 15 scriitori care m-au marcat, dar se vede că m-au marcat puternic, că m-am aşternut să elaborez. Restanţa datează de săptămâni bune.
3. o traducere în română a prezentării casei lui Hemingway din Oak Park. Deşi domnia sa scriitoricească a zis că Oak Park e o aşezare cu peluze largi şi minţi înguste, îl iertăm că, na, tot omul are şi un dinte pe locul natal. Plus că avea un dinte şi pe maică-sa, cică ea, cu personalitatea ei puternică, l-a împins pe taică-său la sinucidere. Deşi, dacă e să vorbim cinstit, exact de la mamă-sa a moştenit firea artistică. Ea cânta, picta, circula, avea o grămadă de energie. Restanţa datează din 2008.

Frig si bine

-15 grade si se simt ca -22. La noapte -20 si se simt ca -100.
Ori am imbatranit si m-am facut cusurgioaica ori iarna asta feels like forever.
Pai sa-mi inghete mana pe volumul din care ma culturalizez, in timp ce centrala termica baga, saraca, la maxim?
Ceva e putred in Danemarca, poate fix acelasi lucru care e sloi la Chicago.
Dar si cand vine primavara, pe multi am sa popesc si eu, ca sa recuperez.

zicala zilei

Sap in zapada, deci exist.

scarile

Drumul spre servici incepe cu un pas :)

Daca tot n-am ajuns in la munca, in parte si datorita faptului ca inca nici n-am pornit, atunci macar sa pozez scarile, inainte de a fi atacate de lopata. Dupa o dupa amiaza si o noapte in care, daca ar fi sa folosesc limbajul meteorologic de lemn, vantul a a spulberat zapada, dimineata e oarecum rezonabila, pana acum. Aerul e momentan fantastic de curat in acest oras industrial de campie, domneste o atmosfera mai calma, sfartecata numai, pe alocuri, de eforturile deszapezitorilor. Dar nici astia parca nu distrug total nustiuceul din vazduhul care a a cernut atata zapada.

zgomote

ah, prima data am crezut ca e avion, dar cine sa mai zboare pe Siberia asta, atunci ce e haraitul asta in noapte? aaaaa, vecinul n-are nici el somn si curata zapada. Frumos si civic, trebuie sa recunosc. Pana dimineata o sa fie la loc, anyway. La scurta vreme dupa ce am venit aici am auzit povesti cu oameni care sapau dupa masini prin zapada, sper sa nu fie cazul miercuri. Trebuie sa recunosc ca tomanecredinciosu din mine e usor impresionat de priveliste, facem om de zapada clar. Doi sau trei. Va doresc furtuna istorica placuta si sa ne tolanim imaginar pe o bucatica de Caraibe. Ce bine e sa fii om sub patura si nu drapel la dispozitia elementelor.

Am fost la film

... şi am scris despre asta pe blogul Tango.

Înştiinţare şi bârfă

Eu venisem numai să vă spun că am povestit despre Nashville pe blogul Tango, dar, ca de obicei, nu mă pot abţine şi mai adaug ceva. În seara asta, uitându-mă puţin la starea naţiunii, as per scriitorii speech-ului lui Obama, mi-am amintit de o girafă micuţă pe care o are mama acasă, o jucărie cu un arc în loc de gât şi care, cum o atingi, cum dă din cap. Fix aşa a făcut şi Joe Biden cât mi-am mâncat eu pâinea prăjită în faţa televizorului, ca să îşi exprime acordul desăvârşit cu ce zice preşedintele. Eu de gândul ăsta nu pot adormi acum: nu o fi făcut febră la muşchiuleţii ăia finuţi şi erotici de pe gâtul domniei sale?

Apel la fotosinteză

Simt nevoia de vitalitate, vedeaţă, căldură, soare, culori, conversaţii sclipitoare, plimbări interesante, guri căscate la vreun tors de David gol, magazine mici, gloată îmbrăcată şi parfumată mişto, zumzet pe străzi şi o inflaţie de bulevarde adevărate, mărginite de copaci bătrâni şi garduri de fier forjat. Cred că am o problemă tehnică legată de liniştea excesivă, psihanalistul ştie de ce. O fi şi o ţârucă de seasonal affectivity disorder, adică sindromul omului sătul de întuneric şi ger. Poate vreo câteva poze de astă vară, de la Anderson Japanese Gardens din Rockford, Illinois, rezolvă aspectul legat de clorofilă.

Week-end

I-am spus blogului meu aş scrie toată ziua dar nu pot, căci merg, vin, merg, vin, merg, vin, adun, scad, bufnesc, râd, chestii din astea lumeşti. E gelos pe blogul de la Tango, zice, pe mine nu mai ai timp să scrii, da. L-am invitat să vină şi să citească acolo, şi a venit, dar tot nu i-a trecut complet supărarea. Au şi blogurile personalitatea şi toanele lor, fix ca stăpânii. I-am făcut cadou postarea de dincolo, s-a bucurat şi s-a întristat, citind-o. Da, blogurile sunt, ca şi noi, tot un fel de copii.

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.

M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.

În duminica asta n-avem de gând să scriu, dar e mai bine să lămureşti ce simţi şi scrisul ajută întotdeauna.

De ce oare?

De ce atât de multe aşezări de aici se numesc Nuştiucum Heights, când nu e nici brumă de Heights în această preerie?

Da, Popescu, spune tu!

Curiozitate + rugaminte + aproape implorare

Se mai vorbeste mult, fratilor, de consumer spending asta, ca eu m-am saturat. Sa ne mai zica si despre altceva! Azi am cheltuit la dentist, deci gata cu posetele.

Similitudini

Stateam io si ma gandeam si asteptam sa treaca timpul, ca sa se faca ora potrivita s-o sun pe mama (mai clar, ora 6 dimineata in Romania) si, stand, ce auzeam? Auzeam televizorul si o dezbatere cu niste chestii grele despre UE, adica am fost pregatiti sa intram?, au fost pregatiti sa intram? si altele asociate si, la un moment dat, dezbaterea s-a foarte incins, moment in care nici nu se mai auzea chiar coerent cine ce opinie isi exprima ci se dezvoltase un zgomot general care imi aducea mie aminte de ceva, numai ca nu mai stiam de ce.

Au trecut niste secunde pretioase pana m-am prins ca galagia aducea perfect cu fondul sonor pe care il produceau gainile bunicii, seara, cand se aranjau in cotet, inainte de culcare.

Un alt interviu

Un alt interviu care imi place, facut de Corina Stoica. Sau altfel spus, un alt interviu facut de Corina Stoica, jurnalista care imi place.

Dilemă de decembrie

Mi se încheagă sau nu mi încheagă piftia? Asta e întrebarea interculturală care mă frământă azi, în Ajun de Ajun de Anul Nou. În rest, zboară săniuţa dragostei, peste troiene, peste poeme, cum zice filmul ăsta care rulează pe micile ecrane.
La mulţi ani închegaţi vă doresc!

Jurnal american, episodul 32

aici :)

Puiul de perlă

"copii ăştia nu are nici unul mai mult de douăzeci de ani"...

... plesnit-a Mircea Radu într-o emisiune, sâmbătă, 5 decembrie 2010, ora 8.28 pm, Chicago time.

Eu intrasem numai să scriu un e-mail dar dacă perla a lovit timpanul, perla a lovit timpanul.


Oooo, aud semnalul Radiovacanţei, mă duc, înainte să mă emoţionez fără măsură.

Interviu

Dacă vă e foarte dor de vorbele unui spirit autentic, dacă vreţi să vă răsfăţaţi, vă recomand interviul cu Mircea Diaconu, făcut de Corina Stoica. În România mai există actori adevăraţi şi jurnalişti de soi. Puţini, dar există.

Variantă matinală

Iacată, am făcut rost şi de un impresionist american, Louis Ritman. Piesa se numeşte Early Morning Sunshine, şi se pare că doamna nu e grăbită să ajungă la servici. Acoperiţi sânul, doamnă! Pictorul ăsta a petrecut două decade la Giverny, eu aş zice că se vede cu ochiul liber.

Tabloul poate fi găsit la Indianapolis, pe dreapta. Mi-a plăcut muzeul (şi) pentru că are mulţi pereţi vopsiţi în culori tari, as opposed to griurile şi căcăniurile din alte aşezăminte culturale. Deh, gusturile şi mirosurile nu se discută.

Bella Italia

Ca să vezi ce poate să ţi se întâmple când mergi şi tu la alimentară!
În primul rând, terminalul unde să-mi verific biletul la loto a fost blocat zece minute de un senior polonez care vorbea, nene, vorbea. După ce a plecat, băieţii ăia doi cu creastă de la tejghea au stat cinci minute cu curul la mine, boscorodind tot în poloneză, desigur. Eu mi-am pus cele 12 numere de pe biletul nou (numai la sfârşit am văzut că ţin foaia invers, că nu m-am uitat ce numere pun) şi apoi am măturat cu privirea deodorantele cu bilă, am comparat cărţile de vizită ale unui panel de afacerişti, evident, polonezi şi apoi am zărit un cd pe care nici măcar n-am avut inspiraţia să îl caut: Bella Italia. Mamăăăă ce bucurie!!! Toate hiturile italiene reprezentative pe un singur disc!! Polonezul ăla din stânga mi-a luat, în sfârşit, dolarul pe biletul loto şi am achitat şi muzica. Acuma seara am dat-o în mă-sa de bicicletă medicinală şi am ţopăit juma de oră pe Zuppa Romana. Pure, pure, pure bliss.

Auto report

Azi, în trei din dăţile în care mi-am ridicat privirea din treburile foarte serioase pe care le manufacturam, şi am aruncat-o pe geam, am văzut 3 (trei) smart-uri pe şosea. Nu, nu era acelaşi, mergând să cumpere chips-uri, apoi ketchup, apoi biscuiţi de la supermarket. Ştiu asta sigur, că erau culori diferite. Dacă îl mai punem la socoteala şi pe ăla roşu de pe strada de lângă bibliotecă, parcat lângă gura de canal care a stat vreme de un an să se prăbuşească, avem patru smart-uri numai în aria mea de acoperire. Ce să fie? Ce să fie?

Colorati cu noi!

Mi-am facut peretii portocalii si vad ca a mai ramas niste vopsea si pentru blog. Aştept iarna cu flori galbene in vaza si poze de copaci inflacarati pe internet. Casa e una din cele care imi plac pe aici. Parca are un picuţ de suflet, nu? In rest, stau destul la gura sobei si citesc o carte despre culturile lumii: americanii, chinezii, francezii, italienii, polonezii si multi altii. Imi place.

Lunch time

Azi e una dintre zilele acelea pentru care, de la o vreme, am căzut serios în dragoste cu toamna. Nu prea aveam eu treabă cu ea până acum, însă iată că îmi iau revanşa. Şi ce poate fi mai plăcut, într-o zi lucrătoare, să ne înţelegem, decât să faci o plimbare relaxată în pauza de masă, să comanzi un thai food fin şi bine făcut (dacă ne dau în paradis mâncare thai, sunt gata să renunţ la câteva dintre micile mele plăceri vinovate, cum ar fi aceea de a răspunde habar n-am, la întrebarea cum a mai apărut şi parfumul ăsta aici?). Restaurant mic, drăguţ, simpatic, nu din cele de tip hală, impersonale ca o sală de aşteptare. Plimbarea continuă cu un drum la bancă, să îmi depun cecul şi sunt fermă în refuzul de a mă lăsa pradă atenţiei unui bancher personal pentru micii depunători, la cravată, care se oferă să îmi explice cum pot lua avantaj mai bine de standing-ul meu bancar. Lasă că ştiu eu cam cum stă treaba, că doar nu m-au expulzat ieri din avion. Nuuuu, azi nu iau loc, mă duc la plimbare, eşti nebun, cum să îmi petrec pauza de masă într-un scaun, vis-a-vis de biroul tău. No way.

Pe drumul de întoarcere studiez situaţia dintr-un magazin de haine, deşi numai aşa, orientativ, căci am prins eu din zbor nişte şpiluri şi plănuiesc acţiuni informative mai consistente în zilele ce vor urma. Apoi mă prezint să intru în posesia orezului cu busuioc, şi, după câţiva paşi, mă opresc să îmi bag nasul într-o floare de toamnă, colorată în mov. Nu ştiu dacă aceste culori sunt naturale, însă mirosul nu poate fi falsificat (sper). Miroase a pământ şi a ploaia caldă de azi noapte şi a vara care a trecut şi a iarna care o să vină. Chiar că life is good. La birou mănânc frumos, cu furculiţa, nu cu cuţitul, cum am făcut azi dimineaţă, că n-aveam furculiţă. Cum pot ăştia să facă aşa încât şi cilantro să aibă gust divin în mâncarea lor? Deh, numai chef-ul stăpâneşte aceste intimităţi. Damn these people care au făcut clădirea asta în aşa fel încât geamurile să nu poată fi deschise. Ce, credeaţi că sărim de la etajul doi? Mai respirau şi documentele astea un aer tulburător de toamnă, că, bietele, stau numai aici, pe rafturi, închise şi fără nicio şansă democratică de a se bucura de aromele anotimpului auriu. Câte cecuri n-au mirosit în viaţa lor o floare!! Dar gata, gata cu poezia, mă întorc la productivitatea mea zilnică la hectar, ne mai auzim noi într-una din zilele în care o să mă mai ungă ceva aşa de puternic pe suflet.

Mea culpa

Bad, bad, bad Amalia, aici n-am mai scris dar partea cu adevărat ruşinoasă e că nu am răspuns la comentarii. Între timp a venit şi cred că se pregăteşte de plecare superba Vară Indiană, dar poate că dacă o pomenesc din nou mai stă un pic. Ieri am umblat în acţiunea dovleciada, despre care puteţi citi dincolo. Lasă că sechestrez eu şi un secretar one of these days şi atunci updatez tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul. Sau poate mă votaţi şi pe mine ca pe politicieni, că măcar am promis.

Întrebare neretorică

Care ai furat, totuşi, Vara Indiană?

Un pic de frig

Păi wasn't that săpouzd to be The Indian Summer? Atunci de arată ca Winter in Fall? Dacă îmi solicit de pe acum bundiţa, o să mă lase sigur pâna când nu mai am nevoie de ea, la începutul lui Mai. Eh, dar asta e doar porţia zilnică de complaining omenesc, de fapt ştiu că Octombrie e superb la Chicago, am avut până acum şapte dovezi anuale. Gata, mă duc să dansez pe chiuvetă, cum am văzut că făcea o fetiţucă simpatică într-un videoclip pe youtube.

Şansa şi autobuzul

Care este şansa ca dacă, după ce bagi cartela magnetică, nu îi spui şoferului de autobuz thank you, aşa cum e frumos şi civilizat, peste o oră şi patruşcinci de minute să te întorci acasă FIX CU ACELAŞI AUTOBUZ?

100%, ştiam eu.

Dor de Italia

Mi-e un dor de Italia de parcă aş fi trăit acolo una sau mai multe vieţi. În realitate am fost numai un pic în vizită, acum trei ani. Am dat o scurtă raită prin Milano, m-am scremut în engleză când aproape toată lumea ştia română, am intrat în Domul din Milano, am mers cu metroul şi am încercat să folosesc o toaletă pe care scria "ritorno subito". Între timp am strâns nu ştiu câte numere din revista Italia!, ba chiar mi-am luat şi de-a dreptul un album despre această ţară. Atunci am ajuns aproape accidental, data viitoare va fi bine planificat şi superb. Abia aştept.

Dance, dance, dance

Mie îmi vine să îmi dansez my brains out din când în când, vouă nu? Că aşa m-am îmburghezit, ceva de speriat.

În intersecţie

Dacă în mine nu se mai investeşte, ce să mai caut io în intersecţie?

(din lamentarea radiofonică a unui poliţist supărat pe proliferarea intersecţiilor inteligente (?) din România, concomintent cu neglijarea elementului uman).

Cinci filme

E ceva putred în Danemarca, dar nu numai, căci, pe măsură ce mă tot gândesc, prin capul meu se învârt numai următoarele filme româneşti:

1. "Declaraţie de dragoste" - a avut filmul ăsta ceva în el de m-a tulburat, şi jur că nu e numai faptul că ea era mai săracă şi el avea casă la curte.
2. "Adela" - căci dacă boierie e, atunci boierul să fie George Motoi (acum văd că am aceeaşi zi de naştere ca şi el, 22 ianuarie).
3. "Fram, ursul polar" - înţelege toată lumea de ce.
4. "Buletin de Bucureşti" - pentru că muream după Catrinel Dumitrescu.
5. "Cireşarii" - primul film, cel cu expediţia.

Eu încă cinci filme nu-mi mai amintesc, că de asta ziceam de Danemarca. Şi nu mă ajută nici ăştia de pe TVR Internaţional, că dau numai filme cu zbierăte sau daci, şi cu astea n-am răbdare.

Predau leapşa cui stă mai bine cu căile neuronale decât mine.

Întrebare

De ce unii copii folosesc, în loc de unul din zecile de semne de carte răspândite prin apartament, numai şosetuţe, bandane, şerveţele de hârtie mestecate şi grisine pentru a marca fizic progresul lecturii? E de ajuns să îmi ceară un semn, şi mă reped degrabă, cu el în dinţi. E atât de simplu.

Wednesday Report

Dimineaţă am luat pe mine geaca de blugi. Se apropie răsuflarea puţin înţepătoare şi foarte parfumată a lunii septembrie. Pe drum spre gară am privit un pic copacii, în miezul frunzelor verzi s-a cuibărit sămânţa toamnei. Poate nici copacii nu ştiu încă, poate nici oamenii nu sunt atenţi, poate nici eu n-aş fi băgat de seamă, dacă n-aş fi pornit spre gară un pic mai devreme decât de obicei. S-au petrecut destule schimbări cu mine, printre care şi aceea că nu îmi mai place să merg la cumpărături, între mine şi fiinţa nesătulă care a emigrat acum nişte ani aproape că nu mai există termeni de comparaţie. M-a săturat Domnul, ca să zic aşa, de marafeturi. Bine că am depăşit şi etapa asta istorică, e adevărat că finalul a fost glorios şi s-a petrecut după tura de cumparaturi de acum câteva luni, de la Burlington. Acum sufăr numai de boala anticariatului, dar e o maladie mult mai plăcută şi mai utilă, dacă stai să te gândeşti. Biata economistă din mine, trebuia ea să treacă ditamai oceanul ca să îi dea în cap îndrăgostita de cuvinte, culturi şi ziduri vechi care am devenit între timp. Vai, vai, vai, ce bătălie internă cu zdrăngăneli şi alte manifestări asociate.

Nice Sunday Morning

coapsele?? dor!!
gleznele?? dor!!
capul? nu mai doare, că a băut o cafea.
rochia?? stă întinsă pe canapea, n-am ascuns-o că îmi dă o stare mult mai bună decât pantalonii de trening.
copilul?? face în continuare poze şi spune că iubeşte provocările, printre care şi aceea de a fotografia oameni dansând.
bărbatul?? doarme, căci, numai bunul Dumnezeu ştie cum, s-a trezit la o oră foarte mică să meargă la pescuit.
femeia?? mai scrie un pic şi se duce să se cufunde în impresii provensale.
aparatul foto?? nu se conectează ca lumea cu calculatorul, să punem aici o poză cu un balon.
oceanul?? în dimineaţa asta pare un pic mai mic.
concluzia?? nice week-end la Chicago, după o nuntă la care ne-am distrat din plin.
ps-ul?? să vină toamna, primesc, dar să fie foarte aurie :)

Opt a opta

Duminică frumoasă, liniştită, n-am făcut nicio boacănă. Până la ora şase seara n-am strigat absolut la nimeni, bicicleta mi-am făcut-o încă de dimineaţă, ba am şi gătit puţin. Pe la amiază am ieşit în Old Town, mai povestim noi despre asta. Spre seară am dat o altă tură cu bicicleta, pe lângă nişte conace din Park Ridge. Dezamăgirea a fost că nu ne-a prins ploaia, să ne ude până la piele, ca data trecută, dar merge şi aşa, mai fără dramă, din când în când.

cu gândul la bucket list

sunt cu gândul la bucket list...
dar şi când o termin , pe mulţi voi popi şi eu.
ca şi când ar fi nevoie :)

(blogul ăsta cred că e twitter, consistenţa o găsiţi dincolo)

foarte mica publicitate

Caut secretar sau dictafon sau ce îi ăla de îi zici ce te amuză/doare şi el scrie pe blog :)

imaginary walk

talking imaginary walks through Florence, behind a vacationing Gertrude Stein. De unde aveau ăştia atâţia bani de vacanţe, anyway? Ca acu' erau în Franţa, acu' în Italia, acu' în Spania. Me, very, very envious and sincerely sincere. Not a delicate, cultivate person, I'm afraid.

cum stam

spent Saturday afternoon at friends - owned, recently – aquired, splendid country estate.
felt so, so relaxed that went home and slept like a baby, without sarit din somn at 4.30 am.
me, very, very weird person, capable to fall in love with an idea, with two countries, some paintings, and now, without any warnings, with a house.
good God, what’s next?

Duminica la festival

Cum iarna a fost lungă, incomodată numai de vara de la începutul lui mai şi iritată de toamna târzie de azi, nu ne-am prea manifestat socio-cultural în aer liber în ultima vreme. Dumincă însă am reuşit să ajungem în Lincoln Square, la festivalul german. Zona respectivă îmi e foarte dragă şi am descoperit-o cu ajutorul Anei. Aduce a centru de orăşel european, cu plimbăreţi perpezi, magazine drăguţe, restaurante şi cafenele.

Fiind festival, îmbulzeala a fost maximă, dar cum în obsesiile mele trebuie să figureze puhoaie (civilizate) de oameni, experienţa a fost definitely pozitivă. Am plecat de acasă pe la 4 pm, după ce am zis de şase ori că mergem şi apoi că nu mergem (de atâtea ori a plouat şi a ieşit soarele). Am nimerit exact la dansul care poate fi văzut în fotografie, apoi a venit o formaţie de toboşari dar nu i-am fotografiat pentru că 1. majoritatea aveau burtă şi 2. nu erau îmbrăcaţi în culori.

Am mâncat apoi nişte cârnaţi cu varză şi salată de cartofi (calificativele sunt: yami, da, respectiv nu), am luat o halbă de bere cu exact aceeaşi inscripţie ca aia de anul trecut (nici ei nu bănuiesc că mai există hal de cusurgii ca mine care bagă de seamă) şi am pornit la o plimbărică prin Square. Când am dat de părculeţ eu am luat-o, as usual, razna de fericire, am stat pe băncuţe, am făcut nişte poze şi apoi a venit ploaia.

Ma intorc eu one of these days acolo, să fac penultima poză fără buzile mobile, că prea e frumoasă priveliştea. Sper să vină vara for good dar nu cu zăpuşeală şi să recidivăm cât mai des şi mai fain.

(pozele astea nu se aranjează chiar cum vreau dar le las în beteşug aşa, că e târziu şi mâine prestez cu cifre).